1. Dacă simţim că un lucru este onest, ar trebui să-l facem. Ce a fost onest în urmă cu o lună poate să nu mai fie onest azi, deoarece conştiinţa noastră se dezvoltă. ¹

Ce vreau eu... dar dorinţa mea răneşte, nu împacă. Asta destabilizează tot. Alegerea, fiinţa, ceea ce am clădit.
În foarte adâncurile mele, acolo unde nu pătrunde nimic şi nimeni, ştiu că am venit aici pentru a învăţa din ceea ce mi se întâmplă/întâmplu. Aceasta este cunoaşterea care rămâne în picioare, indiferent ce trece peste/prin mine. Lucrurile nu mi se întâmplă, le întâmplu. Ceilalţi sunt, într-o oarecare măsură, oglinda mea în care mă văd şi îmi proiectez energiile. Ele se întorc acasă, cu o forţă creatoare sau distrugătoare, după cum le-am trimis şi au interacţionat cu alte energii.
Am venit să învăţ, eu, ca şi ceilalţi. Prin act, prin gând, prin ceea ce simt, prin imaginaţie. Am toate resursele. Dar suferinţa este evidenţa evidenţelor. Palma pe umăr că lucrurile nu stau bine cum stau.

2. Conştiinţa noastră ne spune să nu facem rău altei persoane. Aceasta este religie.²

Constiinţa înseamnă căire. Forul interior de judecată. Tu cu tine (faptele tale şi consecinţele).
În drumul nostru producem suferinţă. Există grade de înţelegere, de mişcare, asimilare. Dacă ne ghidăm după religiozitatea frazei de sus, nu putem trăi decât în cunoştiinţa că facem rău la tot pasul. Deci nu asta e calea. Fiindcă nimic nu este bun sau rău în sine. Ţine de hăurile fiecăruia. Ni se pare că este rău când ceva exterior sau interior ne obligă să rezolvăm. Ni se pare că este bine când nu suntem deranjaţi de vreun for interior sau exterior.

De ce aşa ?
Aşa trebuie să fie, fără să înţeleg de ce... fără să înţeleg totul... căci instrumentele cu care înţeleg ţin de gradul meu de detaşare-implicare...

Iarăşi n-am de ales, mă aflu faţă în faţă cu mine, probându-mi solemnitatea, tăria cunoaşterii, a conştiinţei, a tuturor lucrurilor care sunt eu. Mă intreb ce mă aruncă în cursul unor acţiuni, mă întreb conştient şi nu e bine, fiindcă răspunsul nu ţine de logica exterioară, ci de o sinuoşenie a lucrurilor care sunt, dar pe care nu le vedem, pe care le generăm.

Faţă în faţă cu mine, scotocindu-mă, reaşezând bucăţile (poate fi prea devreme), fiindcă trebuie să trăiesc cu mine, să-mi reconstruiesc neîncetat din fiecare ruină. Am explicaţii raţionale, dar nu-mi convin, nu sunt de mine, geneza e altundeva, răspunsul tot pe această cale trebuie să apară.

Un pachet de goluri în stomac, dinţi încleştaţi, sunete de rituri de trecere, se pare că trebuia să distrug tot şi să nu mă opun lucrurilor pe care le generez. Iar căutare, rigiditate, agăţare, sinceritate, milă, remuşcare. Lasă, Ana, tu ştii că nu-i grav, dar trebuie să te consumi, să arzi până la capăt, să trăieşti totul până în străfunduri, să te descoşi, să te împarţi în bucăţi şi să le reaşezi, să o iei mereu de la capăt. Hai, Ana, obişnuieşte-te cu asta.

Într-una din nopţi, mi-am auzit vocea. Era atât de în mine, de aproape şi de serioasă, vocea aceea pe care nu o aştepţi niciodată, ştiind că poţi rezolva singur. Mi-am pus chipul în faţă şi a trebuit să-i îndur privirea.

Să învăţ să vreau, cu tot ce înseamnă... să învăţ că nimic nu are graniţe.

¹ Rodney Collin, Oglinda luminii, Prior Pages
² Rodney Collin, Oglinda luminii, Prior Pages