|
numărul 30 1 octombrie 2011 ISSN: 1842-0834 |
| Sumar | Redacţia | Arhivă | Contact | Linkuri |
|
Zarathustra (o investigatie filozofica)
Stefan Bolea
Avem impresia, citind-o, ca ideile filozofice isi gasesc ritmul propriu; felul magistral in care Nietzsche foloseste accentul ne aminteste ca este un bun cunoscator al limbii eline. Subtitlul acestei opere, -„o carte pentru toti si nici unul”- este astfel explicat de Heidegger: „pentru toti = pentru orice om in masura in care este om adevarat; pentru nici unul = pentru nici unul din oamenii care sunt doar curiosi si nu cuteaza a se angaja pe drumul gandirii care-si cauta verbul ei”.
Nietzsche a scris „Zarathustra” cu o iuteala frenetica, dupa gestatii indelungate (prima carte a fost scrisa doar in zece zile, urmatoarele au fost redactate cam in acelasi ritm). El ne-a lasat randuri exceptionale asupra inspiratiei, esentiale pentru intelegerea „scrisului din interior”:
„Dintr-o data, cu o delicatete, cu o puritate inefabile, un lucru se face vazut, se face auzit, te zguduie si te cutremura din adancuri. Asculti, nu mai cauti; primesti, fara a te intreba cine este cel ce da; o gandire fulgera timp de o clipa, se impune ca o necesitate, fara a-ti lasa nici cea mai mica ezitare asupra formei in care se cere exprimata – n-am avut niciodata posibilitatea de a alege. E un extaz a carui tensiune formidabila se rezolva uneori in torente de plans, in timp ce pasul, involuntar, se rareste sau se accelereaza. Te simti rapit din tine insuti, pastrezi doar constiinta unei infinitati de fiori subtili si de siroaie care te strabat pana-n talpi...” Eugen Fink comenteaza astfel stilul lui „Zarathustra”: „Desigur, Zarathustra nu poseda marea valoare poetica pe care i-o atribuie autorul. Poemul contine prea multe efecte, prea multe jocuri de cuvinte, prea multa constiinta. Numai arareori simbolurile sunt reusite, numai arareori se produce acea coincidenta intre particular si general in care e prezenta in toata puritatea ei o putere care agita lumea. Cel mai adesea imaginea si gandirea diverg. Imaginea se transforma in metafora. Valoarea estetica a lui Zarathustra e indenegabila, dar ea rezida intai de toate in parabola. Totusi uneori stilul sau parodiaza in mod insuportabil pe cel al Bibliei; prea adesea el aluneca in prostul gust, pentru a-si pierde atunci brusc inaltimea.”
Trebuie inteles ca, Nietzsche scrie din interior, Fink este doar un comentator, ca noi toti. Perceptia scriitorului asupra sa difera de perceptia celor ce vin la urma. Prima este incontrolabila, ultima este distanta, rece. Un scriitor nu are cum sa se distanteze de miraculosul din opera sa, un exeget vede mai bine ridurile. Problema nu este de a oscila intre doua adevaruri, unul in „chinurile nasterii”, altul „dupa betie”, ci de a intelege ca ambele sunt veridice. O fiinta dubla ca Nietzsche a fost fortata sa-si mitizeze trairile si scrierile, sa-si „canonizeze” faptele sau abstractiile. De ce? In primul rand, este ceea ce face un poet, transformand un apus sau o floare intr-un simbol. In al doilea rand, este tocmai defectul esential, tara prin excelenta a lui Nietzsche: absenta alteritatii. Semnul operei sale este aceasta eliminare a celuilalt. Lui i se potrivesc cel mai bine spusele lui Rimbaud: „Eu este un celalalt” (sentinta care se desprinde si din pasajul asupra inspiratiei, in sensul distantei iremediabile dintre creator si opera creata; creatorul nu mai este stapanul operei). Lévinas si Ricoeur teoretizeaza necesitatea alteritatii, intaratati parca de aceasta carenta nietzcheana. Romanul lui Tournier, „Vineri sau limburile Pacificului” accentueaza importanta unui alt punct de vedere asupra noastra, insistand asupra unei revelatii, care pare stranie: „celalalt este mai important decat mine.”
