|
numărul 30 1 octombrie 2011 ISSN: 1842-0834 |
| Sumar | Redacţia | Arhivă | Contact | Linkuri |
|
A nu fi (elemente de suicidologie)
Stefan Bolea
1.De ce Nefiinta? (introducere)
“O Lucifer, fiu al Diminetii! Cum te-ai precipitat tu in infern, in apropierea acestei celule!”
(Francis David Stirn, bilet de sinucigas)
Orice definitie pesimista a vietii intemeiaza existenta pe durere. In aceeasi linie de gandire, durerea si moartea sunt contradictorii. De altfel, durerea si constientizarea ei sunt, de asemenea, interconditionate.
Exista un antagonism intre constienta si moarte, care vine in sprijinul tezei ca durerea si moartea sunt contradictorii.
Sfarsitul inocentei, dezvirginarea mentala este prima durere. Schopenhauer credea ca alternativele vietii sunt durerea si plictiseala. Daca durerea prin natura ei este violenta (altfel n-ar fi durere, n-ar fi luata in seama), plictiseala este un minus de viata, o durere mai subtila, a carei aprofundare ne apropie de moarte. Care este mai putin suportabila, durerea sau plictiseala? La aceasta intrebare se poate raspunde categoric: in iadul durerii ti-ai dori o infinitate de purgatorii ca niste comprese reci; dar raspunsul nu este totusi atat de definitiv pe cat s-ar crede, pentru ca ascetul plictiselii ar renunta la purgatoriul lui pentru cateva secunde de iad. Atunci cand suferi, stii/simti ca traiesti. Viata te stigmatizeaza, te inseamna, ii apartii. Ce se intampla atunci cand moartea te stigmatizeaza, la randu-i? Cand, auzindu-i chemarea, o urmezi, mesmerizat?
Fiintele care aleg moartea in locul vietii pun sub semnul intrebarii societatea, cultura, istoria universala. Enigma ce ne-o prezinta destinele lor este enigma civilizatiei noastre: incotro ne indreptam? Ne meritam viata? Nu este acesta un drum gresit? De ce trebuie sa existe ceva neaparat? Revenim la intrebarea-incuietoare a ontologiei lui Heidegger: De ce fiintarea si nu mai degraba nimicul?
Cei care refuza darul vietii ne fac sa ne intrebam ce este atat de ingrozitor, atat de insuportabil la acest “dar”. Ei ne fac sa ne simtim vinovati. Trebuie sa ii etichetam, sa ne ascundem vina dupa o explicatie convenabila.
Prima sinucidere din istorie a fost prima transgresiune, prima violare a legii si a fost gestul care a infiintat libertatea umana. Caci daca n-am avea libertatea sa ne ucidem, viata ar fi o sclavie infinita, un chin fara margini. Aceasta solutie extrema, acest pacat prin excelenta, este cel mai desavarsit protest, pentru ca protestam insusi eul nostru. Sinucigasul, acest evadat, nu este mai putin decat un erou. Proasta lui reputatie, s-ar datora, daca nu resentimentelor noastre, cu siguranta invidiei. Caci el a gasit cheile castelului si e mut la blestemele sau lamentarile noastre, ramase fara obiect. Raceala si zambetul lui transfigurat marturisesc un dispret mai mare decat fiinta, un dispret atemporal, originar. Sinucigasul, oricine ar fi el, a scapat. Pentru el, ecuatia viata=chin era uluitor de precisa. El a cautat sa se realizeze in moarte deoarece si-a ratat viata. Viata trebuie sa fie promisiunea unui iad, daca exista fiinte care aleg moartea.
Freud vorbea despre existenta unui instinct de moarte (destrudo), prin care organicul s-ar intoarce la anorganic. Acest instinct ar fi opus instinctului sexual (libido) si deopotriva instinctului de conservare. Sinucigasul este reprezentarea fizica a instinctului de moarte, este fiinta in care rodeste nimicul.
In cele ce urmeaza voi incerca sa fac un portret-robot al suicidului (sectiunea 2), apoi critica suicidologiei durkheimene (sectiunea 3), incheind cu analiza discursului lui Kirillov, din Demonii lui Dostoievski (sectiunea finala).
