Inexistenta ante rem continua post rem – iata o idee ramasa pana astazi elocventa. Cvintesenta ei rezida-n principiul omniprezentei mult-cautatului Creator: ante rem, in re, post rem. Originea macro- si microindividualitatii formelor de viata constituie subiectul cosmogoniilor; aspectul opus ne priveste, insa, individual. Ca o contrapondere, deci, la faptul ca exista o causa efficiens pentru toate cate sunt, ramane spiritului o singura intrebare, si o masura a maretiei lui: de ce moartea?

Mitul mortii se contureaza gradual in fiecare pe traseul existential al devenirii. Prezenta indiscutabila a instinctelor in momentul nasterii a dus la o alta asertiune: existenta inebranlabila in inconstient de imagini si ganduri primordiale (ex. ideea vietii de dincolo). Ulterior, “desprinderea de inconstient si intoarcerea impotriva lui duce la formarea constientului“ (C. G. Jung) si geneza simbolurilor adjacente fenomenului vital, al caror joc dramatic defineste in final mitul. Acest anatagonism ambarasant are un singur factor justificator: TIMPUL – supratema in opera eminesciana si recunoscut astfel de exegeti, ale carui valente semnificative psihologic au ramas practic nedezvoltate analitic, din pacate – cu atat mai mult cu cat gandirea eminesciana oglindeste evolutiv un destin obsesiv-thanatic.

Originea timpului in lirica eminesciana e comuna spatiului – remarcabila intuitie ( Luceafarul : “ Caci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaste,/Si vremea-ncearca in zadar/Din goluri a se naste ”). Perspectiva mentionata corespunde unei numaratori ascendente pana la punctul definirii tuturor formelor temporale, intalnite ca atare in opera lui Eminescu: universala, istorica, umana. De aici incolo se desfasoara numaratoarea inversa: de exemplu, satira si sarcasmul din Epigonii , Criticilor mei , De-a nascoci noi ipoteze , Scrisori , E ceasul cel de taina , Antropomorfism , Pustnicul justifica aceasta cadere in felurite moduri alegorice nu prin ideea stricta a constiintei critice cat prin manifestarea acroamatica a singuratatii ca izolare-n unicitate. Singuratatea eminesciana e poate cel mai autentic aspect de traire umana; o intalnim sugestiv ca integral asociata nasterii/mortii, partial vietii. Constientizarea ei (ex. Noi amandoi avem acelasi dascal : “ Non idem ist si duo dicunt idem ”) impune obligatoriu o atitudine in fata mortii ca traire distincta, care dupa treptele psihismului este: protopsihica, psiho-psihica, integrativa.

•  Treapta protopsihica recunoaste moartea ca fenomen vital periferic, atitudinea fiind neputinta infantila a poetului predicator al mortii, asa cum il regasim in Motua est! , La mormantul lui Aron Pumnul , Stele-n cer , In van cata-vieti , De ce sa mori tu? , Departe sunt de tine .

•  Treapta psiho-psihica aduce disputa vital-thanatica, fiind cea mai bine reprezentata in opera eminesciana. Visul de dragoste si rememorarile nu sunt in esenta decat indirecta expresie a atitudinii recuperatoare data de natura contrareactiva a psihicului in fata mortii, moarte perceputa ca “ stingere a constiintei identitatii numerice ”. Poetul opune trairii thanatice un summum afectiv; disolutia constientului, a realitatii izolarii sale in aceste poezii de dragoste cu accentuarea erotismului ireal este tocmai un aspect contrareactiv. Punctul de plecare e insa thanatic, ar fi corect, prin urmare, termenul thanato-erotism. Extinderea impactului erotic al trairii in sens de manifestare plenara a vietii vizeaza si poezia naturii – erotomorfismul propus de E. Papu. Privind din acest unghi se identifica la Eminescu sugestia dementana a setei de viata: dorul de natura si iubire se traduce direct ca o iluzie eso-increata de antropospirit – acel spirit ajuns la cunoasterea deplina a diferentei dintre a exista si a fi. Atitudinea recuperatoare cunoaste extrem forme degenerativ-paroxistice:

• •  exitus credo pana la nihilism ireductibil, niciunde ilustrat asa de cumplit si genial ca-n opera eminesciana: Memento mori (“ La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscura ”), O, stinga-se a vietii… (“ O, stinga-se a vietii fumegatoare facla,/Sa aflu capataiul cel mult dorit in racla! ”, “ Dar nu tin la nimica, caci nu mai cred nimic ”), E ceasul cel de taina (“ E ceasul cel de taina, in care-inelul sortii/Uneste-al vietii capat cu inceputul mortii ”), Musat si ursitorile (“ El n-a fost cand nu era, el e cand nu e ”), Demonism , Muresanu .

   

• •  Inceputul excluderii realitatii fizice, prin lucide intentii parodice la adresa contemporaneitatii si a femeii, alaturi de sentimentul acut al neantizarii: Scrisorile , Venere si Madona , Junii corupti , Epigonii .

   

• •  Excizia panthanatica a oricarei “forme” omenesti, cu reintoarcerea la valentele inceputului. Este un fel de “ oprire pe loc ”, de a trai “ ca o planta, fara durere, fara vis, fara dorinta ”, de supraspirit – intuit de Nietzsche in supraom. In Cezara , aceasta reintoarcere e accesibila anumitor spirite, prin anulare temporala si circumscriere regresiva pe insula lui Euthanasius. Acest status nu exclude moartea, fiind mai exact o forma de initiere in moarte. Insula nu e un motiv izolat in opera eminesciana (M. Eliade) ci apare, alaturi de “aspiratiunea neptunica” (G. Calinescu), in rol de martor prim, singular al inceputului si in Avatarii faraonului Tla , Povestea magului , Fat-Frumos din lacrima , Vis . Apa capata inteles chaotic, perimetrul insular devenind o reinventare edenica fara Dumnezeu, durere sau devenire, un punct de echivalenta thanatica in ideea profan-alchimica a dublei cuaternitati: superius est sicut quod inferius. Aceasta revelatie a perspectivei eminesciene are caracter singular in literatura universala.

   

•  Treapta integrativa reprezinta, valoric vorbind, un Eminescu superlativ care invata singur sa moara. Atitudinea devine integrativa pentru tot ceea ce inseamna el, in ideea unei morti care implineste: O, mama , Mai am un singur dor , Poet , De ce in al meu suflet , In ochii tai citisem , Din noaptea… , O, chilia mea sarmana , Cu gandiri si cu imagini . Din textele anterioare razbate tristetea bizara a linistii in fata inevitabilului asumat, o situare epilogistica intre catainfinit si aloinfinit: altfel spus, nici om, nici zeu, ci Eminescu. Am putea numi aceasta self-relocare alterspirit – acel spirit care transcede timp, trup, viata, moarte.

Am lasat la sfarsit singurul moment liric de valoare epohala, in fapt o confesiune catre sine, profunda si unica in plan literar: Oda (in metru antic) . “ Nu credeam sa-nvat a muri vreodata… ” – ce majestuoasa apare gesticulatia spiritului eminescian! Nimic mai tulburator decat acest simplu “ Ca sa pot muri linistit, pe mine/Mie reda-ma! ” nu stim sa existe.