A fost nebunia antimodernistului (dar in nici un caz a postmodernistului) Nietzsche o simpla masca? se intreba una lume la moartea lui in 1900, intuind ce avea sa urmeze: poematica septica a paradigmaticului secol XX – numit, la fel de simptomatic, “al lui Nietzsche”. Desigur, nu era momentul unei analize pertinente a perspectivelor, nici macar al unei intrebari si mai necesare: care este semnificatia susmentionatului in plina era progresista. Rasfoind istoria modernismului, un curent de gandire antinomica, frapeaza inocenta imberba de a vedea strict jumatatea plina a paharului.

Intr-o explicatie filosofic-sociologica tardiva: betia culmilor progresului tehnico-stiintific in mereu boema Europa si betia visului american de cealalta parte a Atlanticului sunt de vina.

In ciuda incidentalelor interferente istorice, Europa si America emit pe lungimi de unda diferite, lucru indeobste vizibil pe parcursul recent incheiatului secol. Cand progresul isi arata si fata nevazuta, distructiva, in doua razboaie mondiale, mrejele visului american gaseau prilejul unei extensii reale, devenind treptat model, stil, cultura si civilizatie general valabile. Momentul Hiroshima a semnat, cel putin din punct de vedere istoric, certificatul de deces al modernismului si, in mod cert, nasterea altei epoci: lumea postmoderna (A. Toynbee). Gandirea europeana este aceea care esuase lamentabil, modelul american fiind superior si, prin urmare, preluat dupa 1945 in maniera extensiva. Nietzsche se rasucea in mormant. De ras probabil. Nazismul, derivatie ideologica nietzscheana, nu spusese nimic de nici o parte a Atlanticului, permitand extinderea pana la absurd a altui gen de extremism: comunismul. Celebrul dualism antinomic pe care Zarathustra il relativiza spre anulare era inca la moda.

Razboiul rece, o bariera efectiva intre capitalism si comunism, n-a servit finalmente decat afirmarii suprematiei celui dintai. O radiografiere a celor doua curente arata insa similitudini spectaculoase: progresul ca rutina, inarmarea, cucerirea spatiului (geopolitic si cosmic), indoctrinarea si culturalizarea maselor. Desigur, detaliile sunt cele care puncteaza diferentele. Civilizatia socialista, in efemerul ei realism, n-a reusit decat sa-si subordoneze spatiul cultural folosind elementele cenzurii. Cultura vestica isi cauta insa o ascendenta asupra civilizatiei, mai bine zis o cale de a evita un fenomen asemanator celui estic in care, in baza unui anume sistem de dirijare a informatiei catre public, cenzura e practic utila. Arta occidentala a raspuns vehement oricarei tentative de control, incoltind astfel samburii posmodernismului. Intr-o nota incipienta reactiv fata de era modernista, postmodernismul a permis o explozie de artisti si manifestari centrand nuantarea nietzscheana a antinomiilor. Critica era depasita din start. Varietatea expresiva fara precedent a ridicat mari semne de alarma. Astfel, de la sentintele lui Lyotard, Gadamer sau Kuhn in plan analitic, la nihilismul nietzschean-heideggerian reiterat de Vattimo, postmodernismul capata o latura activa, restrictiv-agresiva dupa unii, apocaliptica dupa altii. Fara rezultat insa. Metadiscursurile filosofice (“marile basme ideologice”) functionau. Generatiile anilor 60, 70 si 80 au reusit, numeric cel putin, un record spectaculos, mai ales in zone artistice selective. Mijloacele mediatice au deschis larg portile culturii. Incet dar sigur, spre sfarsitul anilor 80 devenea clar ca postmodernismul ramasese o bisericuta destul de academica in peisajul cultural vestic, sub umbrela generoasa a unei noi si rapid-extensive postmodernitati – un spectacol impresionant de comercial destinat maselor si gandit asemeni consumerismului de tip McDonalds. Cultura de masa a atras si voci critice semnificative, in speta Gioia, Ormsby, Page sau Lehman, vis-à-vis de efectele secundare aplicarii modelului. Fireasca, pana la urma, si intrebarea: ce urmeaza capitalismului american? Un fel de raspuns ar fi globalizarea – ultima gaselnita a secolului XX in viziunea unora. Un termen cu multe teorii si definitii aferente, depinde pe cine intrebi – lucru care spune suficient.

Caderea comunismului a adus mult visatul model american de cultura si civilizatie in tarile ex-blocului estic. Tangential pomenita o analiza riguroasa a civilizatiei socialiste proaspat ingropate, inca-n stadiul de proiect curatenia moral-valorica a cinci decenii comuniste, s-a trecut rapid la implementarea modelului vestic, inclusiv in plan cultural: estul s-a trezit din comunism direct in ‘postmodernism’. Anii 90 si avantul internetului au catalizat substantial fenomenul, dar si efectele mai putin placute – nivelarea subculturala e unul dintre ele. Este adevarat, multe voci proclama astazi ca utopia americana ar putea fi singurul model patent, fiabil al secolului XX. Ca nu e nimic rau, in fond, in existenta McCulturii si a genurilor subsidiare (cowboy, rap, pop, slam etc). Ca putem trai toti ca o mare si fericita familie pe Terra. Experienta secolului XX atesta insa o cu totul alta realitate: criza valorica din 1945 nu a fost depasita, din contra. Apocalipsa postmoderna nu a reusit decat o dislocare a umanului, o disolutie a individului si a perspectivelor sale pana la agonia prezentului (D. Lyon), si nicidecum o reinnoire a lumii. Cand nu mai percepi un rol si un viitor propriu, cum ii poti intelege pe altii? Acceptand totul ca stare de facto? Martin Luther King ramane un mare visator, iar globalizarea un model la limita schizofreniei.

O lume guvernata de basme ideologice aplicabile turmelor dupa chip si asemanare este un model istoric de multa vreme depasit. Cu cat turma e mai consistenta, cu atat ideologia e mai puternica – jocul extremelor secolului XX a fost un experiment in acest sens, dar si o imagine cat se poate de reala a prapastiei. Zarathustra, ca sfarsit al unei astfel de lumi si inceput al alteia, inseamna desprinderea individului de turma si ridicarea deasupra ei; din pacate, ce a priceput America din Nietzsche e reductibil la Superman. Viitorul de la nivelul actualitatii arata nesigur: globalizarea, adica marea turma, pare utopia maxima. Si, inevitabila intrebarea: a cui mare turma? Dumnezeu murise parca… Dumnezeu sa-L ierte!