Lui Nietzsche i se potrivesc sentintele din „Zarathustra”: „Esti un tiran? Nu poti sa ai prieteni.” Absenta alteritatii, care aminteste de Sade si trimite la Cioran, eliminarea ei constanta, sarguincioasa este complementara, intr-un plan psihologic, cu dublura ei, cu o schizofrenie filozofica. „Nu exista un celalalt, voi fi eu insumi un celalalt, voi fi si un celalalt.” De aceea, Nietzsche este un mag dublat de un bufon, este si Zarathustra si piticul. Iar magul trimite la bufon, pana in cele din urma va fi inlocuit de el; ditirambii trimit la parodie, o masca este inlocuita cu alta.
Cele patru teme principale din „Zarathustra” sunt: Supraomul, moartea lui Dumnezeu, eterna reintoarcere si vointa de putere. Gianni Vattimo considera ca „Zarathustra” are doua noutati caracteristice, fata de celelalte creatii nietzscheene : „un nou punct de vedere asupra deciziei si o radicala critica a subiectului. Cele doua teme sunt momentele specifice ale ideii eternei reintoarceri.” Se insista asupra faptului ca „intre elementul deciziei (si intre reinnoirea istorica, intre nasterea supraomului) si elementul disolutiei subiectului (consecinta a recunoasterii radicale a eternei reintoarceri) exista o tensiune.”
Ivo Frenzel atrage atentia asupra faptului ca ideea de Supraom si conceptul eternei reintoarceri sunt tratate de Nietzsche intr-un mod dialectic. „Omul trebuie sa-si depaseasca conditia si sa se ridice spre Supraom. […] Toate actiunile sunt determinate si se desfasoara precum timpul, in cerc. […] In contradictie se desfasoara cele doua teze: principiul reintoarcerii si cerinta omului superior. Reintoarcerea inseamna posibilitatea cresterii si desavarsirea vietii; prin reintoarcere lumea se imbogateste prin ea insasi. Prin urmare, ceea ce este trecator este suprimat (s.n.) in favoarea viitorului, si anume in dublul sens al procesului, sens care apare inainte la Hegel.” Comentatorul german face o anumita greseala, enuntand tezele nietzscheene. Notam cele doua teze de baza, intre care Frenzel gaseste o tensiune dialectica cu (a) si (b). Astfel teza (a) este „Omul trebuie sa-si depaseasca conditia si sa se ridice spre Supraom.”, teza (b) fiind cea imediat urmatoare, „Toate actiunile sunt determinate si se desfasoara precum timpul, in cerc.” Doar ceea ce este supra-uman ramane [west] in istorie, doar ceea ce afirma se reintoarce. Eterna reintoarcere este selectiva, ceea ce inseamna ca umanitatea este filtrata. Tezele (a) si (b) ar fi incompatibile, daca umanitatea ar fi, pentru Nietzsche, un scop – scopul este insa Supraomul. Lipsa de coerenta a tezei (a) se desluseste mai clar, daca il investim pe „om” cu valoarea de „0” si pe Supraom cu valoarea „1”. E ca si cum omul nu ar exista, in sensul ca este nesemnificativ. Re-enuntand (a) si (b) prin „Supra-omul se reintoarce”, descoperim ca avem de-a face cu un enunt precis nedialectic.