2. Semnalmentele suicidului
“Let them think what they liked, but I didn't mean to drown myself. I meant to swim till I sank, but that's not the same thing.” (Joseph Conrad)
1. Sinucigasul este un deziluzionat . A crezut prea mult in viata si viata nu i-a oferit aproape nimic. Inaintea aneantizarii, sinucigasul a ajuns la iluminare. A vazut goliciunea din sufletul lumii si revelatia l-a speriat. Si-a asasinat toate iluziile, cum ar putea refuza invitatia la crima-de-sine? Tot ceea ce a fost el, tot ceea ce a reprezentat el, ideea sa despre sine, nu mai exista. Ar fi inutil si impropriu sa persiste in existenta. Pentru ca, de astazi, isi supravietuieste. El alege nefiinta pentru ca oricum este mort in interior.
2. Sinucigasul este fascinat de moarte, atras de neant . Fiinta lui nu este pregatita decat superficial pentru viata. Viata lui seamana cu o moarte si daca ii analizezi cu obiectivitate semnalmentele, ghicesti trasaturile unui cadavru . Viata lui nu are sens, este lipsita de fericire in afara mortii; doar moartea este rezervorul lui de sens. Astfel, esenta si adevarul lui personal sunt moartea. Sufletul lui si sufletul golului interconexeaza, sunt ingemanate. Prezenta lui fiind o absenta, absenta trebuie sa-i fie destin. Fiind mort in timp ce este in viata, existarea lui este un exil; moartea fiind aventura lui nemijlocita, visul lui, drogul lui perfect. El ar face o greseala, ramanand in viata; moartea fiind salvarea ce i se cuvine.
3. Sinucigasul vrea sa atraga atentia asupra sa, deoarece se simte neglijat, neimportant, contingent. Lipsa lui de insemnatate din punct de vedere social (sau interpersonal), izolismul sau, daca am folosi cuvintele lui Sade, este acut. Un sinucigas poate fi psihopat, in sensul ca se este incapabil sa interactioneze. Firele cu care sunt legati de obicei oamenii intre ei (asa-zisele lanturi), sinucigasul le-a taiat. Sinuciderea taie ultimele legaturi, desface catusele instinctului de conservare; sinucigasul rupe si ultimul fir, cel care il leaga de sine. Sau altfel spus, ucigandu-se, rupe cordonul ombilical dintre viata si eu, astfel, moartea il naste (Beckett). O tentativa de sinucidere simbolica (cry for help) este un tipat care marturiseste inadecvarea, ruperea, alienitatea. Sinuciderea poate fi interpretata atunci ca o dorinta de vindecare extrema, pentru ca prin tentativa de nihilizare sinucigasul atrage cu adevarat atentia asupra sa, fiind pregatit sa plateasca pentru aceasta forma neconventionala de publicitate pretul suprem.
4. Sinucigasul frecventeaza absoluturile. Daca a ales absolutul mortii, e foarte probabil ca a iubit absolutul vietii, cu alte cuvinte, ca a trait intens. Sinucigasul este un tip care cauta extrema, ύβρις -ul, violarea, nelegiuirea. El este un rebel, un non-conformist, un non-mediocru si nemijlocit victima pasiunii sale pentru absolut, sclavul dorintei sale de a iesi in evidenta, prizonierul unei iluzii. Iubind extrema, sinucigasul isi doreste sa se transforme in ceea ce iubeste, fiind totusi constient de imposibilitatea dezideratului sau. El este un nefericit, un nemultumit, totuti o persoana foarte ambitioasa si competitiva. Obstacolele, pe care si le propune, odata depasite, il fac mai puternic si mai pustiu. Ceea ce il apropie de eul lui ideal il departeaza de ceilalti oameni si totodata de o fateta (banala) a eului sau; paradoxal, ceea ce il apropie de el, il departeaza de el insusi. Cand isi atinge idealul, moare pe culmi si totodata in abis. Pentru a savura intimitatea idealului sau, trebuie sa renunte la trup. Privita din alta perspectiva, sinuciderea lui perfecta este o deificare. El ajunge in situatia in care visul devine lume , ajunge la identitatea perfecta, care este o sciziune daca ne reprezentam intregul drept trup-suflet, dar, de fapt identitatea perfecta este comuniunea dintre eul sau si eul viselor sale, armonia dintre suflet si spirit. Daca privim deificarea suicidului cu obiectivitate, atentatul sau este doar atat: nebunie, dar pentru aventura sa mentala nu exista termen.
