|
numărul 30 1 octombrie 2011 ISSN: 1842-0834 |
| Sumar | Redacţia | Arhivă | Contact | Linkuri |
|
Mor, deci exist
Stefan Bolea
Ce mi se pare decisiv si într-un fel pervers (si foarte personal) memorabil este tonul sau exaltat, dialectica sa punctuala, cat si cripticul sau polisemic. De unele dintre excesele lirismului sau, nu ma dezic nici acum. Preluasem atunci de la Nietzsche cu entuziasm cultul plenar al filozofului-artist. 1. Introducere
Fiinta inseamna neant in care rodeste fiinta.
In eseul de fata vreau sa demonstrez ca moartea este viata. Acesta este un principiu ezoteric, care se refuza explicatiilor logicii. Doar profetii, poetii, nebunii, muribunzii il pot intelege. Deci nu pot sa demonstrez esentialul, pot doar sa atrag atentia asupra acestui lucru. Munca mea este contra-istorica si anti-utilitara. Oamenii normali o vor ignora. Ar trebui sa am cuvinte de foc sau cuvinte muzicale care ascund mai mult decat releva.
Ceea ce fac eu ar putea parea „teoria cunoasterii a unui nebun.“ Nu conteaza, daca acest eseu va trezi macar o singura persoana din latergia dogmatica, inseamna ca si-a atins scopul. Si chiar daca se va izbi de zidul cliseelor, tot ar avea importanta, pentu ca el m-a trezit pe mine, nu ?
Eseul meu este o anamneza, o gandire originara, unzeitgemässig, neplacuta. Exista oare un limbaj pentu revelatie ? In orice caz, nu este cel stiintific, ci unul poetic sau poetico-muzical. Un slang care face apel la simturi, la instincte, unul care te umple de vraja, de incertitudine, de miraj. Mai mult Kierkegaard si mai putin Husserl.
In a doua sectiune a eseului voi arata ce inteleg eu prin formula magica viata = moarte. Sectiunea a treia este un contrapunct prin care atac aceasta formula, constatand linia de demarcatie, separatia vietii de moarte. In sectiunea urmatoare vorbesc despre moartea lui Dumnezeu, in special despre uciderea lui. In a cincea sectiune voi introduce in discutie termenul de criminal cultural, creat de mine. Sectiunea finala trateaza nasterea eului, iar in anexa discut despre martirajul eului la Kafka.
Cum am mai spus, limbajul revelatiei nu se supune ratiunii, ci instinctelor, asa incat cititorul trebuie sa lase cuvintele acestui eseu sa se insinueze ca versurile unui cantec bastard.
2. Viata este moarte
Cand m-am nascut, am inceput sa mor.
2.1 Moartea din viata
Este moartea secretul unei existente? Sensul ei? Este moartea mesajul ei?
Daca am fi nemuritori, ne-am pierde umanitatea. Caci suntem umani in virtutea efemeritatii noastre. (Imi amintesc aici de banalizata trestia pascaliana. ) Tragedia noastra dureaza doua batai de inima din delicioasa agonie a eternitatii. Si poate ar trebui sa fim teocentrici, nu antropocentrici, dar chiar si pe Dumnezeu il imaginam intr-o forma umana. „Istoria ne invata ca ea nu ne invata nimic.“ (G.B. Shaw) Nu invatam nimic din istorie, de aceea amnezia noastra, cretinismul nostru ne permite sa o repetam. Cu masochism si lipsa de responsabilitate.
Dar daca moartea este viata noastra ? Daca prin moarte ne ridicam la stadiul de fiinta ? Daca prin moarte iesim din tatani (out of joint), rupem catusele limitei ? Devenim Dumnezeu?
Felul cum un om alege sa moara ne spune mai mult despre el decat zece biografii. Gandul mortii patrunde in inocenta noastra spirituala, in naivitatea noastra, o maculeaza, o contamineaza, alienandu-ne ca un cantec. Obsedati de moarte, ajungem sa tanjim dupa ea, sa gasim liniste in contemplarea viitorului cadavru. Tot ce ne tortureaza, ne terorizeaza isi gaseste rezolvarea in moarte. Angoasele, complexele, frustrarile noastre, moartea le alina pe toate. Moartea este sfarsitul fricii. Expiri durere, inspiri moarte.