Bernard Pautrat credea ca „doctrina eternei reintoarceri a Identicului este insuportabila si inexprimabila conceptual” asemanand-o capului retezat al Meduzei. „Ceea ce ar trebui sa devina conceptia despre lume si destin a protagonistului, este mereu amanat, textul nefacand altceva decat sa puna in scena aceasta lipsa.” Se spune chiar ca „ideea eternei reintoarceri nu este, in poem , decat o gaura: un trou et une castration.” Conceptia aceasta, despre lacuna eternei reintoarceri, este anticipata de Lev Sestov, care accentua, in „Filosofia tragediei”, caracterul inefabil al acestei doctrine: „Sunt lucruri la care te poti gandi, dar de care este imposibil sa vorbim altfel decat prin simboluri si aluzii.”
Citind „Zarathustra”, am avut sentimentul descoperirii unei alte lacune: cea a Supraomului. Chiar din punct de vedere semantic, supra-omul, pare nesubstantial, iluzoriu, incomprehensibil. Se spune literalmente, in capitolul „Despre preoti”: „Inca nicicand n-a existat vreun Supraom.” Doctrina lui Nietzsche despre auto-depasire este viabila, in sensul ca omul trebuie sa evolueze (heraclitic, stagnarea este echivalata cu moartea), dar cezura dintre om si Supraom, acea discontinuitate tine, mai degraba de mistica; Nietzsche vorbeste de fapt de o schimbare la fata, de o transfigurare a rasei. Desigur, este esential ca omul sa creasca, sa se auto-depaseasca, sa evolueze ca om. Nu este o sarcina distrugatoare aceasta mutatie, aceasta transformare in ceea-ce-depaseste omul? Si nu este ultima consecinta a unui platonism, in sensul ca si acest Supraom este tot un „dincolo” si nu un „propriu” al omului? Cioran, referindu-se la doua din temele fundamentale nietzscheene, moartea lui Dumnezeu si Supraomul, nota: Nietzsche „n-a daramat idoli decat ca sa-i inlocuiasca prin altii.”
In „Precuvantarea lui Zarathustra”, gasim primul discurs al profetului, care cuprinde doctrina despre Supraom:
„Vin sa va invat ce este Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depasit. Voi ce-ati facut, pentru a-l depasi?
Toate fiintele de pana acum au creat ceva ce sta deasupra lor: vreti voi sa fiti refluxul acestei uriase revarsari si preferati sa va intoarceti printre fiare, decat sa-l depasiti pe om?
Ce e maimuta pentru om? Doar o batjocura sau o rusine dureroasa. Asa trebuie sa fie si omul pentru Supraom: doar o batjocura sau o rusine dureroasa.
Voi ati parcurs distanta de la vierme pana la om si multe in voi sunt inca vierme.
Omul e doar o funie, intinsa intre bestie si Supraom – o funie peste un abis.”
Nietzsche este adeptul unei logici radicale, de tipul sau-sau, care nu cunoaste un termen mediu: fie il depasim pe om, fie vom degenera. Fie „nastem” Supraomul, fie ne intoarcem printre animale. In lipsa auto-proiectarii (spre un ideal), suntem in traiectorie descendenta. Fie vointa de putere, fie vointa de neant. Martin Heidegger accentueaza distinctia dintre „om” si „Supraom” astfel: „Supraomul este, concentrat intr-o vointa, absoluta negatie a esentei anterioare a omului. (…) Supraomul neaga desigur esenta anterior prevalenta a omului, dar o neaga la modul nihilist.”
Termenul de „Supraom” apare pentru prima data la Lucian (120-180 p.Chr.), sub forma de ύπερανθροπος. Pieper si C. Barbu efectueaza doua analize semantice foarte interesante ale conceptului, din care citam:
„Partea supra din Supraom are inconfundabil o semnificatie verticala. Ea trimite la inaltime ca la un sus, care este diametral opus lui jos. In din a infrange (a invinge) [über din überwinden] are, dimpotriva, o semnificatie orizontala, el implica o miscare plecand de la ceva spre altceva, dinamica unui dincolo prin care se sugereaza reprezentarea unui spatiu intermediar, a unei prapastii care va trebui trecuta. Zarathustra sintetizeaza cele doua dimensiuni ale unui über (dincolo de) in expresia unei creatii dincolo de sine. Ceea ce se autodepaseste, se dezvolta totodata ascendent. Ce nu mai creeaza peste (dincolo de) sine insusi, se atrofiaza si este sortit disparitiei.”
