Moto: „Nechibzuite slove in voi nu cred. / Credinta mi-e tacerea, / E peste frumusete, e mai presus de toate, / Serbare a intelegerii.“ Alteritatea sub vremuri sau …restul e tacere sau …the rest is silence (W.S. - Hamlet)

Poate nu este chiar o intamplare faptul ca romanul Gluma (Zert/ Milan Kundera; trad.: Jean Grosu ; editia a doua, Bucuresti, Humanitas, 2002), desi primul in ordinea scrierii, in peisajul postdecembrist din Romania a aparut dupa ce scrieri ulterioare, precum Ridicole iubiri (Iubiri caraghioase), Valsul de adio, Cartea rasului si a uitarii sau Insuportabila usuratate a fiintei fusesera deja publicate.

Cititorului roman chiar i-a fost dat acest roman ca o „serbare a intelegerii“ (ca sa revin la moto). Dupa ce ai citit Gluma, constati ca-n ea sunt incapsulati germenii tuturor celorlalte romane dar ca, in acelasi timp, este un corolar al lor. As spune, asemeni lui Garcia Marquez, ca „un scriitor nu scrie decat o singura carte; e greu sa-ti dai seama care e cartea pe care o scrie“. In capul marilor creatori, opera este o carte continua, pe care autorul n-o paraseste niciodata, la care lucreaza mereu, adaugandu-i doar profunzimi.

Nascut in perioada interbelica (1929) in Cehoslovacia si stabilit in Franta in 1975, Milan Kundera este un adevarat reverberator al sensibilitatii artistice a Europei contemporane, dar mai ales a celei iesite de sub povara totalitarismului. Fara sa faca o apologie a cruzimilor acestui sistem, fara sa prezinte lamentatiile unor personaje-naratori, martori ai suferintei si sacrificiului, si fara sa incerce cronica unei epoci, Kundera reuseste radiografia ei spirituala. Tinteste, ca orice radiografie, spre structurile cu cea mai mare intensitate, catre tesuturile cu cea mai mare densitate. Fiecare destin isi are istoria lui care, inevitabil, se plaseaza pe scena marii istorii. Unde si cum e locul istoriei personale, intime si spirituale in raport cu istoria colectivitatii din care facem parte. Unde plasam istoria colectivitatii in coordonatele Istoriei Lumii? Exista, pe de alta parte, o istorie evenimentiala, cronologica, si o istorie a gandirii si a trairii. Se sincronizeaza cea de-a doua cu cea dintai? Si unde se plaseaza individul, cu propria sa istorie factuala si spirituala, in acordul sau dezacordul celor doua? Despre tragicul pe care il are aventura constiintei umane in incercarea de a se plasa in istorie (care?!) ne vorbeste Kundera in Gluma. Fara a avea accentele tragismului antic, este mai degraba o parabola a lui intr-o lume moderna. „Oferindu-ne o frumoasa iluzie a grandorii umane, tragicul ne aduce o consolare.“ - noteaza Kundera in Arta romanului. Intr-o lume a comunismului in care in locul vietii, al autenticitatii ei in libertate spirituala se propun reguli, formule de a te bucura, de a rade, de a gandi, de a iubi singura salvare ramane constientizarea, lupta impotriva pasivitatii, impotriva tiraniei istoriei care vrea sa-i traiasca impotriva propriei lor trairi. Iar constientizarea propriului kitsch nu se poate face decat prin comic. Nu comicul ilaritatii, ci acela al ironizarii si ai autoironiei, al observatiei fine a sinelui in raport cu ceilalti. Comparandu-l cu tragicul, „comicul este mai crud“, spune Kundera. „El ne demonstreaza ca totul este lipsit de insemnatate“, ca totul e o gluma. Si, in definitiv, poanta, simtul rafinat al proportiilor, ironia fina, teama de ridicol si autopersiflarea sunt apanajul intelectualilor. Rafinamentul lor vine la Kundera tocmai din aceea ca inteleg ca „adevaratul geniu al comicului nu este acela care ne face sa radem cel mai mult, ci acela care ne dezvaluie o zona necunoscuta a comicului“ - aceea care se naste din tacerea contemplativa prin iesirea din sine a fiecarui personaj strigandu-si propriul nume in multime. E un joc al probarii racordului identitatii la propria proiectie a sinelui.

