Plecaţi, precum Theodoric cel Mare cu armatele sale de ostrogoţi, să cucerim Italia, ne întoarcem victorioşi. O săptămână în Peninsulă nu se compară cu absolut nimic. Ce să povestesc mai întâi? Drumul nebunesc, parcurs cu o viteză de 140-150 de km/h (cu mine la volan, desigur), din Germania în nordul Italiei, la Bolzano, unde se găseşte primul distribuitor de gaz metan cu sistem compatibil cu cel al maşinii (amicul Riccardo face, şi el, nişte economii la carburant, că are familie mare şi „renumeraţie”, după buget, mică)? Sau descinderea în trombă, cu scrâşnet de roţi à la Borsalino, la poarta distribuitorului cu doar zece minute înainte de sfârşitul programului, după 800 de kilometri de Formula 1, pentru a fi informaţi că s-a închis deja, în cel mai pur stil mediteranean? Ori, poate, şocul primei Rustichella, îngurgitate în parcarea unui banal Autogrill, alături de şoferi de tir turci, ce-şi aruncă unul altuia priviri complice de contrabandişti, şi de turişti nemţi în sandale şi în nelipsitele, neverosimilele şosete albe? Nu, cred că ar trebui să încep direct cu Ravenna, oraşul în care Odoacru, cel care l-a îndepărtat de la putere pe ultimul împărat roman, Romulus Augustus, a fost învins, la rândul său, după un crunt asediu de trei ani, de temutul fiu al regelui Theodemir, Theodoric.

Nu bănuiam, deşi mă găsesc aici pentru a doua oară, că sunt atât de multe de descoperit într-un oraş de mărimea Slatinei alutiene. Cu toate că ştiam bine că am de-a face cu faimoasa capitală a Imperiului Roman de Apus, îmi ziceam că s-au scurs suficiente secole pentru ca, în creierele îmbâcsite ale macaronarilor, imaginea imperatorilor să se fi obliterat. Amară greşeală!... Aproape fiecare mascalzone de cartier, care nu ratează nici o ocazie de a fluiera ragazze-le într-o manieră care demonstrează universalitatea comportamentului de tip Rahova/Pantelimon, cunoaşte câte ceva despre monumente, pe care trebuie neapărat să le vizitezi ca să te convingi de ce Italia a luat locul Greciei ca omphalos al vechii Europe. Dacă ar fi numai Sant’Apollinare Nuovo, cu cea mai mare suprafaţă mozaicată de pe continent, înălţată, în secolul al VI-lea, de Theodoric, Galla Placidia, mausoleul cu faimoasa reprezentare a unui Christos fără barbă, ridicat, în secolul al V-lea, de văduva lui Constantius al III-lea, şi, fireşte, San Vitale, capodopera capodoperelor, cu mozaicul Pantocratorului înfăţişat ca Miel nimbat (tocilarii îl pot găsi reprodus pe coperta ediţiei în limba română a unei celebre lucrări coordonate de Jean Delumeau, Religiile lumii). Dar mai sunt Chiesa di San Francesco, Biblioteca Classense, Casa lordului Byron, Tomba di Dante (mormântul este prilej de litigiu cu florentinii, care susţin, evident, că Alighieri a fost înmormântat pe meleaguri toscane) etc.

Trei zile mai târziu, mergem la San Leo, orăşel plin de case vechi şi bine puse în valoare, celebru pentru faptul că adăposteşte, cu un aer de plictis latin, o fortăreaţă medievală slujind, ad libitum, drept închisoare. A avut cel puţin un prizonier memorabil: pe francmasonul sicilian Giuseppe Balsamo, alias Alessandro di Cagliostro, condamnat de Inchiziţie pentru vrăjitorie (din nou, tocilarii şi-l amintesc din Alexandre Dumas-tatăl şi, mai recent, din Pendulul lui Foucault al lui Umberto Eco). Cu pofta de contemplaţie de-abia trezită, ne grăbim să ajungem şi la San Marino, o bijuterie miniaturală cocoţată pe un vârf de munte, cu pieţe, clădiri şi castele lucrate parcă în filigran de vechii maeştri. Nu scapi de români nici aici: pântece revărsate obscen, sudoare nedezvirginată de atingerea săpunului sau măcar de cea a deodorantului, spasme orientale, ticuri de margine de imperiu...

A doua zi, vine vremea pentru o escapadă veneţiană. În doi, fireşte, fiindcă oraşul poate fi amuşinat cum se cuvine doar dacă îl colinzi cu iubita, nu cu prietenii. Ponte di Rialto realmente colcăie de amatori de suveniruri, de hoţi sătui să se mai deghizeze şi de dame fardate strident („să fie tot românce?”, îmi sugerează, timid, subconştientul). Piazza San Marco ţi se dezvăluie în toată amploarea, gondolele unduiesc tezist în briza abia perceptibilă a lagunei, te aşezi pe treptele din faţa Palatului Dogilor şi vrei ca timpul să se mai şi suspende, că destul şi-a ieşit din matcă. Dar armonia aceasta, ţesută cu migală preţioasă de fin-de-siècle, este întreruptă brutal de un cameriere care aranjează scaunele din faţa unui restaurant, fluierând vivace o romanţă. Ne ridicăm şi ne pierdem iarăşi în labirintul carnavalesc de stradele, din care nu ai vrea să ieşi decât ca să mergi la Roma. Ceea ce şi facem: zăbovim două zile într-un oraş a cărui populaţie este decimată nu de vreo maladie necruţătoare, ci de vacanţă, pentru că, să se ştie, în Italia, dacă se munceşte, nimeni nu stă un minut peste program. Vara, aproape toate instituţiile sunt închise; lumea pleacă în concediu (chiar şi în vitrinele multor magazine tronează anunţul miraculos chiuso per ferie, fiindcă nici Mercur n-are vreo putere în faţa falezelor colorate, a gagicilor răsfăţate în maşini decapotabile şi a mâncărurilor alese).

Aici, în Cetatea Eternă, ce să vezi mai întâi? „Vaticanul”, ne spunem, şi intrăm în Basilica di San Pietro, în care trebuie să pătrunzi măcar pentru Pietà. Seara, Colloseum-ul (luminat feeric), Arcul lui Constantin cel Mare şi ruinele Forului. A doua zi, vizităm muzeele Vaticanului: numai zece euro pentru tot – biblioteca, sala Rafael (Şcoala din Atena rămâne favorita mea absolută) şi unica, torturant de frumoasa Capelă Sixtină. Apoi, ziua pare că se scurge în doar câteva clipe: Il Vittorino, imens şi germanic în fast, Piazza di Spagna, cu parfumul lui Audrey Hepburn, Fontana di Trevi, cu umbra Anitei Ekberg şi, desigur, Columna lui Traian (dosită, parcă, într-o piaţetă oarecare). Noaptea, târziu, pizza al taglio (specialitate romană), îngheţată (Tartuffo) şi amor pe săturate.

Cine ar putea crede vreodată că pe continentul cezarilor trăiesc şi acţionează Gigi Becali şi Marean Vanghelie?