3. Critica suicidologiei durkheimiene
“Sinucigasul este o persoana inoportuna, caci perturba echilibrul social si submineaza chiar increderea in ea insasi a societatii, care se simte vinovata, sau cel putin pusa sub acuzare.” (F. Zenati)
Esenta cartii lui Durkheim consta in urmatoarea sentinta:
Sinuciderea variaza invers proportional cu gradul integrarii sociale.
Cu alte cuvinte, cu cat este mai coerenta o societate, cu atat mai putin este ea predispusa la sinucidere. Este evident ca Durkheim viseaza la o societate care sa controleze individul. Si aici sociologul francez face aceeasi greseala pe care a facut-o Hegel, cand vorbea despre stat: considera ca ceea ce este suprapersonal este mai important decat ceea ce este personal .
Durkheim divinizeaza societatea si imi pare ca teza lui deschide calea dictaturii. In Germania nazista existau afise pe care scria: Statul e totul, tu esti nimic. Nu ar fi prea mult spus, ca individul prin sine insusi tinde spre neant in opinia lui Durkheim, societatea preluand atributiile intregului. Ceea ce este fals, pentru ca exista indivizi care valoreaza mai mult decat orice societate. Sociologul respecta numarul si apreciaza cantitatile, fiind oarecum insensibil la calitate si valoare, pe care le percepe foarte abstract. Citindu-i cartea, m-a iritat servilismul ei inerent cu care glorifica puterea cit si mediocritatea unei atitudini generalizate de conformism; Durkheim este nimeni altcineva decat unul dintre avocatii sistemului, prototipul persoanei care tine lanturile. Mizeria iritanta a criticii sale expune urmatorul leitmotiv: sinuciderea este un act imoral si trebuie cu vigilenta pedepsita:
Din momentul ce omul este si trebuie sa fie considerat sacru, imun fata de influenta individului sau grupului, orice atentat impotriva sa trebuie pedepsit. Nu conteaza ca victima si vinovatul sunt una si aceeasi persoana: raul social rezultat nu va disparea.
Sa trecem cu indulgenta peste prima parte, care enunta un principiu penal oarecum banal si de cel mai elementar bun-simt si sa ne oprim putin asupra acestei enormitati filozofice, asupra acestui sofism gretos la care Hume si Schopenhauer ar fi ras: Nu conteaza ca victima si vinovatul sunt una si aceeasi persoana.
Multi dintre cercetatorii suicidului, printre care Freud, Flaubert sau Cioran si desigur Durkheim insusi insista asupra prejudecatii ca sinuciderea este o crima. In opinia mea, suicidul nu poate fi clasat ca si crima deoarece este o marturie a libertatii umane. Cu alte cuvinte daca actiunea prin care imi pun, cu maxima luciditate, capat zilelor este privita drept crima, daca dreptul de a dispune de viata mea dupa bunul plac este o violare a legii, atunci libertatea mea civila este o inventie, o minciuna convenabila. Cu alte cuvinte:
He who does not accept and respect those who want to reject life does not truly accept and respect life itself.
Aceasta este o problema foarte serioasa, caci in general cei care se sinucid sunt marginalizati si taxati drept nebuni si lumea ar rade, fiind confruntata cu umbra ei, nerealizand cat de esential este acest drept la sinucidere, suspectat sau ironizat pe nedrept. Caci interogatia asupra sensului inexistentei noastre ar putea fi intrebarea pregatitoare asupra sensului fiintei noastre.