„Supra din supra-Om este evident, o negatie. Supraomul, in viziunea lui Nietzche, este sensul Pamantului; numai ca nu stim ce este acela sens. Este poate un participiu al lui sum. Über inseamna deasupra (contine ideea de superioritate) si este acelasi lucru cu grecescul hyper.”
Deci, ce este Supraomul? „O depasire a masurii, o transgresare a iluziei? O metafora nihilista? In termenii tehnici ai metafizicii supraomul este subiectul care se prezinta ca supraiect (s.n.). O sublimare cersita de spiritul care vrea sa fie inconditionat.”
Capitolul „Despre depasirea de sine” din partea a doua a cartii contine trei idei critice asupra carora vom insista: o critica a conceptului de adevar, una a filozofiei lui Schopenhauer si una a moralei, toate legate de tema-cheie a vointei de putere.
„Vointa de adevar – asa numiti voi, inteleptilor, tot ce va misca si va-nflacareaza?
Vointa de-a-ntelege tot ce exista – e numele pe care il dau eu il dau vointei voastre!
Voi vreti intai sa faceti de inteles tot ce exista. […]
Dar trebuie ca totul sa se plece si sa vi se supuna voua!”
Critica ideii de adevar, la Nietzsche, are doua semnificatii: prima ar fi ca nu exista adevar, ci doar interpretari, care este o referinta clara la aforismul 481 din „Vointa de putere”; a doua ne spune ca adevarul este masca sub care se ascunde vointa de putere, termenul de adevar fiind doar o legitimare. Cea mai radical critica a adevarului a lui Nietzsche apare in „Genealogia moralei”, unde filozoful german foloseste moto-ul Ordinului Asasinilor: „Nimic nu este adevarat, totul este permis.” [Nichts ist wahr, alles ist erlaubt.]
„Cel ce-a lansat expresia vointa de-a trai – acela n-a aflat ce-i adevarul: vointa-aceasta – pur si simplu nu exista!
Caci: ce nu exista nu este-n stare nici sa vrea; dar ceea ce exista cum ar fi-n stare sa mai aiba vointa de a exista.
Numai acolo unde e viata, e si vointa – vointa de putere!”
Replica pe care i-o da Nietzsche lui Schopenhauer este urmatoarea: daca esti inexistent, nu tinzi spre viata, nu ai vointa de viata. Daca existi, nu ai cum sa ai vointa de viata, pentru ca deja esti in viata. Cu alte cuvinte, nu ai cum sa-ti doresti sa traiesti, pentru ca deja traiesti. (Viata este un dat, nu un scop.) Nu cauti auto-conservarea, ci auto-depasirea.
Critica moralei trebuie corelata cu un pasaj din capitolul „Despre o mie si una de scopuri” si cu un citat dintr-un capitol din partea a treia („Despre spiritul impovararii”), care da sensul celor doua comentarii pe care Nietzsche le-a scris referitor la „Zarathustra”. (Ma refer la „Dincolo de bine si de rau” si „Genealogia moralei”).
„Bine si rau, chiar daca ar fi netrecatoare – acestea nu exista! […]
Vointa voastra de putere se foloseste de valorile si de notiunile de rau si de bine ale voastre.
Cel ce trebuie sa fie creator in bine si in rau – acela mai intai este silit sa fie un negator, sa sparga-n praf valori.
In felu-acesta raul cel mai mare apartine celui mai mare bine, care se dovedeste insa creator.”