Exista chiar un paralelism intre raportul individ-societate (istorie) si individ-sexualitate. Modul in care fiecare personaj priveste si se aproprie de sexualitate este similar relatiilor sale cu societatea (acceptarea sau neacceptarea, asimilarea sau neasimilare). Istoria este un factum al indivizilor care incearca sa creeze un anume tip de individ. Dar oare poate fi lumea creata dupa sabloane?

Gluma are, asemeni Genezei, sapte parti, si asemenea evanghelistilor, patru naratori ai lumii careia ii sunt martori. Patru naratori si tot atatea repere de a privi societatea in neuniformitatea ei, in multiplicitatea fetelor ei. Fiecare narator devine un exemplu de unicitate. Daca Istoria ar fi o fiinta, cum ar putea ei toti, sa se simta atrasi, sa convietuiasca, sa iubeasca si sa intre in cutumele aceleiasi fiinte? Deghizata in atatea idetitati, Istoria inseala pe fiecare dintre personajele lui Kundera. Jaroslav, intelectualul sensibil, aflat pe puntea dintre doua lumi (cea veche si cea noua), ambele clatinandu-se, nu se mai regaseste in nici una si nu mai stie catre care sa priveasca. In acest suflet pur si curat canta legenda vechii lumi pe care a crezut ca o poate aduce in lumea cea noua. Dar acum nici el nu mai stie daca vechea lume nu era doar o legenda. Istoria ii inseala credinta adanca in puterea radacinilor si a mitului, asa cum, ancorati in mersul timpului, ii inseala asteptarile fiul si sotia. Vladimir si Vlasta sunt exponentii lumii noi iar perceptia nepotrivirii cu ei devine dureroasa.

Kostka e un Hamlet discret si fara sarcasm, fara orgolii, fidel religiei lui, impotriva noii Religii, un „exmatriculat“, dar care se „reinmatriculeaza“ in taina in anonimatul care-l pune la adapost de Istorie si-i permite sa fie intrebatorul: Daca e pacat si se transforma in rau ceea ce-am vrut sa fie bine? E, de fapt, parabola sistemului comunist a carui ideologie nu tintea decat marea utopie a binelui general si colectiv si care, impus ca mod de atingere, nu putea sa faca decat rau fiecarui individ. Kostka accepta nepotrivirea lui fata de societate, asa cum o accepta si pe cea cu sotia si fiul, fata de care traieste departe. Iar inselatoarele mreje ale iubirii il fac sa alunece in pacatul impreunarii cu Lucia tocmai atunci cand se simtea mai aproape de Dumnezeu prin incercarea de-a o mantui si prin daruirea sufleteasca. Vraja se rupe atunci cand atingi ce-ti este dat doar sa cugeti. Sufletul este cel care lasa mereu trupul in urma, in indoieli. „Urmati-ma! - le-a spus Iisus discipolilor sai, si acestia, fara sa cracneasca, si-au parasit navoadele, luntrele, caminele si familiile si l-au urmat.“ - parafrazeaza Kostka citatul biblic, intrebandu-se pe urmele cui sa pornim, parasindu-ne navoadele, cand raspunsul la orice intrebare iti demonstreaza esecul?

