Stiu ca pentru a scrie despre un subiect delicat trebuie sa armonizez extrem de bine conditiile exterioare si cele interioare. As vrea sa reascult muzica aceea auzita intr-o noapte, o muzica ce nu are similitudini cu absolut nimic din ceea ce am ascultat pana acum. Desigur, conditiile exterioare mi-ar fi maxime astfel, subliniind potentialul interior.

Azi trebuie sa scriu despre OMUL. L-am studiat ani de zile, in mine si in altii, in carti si in oglinda plantelor si-a pietrelor. L-am gustat fara retineri stiind ca este importanta orice cuta sufleteasca.

Uneori mi-a parut rau ca trebuie sa fie ceea ce este in exilarile lui… in marea maladie a constientului. As fi vrut sa lovesc omul din mine, iar lovitura sa-l trezeasca aratandu-i toate celelalte dimensiuni. Iar daca as fi vazut ca metoda este buna, poate, in necunoasterea mea, i-as fi lovit si pe altii asa cum scrie intr-o reteta comuna. Toate acestea s-au intamplat, dar constientul nu este acolo cand am nevoie sa-mi arate.

Iubesc omul cu toate panglicile extremitatilor si interioritatilor mele. Descoperindu-ma, il vad nedescoperit siesi, in ceilalti. E neplacut, dar acum stiu ca poate si stiu ca iubirea este o forta imensa care transcende orice tip de suferinta. Ea exista, pe cand suferinta poate muri. De ne-am putea balaci in iubire in fiecare secunda… Am vazut omul cand am fost cinstita cu mine, dar mai ales cand nu m-am asezat sub imperiul fricii. L-am vazut si m-am recunoscut, iar procesul continua, fiinta din fata mea se transforma sub imensa pala de caldura. Iubirea nu este o bucata de ceva, e o forta pe care o simt invadandu-mi straturile, de la cele mai sensibile pana in cele ale carnurilor. Totul pornind de la o atitudine mentala, deci drumul invers. Ea poate incepe de oriunde, fara a se sfarsi.

Erau ochi care radiau, ar fi iesit din trup ca sa explodeze in puncte luminoase, invadand obiectele cu starea de caldura. O mare agitatie se putea simti in miscarile tuturor celulelor, era o fasie de negru in interiorul careia clocotea starea ce nu se putea defini. Ea nu poate fi distructiva.

Omul era golit de toate intentiile.

Pleroma a dat vestea, iar noi trebuia sa ne descurcam printre mantiile corpurilor.

Omul se desprindea de constient cu instrumentele constientului, lasand, putin cate putin, sa erupa libertatea. Compar starea cu pasii mici, curiosi si privirea uimita a emotiei unei vesti bune.

Sa ma mahnesc fara sa ma atinga, imi spuneam, sa-mi mentin libertatea in care nu incape decat iubire si liniste… si cum spuneam asa mi se intampla… adesea sorbeam omul, imi deschideam portile toracelui, pieptului si el intra firesc… in acest timp respiram si omul mi-a ajuns in gura, l-am expirat si inspirat de multe ori, parea ca-mi este si ca nu-mi este…

O perioada am vazut omul neinconjurat de carne, de forma, ci doar esenta lui (asa imi spun), un fluid de lumina care se misca in jurul unei axe, luand forme ciudate, eventual nemaintalnite. Ii respingeam carnea cautandu-l. Mi se parea ca turnase cineva peste omul din oameni un strat gros de smoala care lua diferite infatisari, il vedeam chinuit sub stratul de smoala care se misca, gesticula, articula, zambea (aici era putin mai frumos)… si acum ma intreb de ce trebuie sa ne ascundem in tomberoane de carne… ma intreb fiindca n-am aflat tot… nu inca…

Intampinam toate revelatiile uimiti, cu o forta care creste in noi (o numim stare, dar nu este), ea ajunge doar pana unde se sfarseste ceea ce suntem noi, ne invaluie, apoi implozie asemanatoare punctelor luminoase care lasa caldura acolo unde ating.

 Omul venea catre mine, ne intalneam intr-un punct caruia ii spunem mijloc… incepea zburarea si dansul… imi placea ca functiona, eu stiam, el nu, el credea ca e doar o stare venita asa cum vin toate starile.