Pasajul pregateste teoria despre cele doua morale, cea a stapanilor [Herrenmoral] si cea a sclavilor (Herdenmoral), care apare in „Genealogia moralei”. Dupa instaurarea crestinismului, sclavii au facut morala. („Morala sclavilor are totdeauna si inainte de toate, pentru a se naste, de o lume exterioara si in opozitie. […] Actiunea sa este funciarmente o reactie.”) Ambiguitatea notiunilor de „bine” si de „rau” trebuie luata in acest sens: binele stapanilor este raul sclavilor si invers. Nietzsche doreste o rasturnare a moralei traditionale, care a infierat viata, asa cum se desprinde din dizertatia a II-a, paragraful 24 din „Genealogia moralei.”
In „Despre o mie si una de scopuri” se spune: „Schimbarea valorilor inseamna schimbarea creatorilor. Caci cel ce trebuie sa fie creator mereu distruge.” Acest pasaj, care rezoneaza cu Bakunin, accentueaza faptul ca revalorizarea este imposibila fara o devalorizare; inainte de a construi, trebuie sa distrugem. O noua morala ar putea fi instituita, numai dupa o confruntare hermeneutica dintre cele doua sisteme de valori.
Sensul amoralismului nietzschean este deslusit de acest pasaj: „Cel care s-a descoperit pe sine insusi, zice: Acesta este binele si raul meu. In felu-acesta el reduce la tacere si cartita, si pe piticul care zic: Un singur rau si-un singur bine pentru toti.” Este o mostra de filozofie a exceptiei, se insista asupra unicitatii (aristocratism versus egalitarism) celui care poate sa-si dea singur binele si raul. Mai este un text relevant asupra a ceea ce inseamna cu adevarat sa depasesti morala, si anume faptul de a avea propria ta morala.
Inainte de a trata moartea lui Dumnezeu, tema esentiala din „Zarathustra”, trebuie amintite alte doua idei interesante nietzscheene. Este vorba de invatatura sa despre mantuire si de logica eternei reintoarceri.
„Vointa nu poate nimic retrospectiv.” Ea elibereaza („vreau”), dar nu poate altera trecutul (cu tot ce inseamna el, de la resentiment la constiinta incarcata), este ineficienta in fata irevocabilului acestuia, care paralizeaza „inima” vointei. Nietzsche spune: „A fost – este numele cel poarta scrasnirea dintilor si suferinta-nsingurata a vointei.” Vointa devine prizoniera trecutului, sclava lui „a fost sa fie”, consolare trista si lasa. Arta de a schimba interpretarea acelui „a fost” intr-un preaplin al puterii, intr-un „asa a fost vointa mea” este doctrina lui Nietzsche despre mantuire. Esecul, resentimente, fatalismul se transforma in treptele unei inaltari. Astfel, vointa de putere doreste eterna reintoarcere, sfidand vointa de neant („nonvointa”), care cauta refugiul in acceptarea nihilista a consolarii.
Care ar fi logica eternei reintorceri? Este de ajuns sa afirmam o singura data viata, sa spunem macar o data da unei placeri, pentru a-i dori eternitatea.
„Ati zis voi unei placeri vreodata – Da? O, dragi prieteni, atunci atia zis Da oricarei dureri.
Orice placere se vrea pe sine insasi – de-aceea vrea si suferinta. […] Orice placere vrea eternitatea.”
Aceasta logica, prezentata in Cantecul beat din partea a patra a lui „Zarathustra”, este redata pe tonul unei exaltari dionisiace. Conceptia ei este pur irationalista: subiectii eternei reintoarceri cer eternitatea, agatandu-se de spectrul unei infime placeri; sfideaza astfel invincibilitatea chinului. Placerea este motorul eternei reintoarceri sau altfel spus, motivul pentru care subiectii se proiecteaza in fiinta. Exaltarea, avantul, curajul, „nebunia” lor este de admirat.