Daca avem curajul sa ne acceptam moartea, sa acceptam ca ipostaza de muritori este geniala, vom trai ca niste comete, ca stelele cazatoare care incendiaza cosmosul, ca meteoritii ce brodeaza entropia.
Mor, deci exist. Ceea ce inseamna ca fiinta nu poate trai fara haos. Ca geniul nu este geniu pana nu decade. Ca Dumnezeu si-a omorat fiul si apoi Nebunul l-a omorat pe insusi Dumnezeu.
Mor, deci sunt. I am not what I am. Sunt ceea ce nu sunt. Sunt cadavrul meu. Sufletul meu e mort ? Cine a ucis crima ? Moartea - a murit ? S-a sfarsit cu ea? To live is to die. Ce altceva poate insemna revelatia lui Ivan Ilici?
Dar daca viata este moarte, ce este moartea ? Viata adevarata ? Ar trebui sa trezim mortii si sa-i intrebam. Si apoi sa-i ucidem a doua oara.
Sensul unei vieti e moartea, fundamentul ei. Viata este inseparabila de moarte, precum inseparabila de cunoastere este scarb¨£. Moartea este substratul fiintei, dictionarul ei. Ca sa-l citam pe Johannes von Tepl, amintit de Heidegger in Sein und Zeit : „De cand s-a nascut, omul este destul de batran ca sa moara.“
2.2 Iesirea din abis
Am fost adusi cu sila in aceasta lume. Daca am fi stiut la ce chinuri ne expunem, la ce mizerie, daca am fi stiut ca viata este o damnare, am fi ales nefiinta, ne-am fi amanat perpetuu iesirea din abis. Nasterea este primul pas in afara eternitatii, de fapt ne nastem in moarte, nu in viata. Inainte de nastere eram perfecti, nascuti am degenerat in persoane, in indivizi cu capacitati intelectuale si fizice limitate. Inainte de nastere, eram Dumnezeu. Acum suntem caricatura lui, o gluma sinistra in carne si oase. Sufletul nostru ne aminteste de viata noastra in Dumnezeu, ne este oglinda interioara, de aceea il detestam. Este un divort intre suflet si viata, sufletul este povara noastra de eternitate, de perfectiune si asta nu ne ajuta deloc, pentu ca viata este mediocra, demonica, ignara. Sufletul este anti-vitalist, pentru ca nu face compromisuri, este intolerant, nu tine sa-i faca vietii pe plac. Sufletul este divin si noi il hranim cu moarte.
Viata inseamna moarte. Viata putea fi mai mult. De unde provine acest dor de perfectiune ? De la neantul care ne-a aruncat in fiinta, fara sa ne averizeze, la intamplare, a carei amprenta o purtam in sufletele noastre. Tanjim dupa neant si uram viata, pentru ca nu ne-am separat complet de abisul care s-a retras din noi. Il purtam in inimi ca o cicatrice, ca un repros sau poate un indemn.
2.3 A trai din moarte
Esti in moarte, traiesti in moarte, moartea te traieste. Tu nu existi, in tine a fost insamantata iluzia ca existi. Odata ce ridici cu bisturiul voalul incarnat al iluziei (Maya), respiri in adevar. Si vezi ca viata este moarte. Nu numai ca traiesti spre moarte, ci si in moarte.
Viata este o masca, un joc al mortii. Pe un pat de spital, traiesti un cosmar la care este conectat tot universul. Suntem zei in noi insine dar gloria noastra este zat sau spuma a marii in comparatie cu aura mortii. Cei care se aliaza cu inevitabilul mortii sunt persoanele de seama ale istoriei, singurii oameni a caror existenta e justificata, la care natura n-a trudit in van.
Alexandru cel Mare, Hitler, Raskolnikov, Tamerlan au invatat lectia mortii din perspectiva vointei de putere. Nu este intentia mea de a glorifica sintagma nietzscheeana, vreau doar sa subliniez ca ucigasul traieste din moarte, pe cand noi traim in moarte. Cred ca nu ai dreptul la crima, decat atunci cand ai experimentat sinuciderea simbolica.
3. Viata sau moartea
„Moartea nu este un eveniment al vietii. Moartea nu se traieste.“
Wittgenstein, Tratatus logico-philosophicus
Cum poate moartea fiinta ? Cum poate moartea - fi ?