La fel de alunecoasa este Istoria, care-l pune fata-n fata cu Ludvik, intelectualul cavernos, orgolios, bascalios, care rade intr-un fel anume ce nu place sistemului, care are o atitudine „nepotrivita“ fata de bucuria pe care trebuie s-o manifeste orice comunist. Gluma de a-i scrie Marketei pe o carte postala ceea ce gandeste - cea pe care, in avantul (ridicol) adolescentin de la douazeci de ani, credea c-o iubeste - il va face sa traiasca gluma intregii vieti. Ludvik este personajul-narator la care se raporteaza toti ceilalti si care traseaza firul rosu al romanului. Traseul pe care il face in Praga in oraselul natal, azi devenit targ de provincie, pe parcursul unui timp foarte scurt (o zi si jumatate) e doar pretextul romanului. E o traiectorie limitata care pune in miscare nelimitarea simbolica a raportului timp-istorie-spatiu-individ, si in care cel din urma isi cauta echilibrul. In interiorul acestui spatiu, pe scena timpului naratiunii se desfasoara timpul narat. Iar in interiorul acestui timp, evenimentul are atata pondere, cat e necesara pentru a asigura drama. Insa Kundera are mereu placerea de a se lasa fascinat de haosul launtric. Fara sa construiasca o dezordine savanta intre perceptii actuale, amintiri, replici din trecut, si prezent, ca Faulkner, sau sa exploreze dimensiunile subconstientului, ca la Joyce, Kundera frizeaza dimensiunile marturisirii. Naratorii lui Kundera inteleg ca a te marturisi e mai mult decat a comunica; a te marturisi inseamna a te spune, a incerca sa te intelegi. Tocmai de aceea introspectia, monologul interior, flash-back-urile nu sunt doar artificii narative, ci par sa izvoreasca din naturaletea dorintei de a-si spune traitul.

Traseul pe care-l face Ludvik este asemeni panzei Penelopei - tesatura din care se naste odiseea celor patru Ulise. Traiectoria drumului este sinusoidala, e ca o franghie facuta din noduri si semne. Ori de cate ori Ludvik ajunge la un nod el se dezleaga si de acolo pornesc (in)semnele celorlalte personaje - nu poti sa desfaci un nod pana nu l-ai desfacut pe cel din fata lui, nu cunosti un narator decat dupa ce-i auzi si pe ceilalti vorbind despre el.

Lui Ludvik ii este dat sa transforme timpul sau subiectiv in voci ale trecutului care razbat in hatisul prezentului. Ludvik se intoarce in locul natal crezand ca va deznoda si ultimul nod. De altfel, intoarcerea dupa o indelungata ratacire e legatura dintre fiinta si trupul sau. Iar intoarcerea il face sa realizeze ridicolul, kitsch-ul in care a fost transformat, si nonsensul razbunarii. Kitsch-ul este gluma pe care o face istoria cu noi. Este jocul ca mimesis al realitatii. Jocul presupune implicare, delectare, scenariu, reguli; avantajul lui e ca poti spune ca n-a fost „de-adevaratelea“. Daca pierzi nu trebuie sa te superi - inseamna ca trebuie sa o iei de la capat sau ca alt joc ti se potriveste. Daca pentru acest alt joc nu exista oameni pregatiti regulilor jocului tau, inseamna ca e numai al tau si esti „marele singuratic“. Daca nu exista nici scena inseamna ca „viata e in alta parte“. Iar daca prin jocul memoriei incerci aventura constiintei vezi ca e un delir care iti demonstreaza „imposibila intoarcere“. „Omul traieste totul pe loc. Pentru intaia oara si fara nici un fel de pregatire, ca un actor care ar intra in scena si ar juca fara sa fi repetat vreodata. Dar ce valoare poate avea viata, daca prima repetitie a vietii e insasi viata?“ se intreaba Kundera prin vocea naratorului sau, Ludvik. Helena , singura femeie-narator, un intelectual liniar, naiv, prea femeie pentru intelectual, dar model de intelectual in epoca, crede in ceea ce face si o face sincer. Si ea e victima istoriei: e inselata de sotul ei, Zemanek, intelectualul oportunist care s-a integrat si adaptat oricarei schimbari si a profitat de confortul ei, caruia orice context politic sau social i s-a potrivit mereu ca o manusa, e instrument de razbunare esuata a lui Ludvik, precum si instrument al Istoriei (ea insasi aleasa ca reporter radio pentru ca naivitatea si convingerea cu care adoptase doctrina ceea ce permitea foarte lesne sistemului sa o manipuleze pentru a manipula).