Sentimentul mortii lui Dumnezeu este prezentat de Nietzsche in capitolul „Omul cel mai respingator.” Aceasta versiune a deicidului este pregatita de aforismele „Prizonierii” si „Nebunul” din „Calatorul si umbra sa”, respectiv „Stiinta voioasa”. (primul are o tonalitate ironica, sarcastica; al doilea este de fapt un poem, cu accente autobiografice si evidentiaza sentimentul de vinovatie al celui care a trebuit sa-l omoare pe Dumnezeu.)
Moartea lui Dumnezeu poate fi interpretata ca o metonimie, asa cum o face G. Ward, „Dumnezeu fiind o metonimie pentru Adevarul absolut, Binele absolut, Realitatea absoluta, ratiunea absoluta si pentru originea si masura tuturor lucrurilor, adica Fiinta.” Vattimo considera ca enuntul Dumnezeu e mort este „constatarea unui fapt petrecut, si anume acela prin care fiinta nu mai are nevoie sa fie gandita cu structuri stabile si, in definitiv, cu fundament” si accentueaza asupra faptului ca aceasta afirmatie nu trebuie confundata cu enuntul Dumnezeu nu exista („acesta ar mai pretinde inca sa se revendice de la o structura stabila a realitatii”).
Fondane, sub influenta lui Sestov, evidentiaza caracterul absurd al acestui eveniment. „Omul il ucisese pe Dumnezeu si totusi continua sa traiasca intocmai ca si in trecut, ca si cum, o data ucis Dumnezeu, nu ar fi fost, in fine, ingaduit totul!” Cu alte cuvinte, Dumnezeu a murit, dar oamenii au ramas sclavii altor idealisme si umanisme. („Moartea lui Dumnezeu” spune Deleuze, „reprezinta un mare eveniment zgomotos dar catusi de putin suficient”.) Este interesant ca Nietzsche, in acceptiunea lui Sestov, doar a constatat moartea lui Dumnezeu, care, este un proces care a inceput odata cu Spinoza (cand demonstrezi existenta unui lucru, incetezi sa crezi in el).
Dumnezeu, martorul absolut, trebuia sa moara, pentru ca mila lui nu cunostea rusinea. El „deslusea adancul si temelia oamenilor, rusinea lor si hidoseniile-ascunse.” Era un observator indiscret si omul nu putea fi autentic atat timp cat cineva il veghea, ii diseca trairile. Sufletul omului era nud in fata creatorului sau, era momentul ca cel creat sa-si asasineze idolul; altfel ramanea o jucarie, o sursa de orori si de amuzament. Deicidul din „Zarathustra” nu ar subscrie la aceasta declaratie, el si-a asasinat martorul din rusine (el ar spune „as vrea sa raman singur cu mizeria mea”), dintr-o maxima slabiciune, dintr-un nihilism oarecum pasiv, dar exista mai multe versiuni ale deicidului, este o poveste universala. Discursul omului cel mai respingator are urmatorul sens: „mila este agresiva”, revelatie, care revine la Cioran. Mila, aceasta ipocrizie, care ne face sa ne simtim superiori, aceasta descoperire a lui Schopenhauer, nu este decat o reactualizarea a crestinismului – mila tinteste in gol. Rusinea, a nu dori sa cunosti totul (tot sordidul), „onoreaza”.
In termeni de imagistica nihilista, un pasaj din „Asa grait-a Zarathustra”, conteaza foarte mult. „Pustiul creste: vai celui ce-ascunde-n sine pustiuri.” El trebuie, inainte de a fi comentat, legat de aforismul 146, din Partea IV din „Dincolo de bine si de rau”: „Cel care se lupta cu monstrii, sa ia aminte, sa nu devina el insusi monstru. Iar de privesti indelung abisul, afla ca si abisul iti scruteaza strafundul sufletului.”