Moartea este moarte si viata este viata. Nu poti sa-ti traiesti moartea. Moartea ti-o mori. Dupa cum spunea Feuerbach, „moartea este moartea mortii.“
De ce murim atunci? De ce numim moartea moarte ? Nu o cunoastem. Nu cunosti moartea decat atunci cand mori. Agonia este incarcerarea, „prizonieratul“ spunea Cioran, vietii in moarte. In afara agoniei (care intotdeauna este agonie pedagogica), viata este viata si moartea este moarte. Moartea nu exista. Nu este. Murim din auzite, din conformism. Ne luam dupa ceilalti. Cum poti sa te rupi de moarte ? Agatandu-te de nebunia vietii. Si atunci mori, dar mori fara sa stii.
Daca nu stii ca mori, atunci chiar nu mori. Poate depasesti moartea, ai acces la nirvana, te rupi de ciclul nastere-moarte, te desprinzi de suferinta. Suferinta este esenta vietii. A fi este a suferi.
„Lung este drumul ce duce din iad la lumina.“
Daca te-ai anula in lumina, daca ai muri in Dumnezeu, ai mai fi om ? Te-ai rupe de tine, eul tau s-ar debarasa de igrasia existentei, s-ar arunca in neantul originar, s-ar indumnezei. Murind in Dumnezeu, ar deveni Dumnezeu. Unul. Modalitatea originara de a fi.
Moartea sau viata. Moarte si viata. Daca ai trai in prezent, moartea nu ar avea putere asupra ta. Ar disparea anxietatea. Nu ai dispera ca esti doar un pre-cadavru. Ai trai ca si cum ai fi timp, nu sub sau in timp. Sclavia timpului. Uitandu-l, divortezi de jugul istoriei si esti cu totul altceva decat om. Prin tine vorbesc zeii. Atemporal, anistoric, ambivalent, genial.
Daca gandul mortii te-a parasit, daca traiesti transistoric si suprauman, te plafonezi in Dumnezeu. Te ratezi in divinitate. Fara amenintarea mortii, bati pasul pe loc. Fara moarte, moare devenirea. Esti ceea ce esti si din prisma anarhica a urii de sine. Distrugi ceea ce este corupt, te alienezi de ceea ce este viciat si evoluezi, te construiesti, devii. Moartea este un stimulent. Dumnezeu poate sa rumege o eternitate absolutul, tu ai cateva clipe sa schimbi ceva din conceptia omenirii si sa tragi specia dupa tine, sa dai un sens existentei tale.
Moartea este angajare in istorie, responsabilitate sociobiologica, sens si criza depasita. A fi este a fi din perspectiva mortii. Daca nu ai muri, nu ai stii ca traiesti. Viata fara moarte ar fi divagatia unui zeu. Ar fi mit. Moartea este o necesitate.
Moartea sporeste absurdul vietii, dar viata fara moarte nu ar fi viata. Atunci cand simti ca moartea se insinueaza, simti ca traiesti. Merita sa traiesti. Mor, deci exist. Exist pentru moarte, in moarte, din cauza mortii. Daca nu as muri, nu as fi.
4. Deicidul
„Cum sa ne consolam, noi, ucigasii ucigasilor ? Cel mai sfant si mai puternic din tot ce a avut lumea pana acum si-a pierdut sangele sub cutitele noastre - cine ne spala de acest sange ?“ Nietzsche, Stiinta voioasa
Pentru deicid problema esentiala este cea a libertatii. Daca misticul vrea sa fie singur in Dumnezeu (sau cu Dumnezeu), deicidul trebuie sa fie singur fara sau impotriva lui Dumnezeu. Deicidul este propriul lui Dumnezeu. Renasterea deicidului este moartea lui Dumnezeu. Fiinta care regreta cel mai mult ca nu este causa sui este deicidul. Demonismul lui este radical, brusc (in sens kierkegaardian), violent, nihilist.
Comportamentul deicidului este antisocial prin excelenta. El este etichetat drept psihopat si aruncat la marginea societatii, care il socoteste o rusine. In Stiinta voioasa discursul deicidului este facut de insusi Nebunul (der tolle Mensch), fiinta suspecta, ambivalenta, stranie, posesoarea unei cunoasteri interzise.
Ce inseamna moartea lui Dumnezeu ? Ce inseamna sa vrei sa-l omori pe Dumnezeu ?