Lucia, acea fata morgana, e un fel de duh al naturii, al puritatii de dincolo de istorie si de timp. Lucia nu face parte din lumea intelectualilor, nu e prezenta prin propriul sau monolog interior, nu e narator si a fost cunoscuta atat de Ludvik, cat si de Kotska. Toate acestea plaseaza romanul in anistorie si atemporalitate. Lucia este singura a carei viata si destin nu depind de politic. Ea vine parca din ancestral si reprezinta Sensul Intoarcerii. Relatia dintre ea si cei doi naratori concentreaza intreaga dihotomie trup/suflet a lui Kundera regasibila si in celelalte romane, ca si raporturile fiinta publica/fiinta intima si individ/colectivitate. Modul in care se aproprie fiecare de ea, demonstreaza si felul in care isi aproprie istoria. Kosta, care atinsese treapta spirituala in relatia cu Lucia (ceea ce pentru el inseamna implinirea) a ratat-o prin carnal. Ludvik n-a ajuns niciodata la acest carnal si astfel nu va mai cunoaste astfel implinirea. Cat a fost tandru, ea nu l-a acceptat, cand a devenit brutal, l-a pedepsit. La randul ei Lucia poarta in sine pacatul si tocmai acest profan ii da o dimensiune serafica.

Gluma nu este alegoria unei lumi descompuse spre a fi recompusa sub tirania psihologizanta a Marelui Frate din 1984 al lui Orwell, nu este document al prabusirii unei lumi si nici un mitos al acesteia (cum este Zgomotul si furia lui Faulkner), nici parabola singuratatii in fata timpului istoriei, ca intr-Un veac de singuratate al lui Marquez, si nici odiseea al carei personaj este Cuvantul, ca la Joyce.

Nu, nu este doar una dintre aceste metafore, ci toate la un loc, intr-o compozitie in care fiecare elementisi definitiveaza semnificatia in raport cu contextul sau, cu intregul; de aici si imposibilitatea receptarii operei altfel decat global, ca pe un poem simfonic.

Organicitatea textului ca simfonie este mobilul incursiunii lui Ludvik spre taramul natal (ca o solutie de „rezolvare“ a destinului) - cavalcada regilor, organizata de Jaroslav. Aceasta manifestatie populara devine leitmotiv pentru intreg romanul, ii da o circularitate, duce, paradoxal, (dar nu surprinzator pentru Istorie, fie ea a dramelor individuale sau colective) la implinirea destinelor tuturor celorlalti actanti - fapt care-l ajuta pe Ludvik sa-si accepte, in tacere, propriul destin - a-l intelege ar insemna sa o ia de la capat; a-i accepta absurditatile, ridicolul, tragismul este superioritatea regasirii.

Cavalcada regilor e doar alegoria stingerii unei lumi mitizate (care n-avea nici ea, in esenta, sacralitatea la care facea referire) pe acordurile unei orchestre care sfideaza sitagmaticul lumii noi alaturi de vechea lume.

Odata cu ultimele batai ale inimii lui Jaroslav, se aud si ultimele sunete, triste, ale viorii, in ingemanarea dintre viata si moarte, dintre trup si suflet. Campul acesta este parabola fetei morgana dupa care alergam, a eternei reintoarceri, a vesnicei cautari a identitatii.

Nu exista infrangere, ci doar imposibila recuperare. Intoarcerea e aceasta incercare de recuperare a paradisului. Dar oare el a existat? Daca ar mai avea o viata, cum ar trai-o personajele Glumei? Poti astepta de la aceasta carte delectarea, dar constati ca n-o poti lectura fara implicare. Iar daca o citesti din curiozitatea de a vedea cum se termina, vei avea surpriza sa constati ca nu se termina - doar se incheie… cu un sentiment, si acela neredabil intr-un cuvant. Cu sentimentul ca tot ce e traire adanca nu are concluzii, nu are finalitate. Iar restul e tacere.