Revenind la Durkheim, mi-este greu sa ignor absurditatea agresiva a acestui principiu: Sinuciderea trebuie pedepsita. Cum ai putea, daca nu esti totusi Dumnezeu, ci doar un simplu judecator sa pedepsesti un trup neinsufletit? Supliciile la care erau supuse cadavrele sinucigasilor erau foarte eficiente, imi inchipui. Brutalitatea lor spectaculara era complet gratuita, deoarece tintea in gol.
Alta greseala a lui Durkheim este aceea ca echivaleaza, ca regula generala, viata cu societatea. ?n opinia lui, asocial=mort. Cand vorbeste despre sinuciderea egoista, el aminteste teza lui Hartmann, despre paralelismul dintre dezvoltarea constiintei si slabirea dorintei de viata. Constiinta este o fatalitate (Cioran), deci cel constient nu poate fi blamat, fiind iresponsabil de presupusa lui morbidezze. Prin extindere, cel asocial (ca fiinta paraconstienta) nu este vinovat pentru slaba lui integrare sociala. Ar fi interesant de stiut daca cel care gandeste, cel care constientizeaza nu este posesorul unei forme superioare de existenta, pe care cei socializati nu o inteleg, desemnand-o prin sintagma convenienta moarte. Exista un argument in sprijinul acestei teze: Viata exista doar acolo unde gesturile izbucnesc din interior, unde exista autenticitate (die Eigentlichkeit). Am putea spune ca doar in situatii exceptionale, dezinhibati de o iluminare accidentala, ne permitem sa fim autentici, sa fim reali. Doar extazele singuratatii ne pot reuni cu propria noastra esenta. Caci societatea ne tine lesa, ea ne vrea instrainati (entfremdet) pentru a ne controla mai usor. Doar ceea ce mentine regula, legea, mediocritatea are succes in societate. Si de ce? Fiindca societatii ii este rusine de originaritatea umana, cultivand in schimb mecanismele de dresaj. Societatea ii sprijina pe cei morti-in-viata, pe cei alienati, pe cei falsi etc., deoarece conformismul lor ii face susceptibili de a fi manipulati. Si daca socialul/socializatul este o forma de moarte in comun, asocialul/anti-socialul ar putea fi privit ca o modalitate de rezistenta activa la moartea-in-viata, ca o viata secreta. (Scopul acestei digresiuni a fost sa arat ca sinucigasul ca personaj periferic este esential pentru cunoasterea individului, a Omului in ultima instanta. Poate cei care au pastrat distanta fata de sinucidere, au simtit ca nu au ce sa omoare.)
Dar sa revenim la cartea lui Durkheim. El descrie patru tipuri de sinucidere, dintre care voi analiza doar sinuciderea egoista, pe care o consider exponentiala. Sociologul numeste egoism acea stare in care eul individual se afla in exces fata de eul social, astfel sinuciderea egoista ar fi aceea care rezulta dintr-o individualizare nemasurata. Spiritualizarea excesiva nu este un pericol, este o modalitate de a experimenta adevarul personal. (Rimbaud visa la dereglarea tuturor simturilor.) Excesul este o cale de acces catre un nivel superior. Deificandu-te, te dezici de o parte din tine si te descoperi in alta. Viata este jocul contrariilor si fiecare actiune reverbereaza intr-o re-actiune. A fi egofil inseamna a descoperi o lume in interiorul tau. ?i imi pare ca sinucigasul egoist abandonand lumea, oamenii si pe Dumnezeu, descopera in sine Unul ca substitut al celor mai sus. Acesta este un lucru dezirabil, chiar daca duce la sinucidere, deoarece, pe de o parte, este expresia completitudinii unei fiinte iar pe de alta, suntem cu toti fiinte ne-necesare si viata noastra este oarecum lipsita de valoare.
Ca prototip al sinucigasului egoist, Durkheim il numeste pe Raphael, eroul lui Lamartine. Tanatofilia acestuia ar putea fi perceputa drept perversa, daca am fi total lipsiti de toleranta. Care este sensul perversitatii insa, pentru fiintele nascute perverse si cum altfel decat perversa este normalitatea in acceptia lor? Adevarul este in interpretare, ceea ce inseamna ca el poate fi manipulat, ceea ce e tot una cu evidenta ca nu exista (un) adevar.
