sisif.ro | Povestiri din centrul orasului

Viata ei fusese un text fara virgula, o propozitie fara inceput, fara final, nefragmentata de exclamatii dramatice sau de tocite intrebari existentiale, un fel de poza decolorata, un amestec neglijent al unor culori indistincte la fel ca lumina care acum se prelingea prin modelul complicat al perdelei si aluneca cu incetineala unui melc pe caloriferul galbui, pe parchetul ceruit in diminetile de duminica, peste obisnuita comunitate de balerine, pescari si mici Buddha ce scanteiau pestrit in vitrina cu bibelouri, peste rafturile bibliotecii ce pareau a fi crescut de la sine in jurul unui mic amalgam colorat de carti, peste candelabrul care intindea trei brate goale de fier, patate de rugina, intre care imbatranea o crenguta de vasc, peste canapeaua acoperita cu o cuvertura roscata, peste jacheta de lana atarnand de umerii ascutiti ai doamnei B., care, asezata pe un scaunel in fata ferestrei cu infinita grija pentru suprafata sensibila a fustei proaspat calcate, intindea pulberea cafenie a machiajului pe pleoapele atarnand ca doua falduri grele deasupra spectacolului palid al ochilor sai miopi.

Era dimineata in care, ca o profesoara care descopera cu bolnavicioasa satisfactie o greseala in lucrarea unui elev bine pregatit, providenta hotari sa adauge cu creionul rosu o virgula mare, ingrosata, in propozitia plicticos de corecta a vietii doamnei B.

Dupa ce-si termina de recompus in oglinda masca de functionara usor plictisita si distrasa, trupul uscat al doamnei B. se ridica intr-un imperceptibil scartait de articulatii, se infasura intr-un palton gros, isi acoperi cocul perfect rotunjit cu o caciula de blana de origine incerta, o adevarata provocare zoologica, deschise usa si pleca pentru cine stie a cata oara spre biblioteca municipala.

Asezata pe un scaun cu spatar de lemn, din cele care se gasesc cu miile in institutiile publice, ajungand un fel de emblema a acestora, la adapost de neprevazut in spatele unor lentile patrate si a straturilor de fard menite sa-i compuna o expresie, doamna B. imprumuta carti tuturor cetatenilor municipiului care binevoiau sa dea in schimb o adeverinta, un plic, niste timbre si cateva date personale.

Cu miscari de hamster disciplinat, doamna B., bibliotecara, reconstituia in fiecare zi cu pasii ei marunti labirintul miniatural al rafturilor incarcate, urmarind cu priviri plictisit-experte fluctuatia volumelor din sectorul critica, indicand sfarsitul vreunui semestru filologic, sau evaporarea aproape instantanee a manualelor si culegerilor in plin bacalaureat.

Azi probabil ca incepuse mica vacanta dintre semestre pentru ca usa grea a incaperii de imprumut pentru adulti se deschidea foarte rar si cand se deschidea era numai ca sa lase inauntru silueta firava a vreunui elev constiincios care ii provoca simtul de orientare punand-o sa caute in depozit carti pe care nu le mai cautase niciodata. Dar gasea intotdeauna orice i se solicita si pentru asta devenise idolul unui clan mic de liceeni care se intreceau in a-i cere exemplare pe care elevii stresati de lista stricta de clasici ceruti la examene le ignorau, carti care nu mai fusesera scoase din depozit decat poate atunci cand se renovase cladirea ce adapostea biblioteca.
Azi nici macar ei nu intrerupeau linistea regulamentara a salii de imprumut pentru adulti. Doamna B. avea insa experienta. Cunostea astfel de momente moarte, cand plictisul pandeste de dupa raftul cu literatura germana si te incolteste, ca in filme, intre doua exemplare dezmembrate de Balzac. In locul ei, altii ar fi rasfoit chiar cartile care acum se odihneau extenuate de controlul avid al atator maini. Doamna B. insa nu citea. E drept, citise si ea, odata, demult "strictul necesar". Dar atat. In schimb, stia toate editurile posibile, toti anii de publicare, toate exemplarele valoroase, toti autorii cu operele lor. Atinsese toate cartile, dar nu le deschisese niciodata. Nimeni nu facea mare caz de asta insa. Probabil si pentru ca nu stiau. Eficacitatea doamnei B. nastea uimire si admiratie si hranea legenda unei mari eruditii ascunse cu modestie, cand de fapt totul era rutina, exercitiu. Doamna B. nu citea, in schimb ore in sir se delecta cu un joc pe care il inventase demult, la inceput, si care o ajutase sa-si construiasca reputatia. Alegea la intamplare un titlu din catalog si incerca sa-si imagineze unde anume, in care parte a labirintului de carti se gaseste. Doamna B. era replica vie a bibliotecii, avea in memorie fiecare carte, fiecare titlu, dar daca le-ar fi deschis vreodata in gand, cartile ar fi avut foile albe.