In primul rand, teama eului de a se aliena in Dumnezeu. Apoi dorinta sinelui de puritate, de a fi eu insumi. Criza deicidului este una de identitate. Conflictul dintre eu si Dumnezeu este rezolvat de mistici prin starpirea eului, prin dezumanizare violenta, pana cand prin tine vorbeste Dumnezeu. Deicidul actioneaza in sens invers, zdrobindu-l pe Dumnezeu din eu. Deicidul se dedivinizeaza, se ucide pe sine insusi prin Dumnezeu. Moartea lui Dumnezeu este nasterea eului prin crima divina si moartea eului prin Dumnezeu.
Deicidul vrea autarhia sinelui, vrea libertatea pana la anarhie, pana la neant. Dedivinizandu-se, se si dezumanizeaza. Devine ceea ce Emil Cioran numea un neom, un alien, un mutant. De fapt nu exista eticheta pentu deicidul caruia i-a reusit crima. Nebun ar fi prea putin spus. Dezlipindu-se de Dumnezeu, se rupe de eu deopotriva. Insa el nu intelege asta. „Omul fara Dumnezeu nu mai este om“, a spus Berdiaev. Daca il omori pe Dumnezeu, acesta se resusciteaza in fantoma.
Departe de a fi un cadavru, deicidul nu este nici viu, pentu ca lumea sa este lumea mortilor. Este obsedat de mortii lui : Dumnezeu, el-insusi, etc.. El traieste ca un mort, in orice caz intr-o lume in care neantul face jocurile. Singura modalitate de vindecare a deicidului este sinuciderea, un fel de acord intre ceea ce este (care nu este) si ceea ce nu este. Prin sinucidere, deicidul s-ar autoafirma, caci viata este mai perfida, mai intunecata decat moartea.
Existenta deicidului este complementara nebuniei. Cine ar suporta o durere atat de profunda ca cea a asumarii libertatii pana la crima ? Cine ar suporta stigmatul asasinarii lui Dumnezeu cu indiferenta ?
Orice eu care se intemeieaza trebuie sa-si ucida Dumnezeul pentu a exista, pentu a se delimita de lumea obiectelor. Dualismul eu-Dumnezeu este rusinea deicidului. Formula fericirii, „independenta prin dependenta“ (Lévinas) nu se aplica in cazul lui. In alta ordine de idei, am putea spune ca pe deicid nu il intereseaza fericirea. Ucigandu-l pe Dumnezeu in sinea lui, deicidul vrea sa-l concureze, sa-l transgreseze. A transcende transcendentul.
Asaltul lui e utopic, revolta sa in van. Pentu ca nu poti fii anterior originii, nu poti sa depasesti ceea ce este lipsit de limite. Nu poti sa cunosti ceea ce-ti este superior, ceea ce te determina, ce-ti este cauza. Nu poti sa-l ucizi pe Dumnezeu pentu ca el te contine.
Orice tentativa de asasinare a lui Dumnezeu este o tentativa de sinucidere. Disperarea deicidului rezida intr-o neintelegere tragica : prin ura de Dumnezeu, el se uraste pe sine insusi. Deicidul este un damnat din propria sa vointa (self-damned). Eul anti-deic este un non-eu.
5. Criminalul cultural
Crima este negarea absoluta a celuilalt, dar si autoafirmarea prin acea negatie. Eul in care se infiltreaza primejdia alienarii (sau frica de depersonalizare) este cel mai susceptibil la crima. El prefera sa se sinucida prin celalalt (sa ucida partea celuilalt din el insusi), decat sa se ucida pe sine insusi. Crima celuilalt este sinucidere, pentu ca celalalt devine eu, prin iubire, asimilare sau cunoastere. Daca iubesti, te identifici cu celalalt, iti apropii identitatea alteritatii si ai vrea sa devii asemenea celuilalt, ai vrea sa te pierzi in specificul lui.
Crima este criza unei deveniri si ratarea ei. Eul se intoarce asupra non-eului si il distruge, pentu ca este fascinat de aura lui. Eul iubeste ceea ce il ucide si ucide ceea ce iubeste. El trebuie sa se detaseze de inamicul lui de care este indragostit sau sa sucombe sub dragostea lui.