Raphael spunea:
Izolarea mea era un giulgiu prin care nu mai voiam sa vad oamenii, ci doar natura si pe Dumnezeu.
Principalul defect al scrierii lui Durkheim, pe langa cele amintite (dispretul fata de persoana, divinizarea societatii, echivalarea societatii cu viata, conformismul, servilismul ei implicit) este distantarea fata de obiectul studiat. Imi pare ca sociologul francez nu s-a aflat niciodata in intimitatea sinuciderii; in esenta, el nu intelege sinuciderea. Imi pare ca un suicid este un protest; protest, pe care sociologia il trivializeaza, aruncandu-l la groapa comuna a statisticilor. Este o modalitate comoda de a discuta sensul unei fiinte, pe care o consider cel putin neinspirata. Dispretuind intelesul originar al actului, mesajul pe care incearca sa il transmita, sociologul neglijeaza fondul problemei, si ceea ce este mai grav pentru el, incurajeaza suicidul.
4. Mesajul lui Kirillov
“Cine se va sinucide numai pentru a ucide frica, acela indata va deveni Dumnezeu.” (Kirillov)
Formatia finlandeza de gothic-metal Amorphis isi incepe piesa Better Unborn cu urmatoarele versuri:
Better it would be for me
Nietzsche, in scrierea cu care a debutat, spunea cam acelasi lucru, actualizand o sentinta greceasca:
Das Allerbeste ist…nicht geboren zu sein, nicht zu sein, nichts zu sein. (Cel mai bun lucru este…sa nu te fi nascut, sa nu fii, sa fii nimic.)
Enuntand judecata ca nefiinta este un bine si existenta un rau (“inconvenientul de a te fi nascut” sau chiar “crima de a te fi nascut”), pesimistii gasesc o anumita defulare in adorarea neconditionata a Neantului. Viata lor este atat de saraca in iluzii, incat au nevoie de aceasta pasiune, cel putin nefireasca.
Ei sunt pesimisti, dar nu inca nihilisti. Sa vedem ce spune despre libertate un sinucigas aparte, atipic, fascinant cum este Kirillov din romanul Demonii de Dostoievski.
Libertatea deplina va veni abia atunci cand omului ii va fi absolut egal daca traieste sau daca nu traieste.
Kirillov nu pune semnul + in dreptul mortii si semnul – in dreptul vietii, cum fac pesimistii de mai sus, el nu iubeste moartea, nici nu uraste viata, fiind capabil de αδιαφωρια dispretului. Urasti ceva, doar fiindca in alte circumstante, l-ai fi iubit. Doar dispretul (care nu exclude distanta politetii) este expresia unei netarmuite neimplicari, a unei lipse de atasament amabile. Cei care s-a rupt de iubire/ura sunt deja in nirvāna, pentru ca nu se stie daca raceala sufletelor lor este stigmatul mortii sau pecetea deificarii. Kirillov propune formula: viata=moarte=0.