Primul aforism este o ilustrare a filozofiei puterii – vorbeste despre instapanirea Abisului asupra fiintarii. Fiintarea este posedata, este supta de Non-Fiinta. Este un indiciu, mai ales, al puterii de contagiune a Nefiintei. Aceasta sursa de infectie meontica este mai degraba sugerata, printr-un excurs poematic. Imaginea cresterii pustiului (comparabila cu un nor negru care intuneca cerul, sau cu o eclipsa totala de soare, o obnubilare) este legata, pentru a da masura puterii sale (un efect prin care este transmisa angoasa) de subiect (ca detinator de neant). O imagine cosmologica este implinita printr-o transpunere psihologica.
Al doilea aforism este, la prima vedere, doar o apropiere intre termeni stranii, o inter-conditionare a subiectului cu Abisul. Din punct de vedere ontologic, Abisul capata valente mistice. Nu transferul conteaza, ci capacitatea Abisului (o personificare) de a raspunde subiectului la „privire.” (Conceptul de abis primeste intemeiere subiectiva.) Altfel privit, acest aforism este o meditatie la lupta cu Diavolul, acea lupta in care doar prin atrocitate reusesti sa infrangi Raul. Nietzsche propune o ipoteza paradoxala: cel care infrange monstrul, imprumuta caracterul monstruos al prazii sale, devine el insusi un Monstru. Nu ar fi fost in stilul lui Nietzsche sa transforme aceasta parabola intr-un excurs moralist. Conform unui pasaj celebru din „Consideratii inactuale”, preluat de Joseph Conrad in „The Heart of Darkness”, cel care isi infrunta demonul, asuma, de fapt, propriul lui destin.
In incheiere vreau sa spun ca o eventuala grila de lectura a lui „Zarathustra” este urmatoarea: poemul poate fi citit ca un manual initiatic. Este una din acele carti, care nu rezolva nimic, dar iti deschid nelimitate drumuri in minte. Totul are sens la o prima lectura, totul are (alt) sens la a doua. Demonism, antiumanism, filozofie romantica a exceptiei, amoralism, nebunie, mistica, ezoterism – este o carte enigmatica, oculta a culturii europene. Ni se spune in „Despre calea celui ce creeaza”:
„Cel mai rau dusman, pe care poti sa-l intalnesti, intotdeauna o sa fii tu insuti; tu te pandesti mereu in pesteri si-n paduri.
Insinguratule, urmeaza-ti calea inspre tine insuti! Ea trece pe langa tine insuti si cei sapte demoni ai tai!
Eretic o sa-ti pari si vrajitor, nebun si ghicitor, necredincios, raufacator si necurat.
Va trebui sa arzi in propria flacara: cum sa fii altul, daca nu te vei preface in cenusa mai intai!”
Bibliografie Cioran, „Antropologia filosofica”, Editura Pentagon-Dionysos, Craiova, 1991
Frenzel, „Friedrich Nietzsche”, traducere de Carmen Oniti, Editura Teora, Bucuresti, 1997
B. Fundoianu, „Constiinta nefericita”, traducere de Andreea Vladescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993
Kluback-Finkenthal, „Ispitele lui Emil Cioran”, traducere de Adina Arvatu, C.D. Ionescu si Mihnea Moise, Editura Univers, Bucuresti, 1999
Nietzsche, „Asa grait-a Zarathustra” , Editura Humanitas, traducere de Stefan Augustin Doinas, Bucuresti, 1996
Nietzsche, „Dincolo de bine si de rau”, traducerea Francisc Grunberg, Editura Teora, Bucuresti, 1998