Crima presupune intotdeauna o mare relatie. Crima culturala este incununarea crimei, o brutalitate ce transcende biologicul. Il ucizi pe cel care iti este superior tie, tocmai pentu ca vrei sa-l depasesti. Daca nu te-ai defini in raport cu el prin crima, el te-ar sufoca cu stralucirea lui, cu geniul lui, cu destinul lui miraculos. Ai de ales : fie esti un eu, fie esti anexa unui alt eu. Fie esti un in sine, fie ingenunchezi.
Criminalul cultural este cum trebuie sa fie un rege : frustrat, mandru, separat, rupt, originar, incomplet, anarhic, supraistoric, autarhic.
Un eu este obsedat de ipseitatea lui, de acel for intim pe care il doreste inalienabil. Cand isi simte amenintata ipseitatea (raison d’être), eul se transforma intr-un criminal cultural. El respinge si se defineste prin respingere, ucide si se transforma prin crima. Asimileaza prin delimitare, inglobeaza prin anihilare.
Sensul crimei este protejarea si perpetuarea ipseitatii. Daca eul ar intelege mai bine esenta vidului, s-ar depersonaliza fara regret sau si-ar leza anxietatea sinucigandu-se, dispretuind crima. Eul plonjand in Dumnezeu, se ascunde de nimic. Doar Nimicul ne poate spune adevarul despre eu, despre temerile lui, despre impresia futilitatii si despre zbaterile in zig-zag care nu duc niciunde. Dumnezeu este prin excelenta ingerul care devine demon, vapaia maculata, suflet incarcat de umbre - Dumnezeu este insusi Nimicul, din care am evadat, in care vom fi ziditi de vii.
Atitudinea criminalului cultural origineaza in criza cvasipatologica de identitate, in tipatul sinelui incoltit, apoi in oftatul homicid - dar Dumnezeu, criminalul criminalului este acel transcendent demonic, care se plictiseste in simpla contemplare si arunca creatia in absurd, osandind-o sa traiasca inspre moarte sau mai degraba sa moara traind.
6. Nasterea eului
Trebuie sa faci alegerea : fie te intemeiezi ca eu, fie te anulezi in Dumnezeu. Dumnezeirea este bolnavicioasa, daca te situezi de partea sanatatii si a vietii esti condamnat sa ramai om. (Aici am rezumat analiza lui Cioran din Lacrimi si sfinti.) Sfiintenia este un delir organizat, o nebunie cu un scop. Este mult mai interesant sa te desavarsesti intr-o nebunie pura, anarhica, universala. (cazul poetilor, conform lui Emil Cioran)
Sunt doua tipuri de oameni : cei care se cauta pe sine si cei care-l cauta pe Dumnezeu. Pentru primii imanenta este o problema, pentu ceilalti transcendenta. Paradoxal este ca eul daca este dorit ca ardoare, daca este perceput ca un absolut, devine transcendent la randu-i, este o poarta catre indumnezeire.
Filozofia eului imi pare unica metafizica autentica. Ceea ce esti, ceea ce ai putea fi, ceea ce ai fost. Cioran mai spunea ca „orice forma de Dumneeu este autobiografica“. Ceea ce inseamna ca eul il releva pe Dumnezeu. Dincolo de eu este Dumnezeu si eul vietuieste in virtutea acelui dincolo. Dincoace de eu, dimpotriva, inseamna obiect. Nu orice om este pregatit pentu asumarea eului. Pentu asta iti trebuie ambitie, dorinta si suferinta.
Cei care traiesc dincoace de eu se afla la periferia unei lumi stranii, pe care n-o banuiesc. Ei traiesc intr-un incubator, in somnul constiintei, in clona degenerata a unui paradis regasit. Ei nu sunt de pizmuit pentru ca sunt niste fiinte slabe. Atrasi de mirajul iresponsabilitatii, de de vidul incununat de vsie al betiei lenese, sunt in fond niste dobitoace, suboameni goliti de continut, euforizati de somn.
Eul este dorinta, ambitie de eu si suferinta revelatoare. Suferinta ilumineaza dar ea poate si distruge. Orice chin este pedagogie si eroism. Inveti si te experimentezi prin el, devii mai puternic, mai maleabil, mai rezistent, toate acestea printr-un conflict cu neantul. Eul invata pe marginea abisului : o revelatie este intotdeauna o revelatie furata mortii. Te intemeiezi ca eu din non-eu. Atunci cand incepi sa stii, granita dintre eu si non-eu devine lichida, faci schimb de informatii cu moartea, pierzi din suflet, castigi in spirit, te calesti. Apare sentimentul inrudirii cu moartea.