Ca sa-ti fie indiferent daca traiesti sau mori, trebuie sa ai puterea sa nu iubesti nimic. Daca iubesti ceva, viata ta prinde sens si esti fericit, ceea ce inseamna ca esti santajabil. Se pare ca in viata ai de ales intre fericire si libertate, intre sens si lipsa de scop. Fericirea aserveste, fericirea este mita care ne-o ofera zeii, recompensa dresajului nostru
Si din alt punct de vedere se verifica impresia ca personajul dostoievskian dispretuieste fericirea. Traind in absurd, sinuciderea lui Kirillov va fi un act gratuit. El este un erou al Neantului sau un Anti-Erou. Vattimo, comentandu-l pe Nietzsche, spunea ca fericirea este coincidenta evenimentului cu sensul. Am putea spune ca nefericirea lui Kirillov (desprinsa din lipsa generala de sens a existentei sale) nu este ostentativa sau spectaculara. Indiferenta si dispretul cu care priveste lucrurile se rasfrang si asupra lui
Dupa cum spuneam, cei care condamna existenta, au toate sansele sa devina tanatofili. Ceea ce nu este cazul lui Kirillov; acesta, cand spune ca viata si moartea sunt la fel de bune/rele, se apropie de jenseits von Gut und Boese (dincolo de Bine si de Rau), sintagma infra-moralismului nietzschean. Si din alta perspectiva discursul lui Kirillov are elemente nietzscheene. Citez:
Dumnezeu este suferinta fricii de moarte. Cine va invinge suferinta si frica va deveni el insusi Dumnezeu. Atunci va veni o viata noua, va veni un om nou, totul va fi nou… Atunci istoria se va imparti in doua: de la gorila pana la distrugerea dumnezeirii si de la distrugerea dumnezeirii pana la…transformarea fizica a Pamantului. Omul va deveni Dumnezeu…
Nietzsche spunea in Zarathustra:
Fort mit einem solchen Gotte! Lieber keinen Gott, lieber auf eigne Fault Schicksal machen, lieber Narr sein, lieber selber Gott sein! (Destul cu un atare dumnezeu! Mai bine fara nici un dumnezeu, mai bine sa-ti iei in propria mana destinul, mai bine – sa fii nebun, mai bine sa fii tu insuti dumnezeu!)
Corespondenta extraordinara dintre Nietzsche si Dostoievski este deja un loc comun dar nu vreau sa fac o analiza a deicidului, ci intentionez sa relev alta dimensiune, obscura si terifianta a discursului lui Kirillov.
Dumnezeu este suferinta fricii de moarte, aceasta este cheia pasajului. Cu alte cuvinte, frica de moarte este sacra pentru noi; altfel spus, din pricina fricii investite in moarte, ea este Dumnezeul nostru. Kirillov dezvaluie tanatolatria inerenta civilizatiei noastre.
Sa verificam daca afirmatia lui Kirillov gaseste suport in realitate. Ne nastem, fara a fi intrebati. Din prima clipa, suntem supusi pericolelor. Amenintarea mortii nu o percepem cu toate acestea decat mai tarziu; nu atat de tarziu totusi. Ne dezvoltam, evoluam, imbatranim. Am face orice sa ne prelungim viata (chiar daca aceasta este un chin) pentru ca in noi a fost aruncat chezasul lasitatii noastre, instinctul de conservare. Vrem sa ne conservam, fara a baga de seama ca a dainui inseamna a scadea (Cioran). Suntem sclavii acestui instinct (care ne obliga sa ne supravietuim) si implicit sclavi ai Mortii (care ne sperie cel mai tare). Moartea este de fapt fundamentul civilizatiei noastre si Dumnezeul nostru, caruia ii adresam rugaciunile. Daca nu ar exista frica de moarte, ar disparea mizeria servitutii noastre si am fi LIBERI.
Moartea nici macar nu exista, dar frica de moarte este TOTUL.
Si geniul lui Kirillov consta in urmatoarea sentinta neexprimata, dar subinteleasa:
Cel care se sinucide, nu moare. In sinuciderea kirilloviana, accentul este pe sui, nu pe caedes. Ce inseamna asta? Ca sinuciderea, ca moarte personalizata, nu este moarte deloc. Sinuciderea este calea de acces spre raiul personal. Si ucigand suferinta fricii (care este mizerabilul stigmat al vietii; am putea spune sufar, deci exist; tremur, deci exist; mi-e groaza, deci stiu ca exist), Sinucigasul devine Dumnezeu. Pentru ca ucigandu-si trupul, el isi castiga spiritul pentru eternitate. Ceilalti oameni mor in frica, sinucigasul, ucigand frica, devine eu prin moarte. Moartea este suprema sa intalnire cu sine, suprema sa recuperare. Autodivinizandu-se (becoming a Self-God), Sinucigasul ucide moartea.
Daca toata lumea ar deveni asemenea lui Kirillov, ar incepe apocalipsa sau am fi cu totii in rai.