Nietzsche, „Genealogia moralei”, traducere Darie Lazarescu, preambul Harald Hoffding, Editura Mediarex Nietzsche, KSA 5, „Jenseits von Gut und Bose.Zur Genealogie der Moral”, hrsg. von Colli-Montinari, Deutscher Taschenbuch Verlag, de Gruyter, 1999
Lev Sestov, „Filosofia tragediei”, traducere de Teodor Fotiade, Editura Univers, Bucuresti, 1999
Vattimo, „Aventurile diferentei”, traducere de Stefania Mincu, Editura Pontica, Constanta, 1996
Vattimo, „Introduction à Nietzsche”, traduit par Fabienne Zanussi, De Boeck Universite, Editions Universitaires
Secolul 21, nr.1-6/2001 „NIETZSCHE, Un precursor al secolului 20”
Andrew J. Miles, “Nietzsche” la http://www.faithweb.freeserve.co.uk/PDF_Files/full.pdf
apud. Stefan Aug. Doinas, „Cronologie”, in Nietzsche, „Asa grait-a Zarathustra”, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996, p.58
apud. Stefan Aug. Doinas, Nietzsche si „discursul mixt” in Nietzsche, „Asa grait-a Zarathustra”, ed.cit., p.10-11
apud. Stefan Aug. Doinas, Nietzsche si „discursul mixt” in Nietzsche, „Asa grait-a Zarathustra”, ed.cit., p.13
Nietzsche, „Asa grăit-a Zarathustra”, p.117
Gianni Vattimo, „Introduction à Nietzsche”, traduit par Fabienne Zanussi, De Boeck Universite, Editions Universitaires, p.73
Ivo Frenzel, „Friedrich Nietzsche”, traducere de Carmen Oniţi, Editura Teora, Bucuresti, 1997, p.124-125
cf. Nietzsche, „Voinţa de putere”, af. 1001
apud. Stefan Aug. Doinas, Nietzsche si „discursul mixt” in Nietzsche, „Asa grait-a Zarathustra”, ed.cit., p.44-45
Lev Sestov, „Filosofia tragediei”, traducere de Teodor Fotiade, Editura Univers, Bucuresti, 1999, p.288
Nietzsche, „Asa grăita-a Zarathusra”, p.155
O sarcină! să ne amintim că Nietzsche ura eroii.
apud. Kluback-Finkenthal, „Ispitele lui Emil Cioran”, traducere de Adina Arvatu, C.D. Ionescu si Mihnea Moise, Editura Univers, Bucuresti, 1999, p.205
Heidegger, „Metafizica lui Nietzsche”, in Secolul 21, ed.cit., p.179
Andrew J. Miles, “Nietzsche ” la http://www.faithweb.freeserve.co.uk/PDF_Files/full.pdf
citat de Irrgang, Crestere si educaţie la Nietzsche, in Secolul 21, ed.cit., p.97
Constantin Barbu, „Căzutul in cosmos”, in Emil Cioran, „Antropologia filosofică”, Editura Pentagon-Dionysos, Nietzsche, „Asa grăit-a Zarathustra”, p.177
Nietzsche, KSA 5, „Jenseits von Gut und Bose.Zur Genealogie der Moral”, hrsg. von Colli-Montinari, Deutscher Taschenbuch Verlag, de Gruyter, 1999, p.399
Nietzsche, „Asa grăit-a Zarathustra”, p.180
Friedrich Nietzsche, „Genealogia moralei”, traducere Darie Lăzarescu, preambul Harald Hoffding, Editura Mediarex, p.43
Nietzsche, „Asa grăit-a Zarathustra”, p.119
apud. Andrew J. Miles, ed.cit.
Gianni Vattimo, „Aventurile diferenţei”, traducere de Stefania Mincu, Editura Pontica, B. Fundoianu, „Constiinţa nefericită”, traducere de Andreea Vladescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993
Gilles Deleuze, „Nietzsche”, p. 24
a se vedea Lev Sestov, „Privilegiaţii si dezmosteniţii istoriei”
Nietzsche, „Asa grăit-a Zarathustra”, p.342
Nietzsche, „Dincolo de bine si de rău”, traducerea Francisc Grunberg, Editura Teora, Bucuresti, 1998, p.90
Nietzsche, „Consideraţii inactuale”, „Schopenhauer educator”, par.1
|
\
|
.jpg)