Ceasul arata 12 fix. Inca 2 ore de program si venea Mimi s-o inlocuiasca. Peste fix o ora, in timp ce completa fisa unui nou inscris, doamna B. se uita iar la ceas. Nu i se mai intamplase niciodata sa se intrerupa din lucru pentru asta. La fel si la doua, cand Mimi, punctuala ca un ornic elvetian, impinse usa grea a salii de imprumut pentru adulti, o gasi uitandu-se cu un soi de absenta ciudata la acele subtiri ale ceasului ce i se incolacea pe incheietura osoasa.

Seara, doamna B. consulta ceasul la trei ore diferite si de fiecare data din cadranul oval, de sub sticla groasa, de sub o retea aproape invizibila de zgarieturi fine, o privea acul cel mare, vertical si nelinistitor ca un semn de atentie.

Din acel moment in toate zilele care urmara, la ora fixa, doamna B. se oprea "ca din intamplare", cum ii povestea mai apoi lui Mimi, se oprea din ceea ce facea si se uita la ceas doar pentru a descoperi cu stupoare acul cel mare indicand infailibil ora exacta.

Noaptea, oricat de adanc ar fi dormit, se trezea ca sa descopere cu din ce in ce mai putina uimire ca ceasul electronic de pe noptiera arata o ora oarecare urmata intotdeauna de doua zerouri, doua gauri perfecte prin care timpul se uita rabdator la doamna B., care la randu-i raspundea cu o privire aiurita... pana se facea si un minut.

La inceput a pus totul pe seama coincidentei, in contul careia sunt puse de fapt toate evidentele ce nu se vor initial acceptate. Peste o saptamana de nesomn trebui totusi sa accepte faptul ca i se intampla ceva. Deja nu mai era nevoie sa se uite la ceas ca sa stie cat e ora, simtea undeva inauntru, in ghemul cald si cenusiu care-i palpita sub caciula de blana, simtea zgomotul neintrerupt al unui ceas invizibil, auzea ticaitul infim al fiecarei secunde care aluneca prin ea ca firul de nisip printre peretii de sticla ai unei clepsidre. Si toate evenimentele, putine cate erau, din viata doamnei B., pana atunci descompunandu-se intr-un soi de vascoasa semi-uitare, i se aliniara in fata ochilor intr-o cronologie stricta, nemiloasa: iat-o la sase ani cand a spart vaza matusii Lucia, la 10, cand a primit cadou o rochie de matase, la 13 cand profesoara de romana a prins-o copiind, la 23 cand a inceput sa lucreze la biblioteca, la 25, in ziua casatoriei, la 28 cand a murit domnul B., la 55 cand a inceput ciudata ei boala. Una cate una, secvente din viata doamnei B. se insirau cum se insira pe o franghie niste poze umede, pe jumatate developate, pe care incepeau sa prinda contur gesturi, expresii, mici fragmente de timp ce completau paginile goale ale memoriei doamnei B.
Scapase acum de obsesia timpului, de ticaitul nervos pe care il auzea inauntru. Era ca si cum ar fi fost bolnava un timp si acum isi revenise. Isi reluase cu mare placere jocul ei secret si descoperea cu bucurie ca nu-si pierduse antrenamentul. Cartile erau la locul lor. Reputatia ii era nestirbita. Doamna B. se simtea bine si pentru prima data nu-i era teama.

Era spre sfarsitul programului. Doamna B. se pregatea de plecare. Aseza cartile returnate in acea zi la locul lor in rafturi. O pornire jucausa, o scanteie nesupravegheata de curiozitate facu deodata mainile doamnei B. sa tremure usor. Ce-ar fi sa isi ia in seara asta o carte acasa, sa citeasca? O clipa se declansara automat reziduuri de interdictii autoimpuse de teama vreunei complicatii mai mult imaginate decat reale (daca se pierde cartea sau se rupe sau ...). Incet-incet ezitarea deveni hotarare. Dar cum sa aleaga? Pe care s-o citeasca prima? I se parea ca toate isi fosnesc paginile, incearca s-o cheme, s-o atraga. Se hotara sa aleaga la intamplare un autor de la B, numele ei. Era in alegerea asta un fel de familiaritate. Ca si cum ar fi urmat sa citeasca ceva despre ea insasi, ca si cum ar fi urmat sa intalneasca un fel de prieten vechi, ca o amintire pe care si-o confectiona atunci pe loc. Alese o carte. O deschise. Citi cateva randuri. Un labirint, carti, un univers de carti. Pentru un moment avu impresia ca sta intre doua oglinzi care se multiplica una in alta la infinit. Ameti. I se parea ca rafturile se strang spre ea, ca vor s-o striveasca intre ele, ca vor s-o inghita cu miile lor de carti deschise acum ca mii de guri stirbe, innegrite de semne pe care nu le intelegea. Un ceas incepu sa ticaie asurzitor undeva in apropiere. Labirintul de carti incepea s-o sufoce. Si aici, intre rafturile bibliotecii, propozitia cu o singura virgula a vietii doamnei B. isi gasi punctul.