Poate ca moartea insasi ne-a nascut ca sa se amuze cu visul vietii, vis intrerupt.
Dumnezeu este capatul eului. Nebunul traieste in no man’s land-ul misticului, unde toate barierele se rup in Dumnezeu. Devenind Dumnezeu, iti pierzi eul si aceasta fraza poate fi interpretata ca un blestem, consecutiv ca binecuvantare. Ceea ce esti, nu mai este. Esti mort de viu. Tot specificul tau a fost decodat si inglobat intr-un absolut autarhic. Dar ai devenit Dumnezeu - te-ai rupt de specie, ai pus un ocean intre tine si rasa umana si ai debarcat in diferenta absoluta, originara, Dumnezeu. Ai iesit din timp, spatiu, forma si materie. Spiritul tau a inflorit si conversiunea ta, transformarea (Verwandlung), indumnezeirea ta te-a izolat.
Indumnezeirea este un pericol. Eul trebuie sa o refuze pentu a se consolida ca eu. Eul trebuie sa refuze devenirea spre un dincolo, precum si regresiunea spre un dincoace. Eul trebuie sa se rupa de Dumnezeu pentu a redeveni eu.
Care sa fie sensul eului, scopul sau, daca nu este nici somnul tihnit al creaturii, nici cosmarul numit Dumnezeu ? Am putea spune : auto-perfectionare, dar orice ridicare a eului din sine insusi mascheaza o intentie suicida, ascunde pofta de auto-distrugere. Eul vrea sa controleze si sa fie controlat si asta in acelasi timp. Eforturile sale, gratia sa, lupta sa este ambivalenta. Eul este sfartecat in violenta lui a fi si a nu fi.
Eul oscileaza intre nimb si deseu, intre aureola si l¨£turi. Sugrumat de amintirea unui dincoace si strivit de perspectiva unui dincolo, eul este ceea ce nu este si nu este ceea ce este. Dumnezeu pe de o parte si oamenii (they, das Man) pe de alta. Imi pare esential ca eul, odata intemeiat, consolidat prin deznadejde sau dorinta narcisiaca sa-si construiasca un teritoriu, sa ratifice un desert. Intre cer si pamant, intre infern si paradis, intre fiinta si nefiinta. Eul isi cunoaste granitele, nu si-a anexat un teritoriu inca.
Filozofia eului este una a prezentului si a viitorului. O metafizica a actualului si a virtualului deopotriva.
Anexa : Martirajul eului la Franz Kafka „Visul dezvaluie realitatea.” Gustav Janouch, Conversatii cu Kafka
Gregor Samsa metamorfozat in gandac si Josef K. acuzat intr-un proces lipsit de sens sunt obiecte chemate la realitatea eului. Cele doua personaje sunt condamnate la un martiraj cu atat mai profund cu cat este lipsit de finalitate. Samsa si K., exclusii, apostatii isi pastreaza umanitatea si nobletea suprafireasca, in timp ce oamenii din jur se dovedesc a fi monstruosi, maculati, scarbavnic de ipocriti.
Metamorfozei fizice a lui Gregor Samsa ii corespunde o metamorfoza spirituala a familiei (asa cum bine sublinia criticul german Eugen Lowenstein), mult mai adanca. Un monstru cu suflet uman si niste oameni cu suflete monstruoase. Golul care se creeaza in jurul lui Josef K., neantul in care este aruncat, face din acuzat martor al acuzarii. Procesul este Judecata de Apoi a unei divinitati demonizate, care mantuieste prin crima.
Scrierile lui Kafka sunt un protest, ele, dupa cum spunea Ricoeur, constituie acuzarea acuzarii. Prin suferinta, K. si Samsa si-au castigat dreptul de a sfida transcendentul si de a muri la aceeasi inaltime cu el.
Bibliografie
Re: Stefan BOLEA - Mor, deci exist (Scor: 1)
Re: Stefan BOLEA - Mor, deci exist (Scor: 1)
Re: Stefan BOLEA - Mor, deci exist (Scor: 1) |
\
|
.jpg)
Nota: