Ultimul clasic al literaturii latine, Publius Ovidius Naso, a lasat in urma o opera impresionanta scrisa intr-o limba pur vergiliano-horatiana, in intregimea ei un model de perfectiune a formei si expresiei. Format in stilul unui retorism academic, capabil sa articuleze direct si clar orice traire sau idee, Ovidius ramane insa exponentul unui clasicism formal, creatia lui neridicandu-se decat la nivelul tematic al inaintasilor sai, nu si in planul profunzimii analitice.

Un ludic in viata de zi cu zi si-n poetica deasemeni, Ovidius a fost puternic traumatizat de relegarea la Tomis. Unul din marii rasfatati ai soartei cazut in dizgratia Romei si aruncat intre straini, ramas de unul singur si ignorat in neputinta reabilitarii, trebuie sa fi fost pus in situatia unei autoanalize dramatice. Asa s-au nascut poemele exilului, Tristele si Ponticele: abundand de emotiile tragice ale noii sale existente, ele raman, cu siguranta, cele mai impresionante scrieri autobiografice ale literaturii antice sub aspectul continutului, formei si stilului.

Tragismul, imbracat in haina elegiaca, pastreaza relevante aspecte retorice in ideea obtinerii unui efect puternic asupra destinatarilor epistolelor ovidiene. Starile de incordare, panica, disperare, mizerie, abandon si singuratate, neputinta asumarii unor false prietenii releva, in ciuda unui stil patetic, de cele mai multe ori supralicitat, o autentica traire a tragicului. Ovidius creeaza practic o noua forma de elegie, analiza senzoriala a propriilor tribulatii conturand aproape didactic trepte ale durerii, tragismului – de la sfasietoarea ultima noapte petrecuta la Roma si inceputul surghiunului sau pe meleagurile tomitane, la evocarea trecutului sau, a pricinii nenorocirii sale, la disperatele incercari de reabilitare in ochii autoritatii centrale romane, asistam de fapt la o dizolvare lenta a eului poetic, in mod paradoxal, lucida si directa. Aceasta anulare de sine cu creionarea reactiilor umane firesti ale sale constituie practic traseul introspectiv-psihologic al imunizarii poetului la durere. De multe ori, anularea tragismului propriei existente e obtinuta prin mutarea accentica a continutului in situational si realitate istorica: razboaiele din Scytia Minor, conflictele dintre tomitani si alte populatii, aspectele capricioase ale vremii, aspecte ale vietii de zi cu zi de la Tomis, etc. Chiar si asa, pastreaza subtextual ideea alienarii. Nu poate fi vorba de resemnare si nici de adaptare decat partial, Ovidius nutrind mereu speranta unei reintoarceri si reabilitari in ochii Romei antice.

Desi recurge la o critica a noii ordini din capitala Imperiului, sunt mult mai numeroase adulatiile, umilirile exagerate fata de Augustus, asimilat lui Iupiter, si elogiile hiperbolice aduse familiei imperiale. Acest joc paradoxal al nuantelor este tot o marca de autodisolutie: isi accepta pedeapsa prea aspra incercand sa-si justifice abaterile, adulandu-si judecatorul, evident, in ideea unui sfarsit al surghiunului sau. Poezia exilului ovidian initiaza astfel era decadentismului, a poemelor encomiastice, hiperelogioase, din literatura latina de dupa el.

Stilul Tristelor si Ponticelor asigura nu ruptura de stilistica clasicismului augusteic, ci trecerea spre noul stil, in principal prin elementele de inedit in exprimarea trairilor exilului. Desi excesiv de lacrimogene, intr-o curgere monoton-melopeica, lamentele ovidiene prefigureaza cliseele tristetii si nostalgiei romantice. Percepand de la bun inceput plecarea-n surghiun ca o moarte sau ca o inmormantare, Ovidius ramane oarecum blocat in timp, reluand constant si uniform, textual si subtextual, durerea acestei deveniri in toate elegiile exilului.

De cele mai multe ori direct si lucid, stilul nu este insa perfect uniform: uneori obscur si tesut in fraze alambicate, alteori pierdut in diferite asociatii, atat istorice cat si mitologice, ducand la o diminuare a autenticitatii trairii sale. Metrica armonioasa si fluenta discursului poetic raman incontestabile, distihul elegiac dobandind la Ovidius un ritm desavarsit.

Poezia erotica, dar si cea a Metamorfozelor si Fastelor, nu au nici forta expresiva a liricii vergiliene sau propertiene, nici luciditatea horatiana, ceea ce a redus oarecum valoarea poetului sulmonez in epoca. Deseori surprins doar ca un poet foarte popular in Imperiu, Ovidius creioneaza in poezia exilului o alta dimensiune a operei sale. Tristele si Ponticele reprezinta cea mai reusita pagina a creatiei ovidiene, gratie mai ales autenticitatii si complexitatii trairilor exprimate, apogeul receptarii lor fiind in Evul Mediu cu puternice ecouri in literatura Rena?terii, romantism, postromantism si nu numai (Cervantes, Shakespeare, Goethe, Baudelaire).

Pe de alta parte, Tristele si Ponticele raman izvoare referentiale pentru istoria Dobrogei antice, surprinzand legendele, traditiile, viata cotidian? si culturala ale acestei regiuni in multe stihuri ale exilului, Ovidius fiind considerat astazi, de multi autori, “primul poet rom?n”.