Bibliografie
Cioran, Emil – Demiurgul cel rau, traducerea Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995
Dostoievski, F.M. – Demonii, traducerea Nicolae Gane, RAO, Bucuresti, 1996
Durkheim, ?mile – Despre sinucidere, traducerea Mihaela Calcan, prefata Mihai Dinu Gheorghiu, Institutul European, Iasi, 1993
Freud, Sigmund – Dincolo de principiul placerii, traducerea George Purdea si Vasile Dem. Zamfirescu, cuvant inainte Vasile Dem. Zamfirescu, Editura “Jurnalul literar”, 1992
Fromm, Erich – Frica de libertate, traducerea Magdalena Marginut, Editura Teora, Bucuresti, 1998
Hume, David –Essays on Suicide and the Immortality of the Soul: The Complete Unauthorized 1783 Edition, Version 1.0, ed. James Fieser (Internet Release, 1995).
Jank?l?vitch,
Minois, Georges – Istoria sinuciderii. Societatea occidentala in fata mortii voluntare, traducerea Mircea Ionescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002
Vattimo, Gianni – Dincolo de subiect. Nietzsche, Heidegger si hermeneutica, traducerea Stefania Mincu, Editura Pontica,
Note
“Moartea si constiinta se vaneaza si se exclud reciproc, ca fazele unui comutator…” (Jank?l?vitch, Tratat despre moarte, p.33)
“Regii si preotii, proscriind doctrina suicidului, au vrut sa asigure durata robiei noastre. Ei vor sa ne tina inchisi intr-o celula fara iesire.” (Chamfort)
“Scopul spre care tinde tot ceea ce este viu este moartea.”(Freud, Dincolo de principiul placerii, p.57)
“Certitudinea ca ucigandu-te, nu ucizi pe nimeni.” (Cioran, Demiugul cel rau, p.90)
Aici putem face o paralela dintre sinucigasul care doreste sa evidentieze inadecvarea sa si “nevroticul” descris de Erich Fromm: “(El) poate fi caracterizat ca cineva care n-a fost dispus sa cedeze complet in lupta pentru propriul eu…Din punctul de vedere al valorilor umane, el este mai putin mutilat decat acel gen de persoana normala care si-a pierdut cu desavarsire individualitatea.” (Frica de libertate, p.123) Sinuciderea ar putea fi o tentativa disperata de a solutiona criza de identitate.
“Trebuie sa fim insetati de absolut ca sa ne gandim la sinucidere.” (Cioran, Demiurgul cel rau, p.82)
Durkheim, Despre sinucidere, p.274
“Daca agresivitatea omului, din cauza presiunii sociale, nu se poate exprima impotriva adevaratului sau obiect –o persoana detestata sau alta-, se intoarce impotriva subiectului insusi.” (Sigmund Freud citat de Georges Minois, Istoria sinuciderii, p.337)
“Am vrea sa murim pentru ca nu-i putem face pe ceilalti sa moara, orice suicid fiind un asasinat intors spre inauntru.” (Gustave Flaubert, citat de Georges Minois, op.cit., ib.)
“Cel ce se sinucide ar fi putut, in alte conditii, sa ucida: sinuciderea si crima sunt din aceeasi familie.” (Cioran, Demiurgul cel rau, p.91)
“The life of a man is of no greater importance to the universe than that of an oyster.” (David Hume, Essay On Suicide)
Nietzsche, Die Geburt der Trag?die, par. 3
Gianni Vattimo, Dincolo de subiect, p.31
Nietzsche, Also sprach Zarathustra, p.380
Re: Stefan Bolea - A nu fi (elemente de suicidologie) (Scor: 0)
Re: Stefan Bolea - A nu fi (elemente de suicidologie) (Scor: 0)
Stefan Bolea A nu fi (elemente de suicidologie)si astfel sinuciderea devine stiinta (Scor: 0)
Re: Stefan Bolea A nu fi (elemente de suicidologie)si astfel sinuciderea devine stii (Scor: 0)
Re: Stefan Bolea - A nu fi (elemente de suicidologie) (Scor: 0)
Re: emil durkheim despre sinucidere (Scor: 0)
|
\
|
