Nisipul fierbinte s-a răcorit prin firava atingere a valurilor...un vals algelic al undelor acvatice se desfăşura în imediata vecinătate a ţărânii de foc. Foşnetul argintiu al frunzelor se prelungea în suspinul stins al mării. Stânca solitară ducea o luptă continuă cu apele dornice să cucerească noi tărâmuri ale cunoaşterii. De ce oare, ea, imensa mare nu se poate înălţa spre cer asemeni singuraticei stânci şi să rămână imobilă într-o formă ascensională? De ce trebuie, mereu, să se strivească sub greutatea propriei poveri?

Noaptea se prăbuşea din înălţimile de azur spre zbaterile lăuntrice ale apelor. Pătrundea în întreaga fiinţă a celor care îşi aşteptau marea întâlnire cu universul mental. Aşteptaseră, agonic, clipa revelaţiei şi erau tulburaţi de fiecare murmur al valurilor. Glasul cerului şi al mării se îngemănau treptat în încercarea universului de a se armoniza, de a-şi întrepătrunde vastele spaţii eterice. Fascicule stelare străbăteau târâmul tranzitoriu, cuprindeau emoţia inefabilă a neofiţilor intraţi în jocul cunoaşterii de sine.

Bâtrânul cu pielea negricioasă aprinsese focul pe malul mării şi aştepta meditativ hotărârea celorlaţi participanţi la ritualul de sacralizare. Tineri, de abia plecaţi singuri pe drumul vieţii, păşeau înfioraţi pe nisipul  răcorit de mreaja nopţii. Urmele picioarelor rămâneau pietrificate în nisipul umed asemeni enclavelor în subconştientul fiinţelor aflate în aşteptarea trărilor hierofanice. Ei ştiu că vor trăi o altfel de viaţă din acest moment, că vor cunoaşte lumea prin intermediul sufletului, că trupul va deveni parte din stâncă şi mare, că spiritul va zbura liber prin timpuri îndepărtate. Infinitele lumi se vor deschide minţii umane, sunetele psihedelice vor pătrunde în straturile abisale ale sinelui, armonia cosmică va fi noua formă de existenţă. Trări incipiente...renaşteri aurorale...contopire dincolo sineitate cu formele universale.

Cu trupul cuprins de fiorul nocturn, tinerii se aşază în jurul focului ce lumina spaţiul transgresiv. Înţeleptul şaman intrase în stare de transă, încerca să se pregătească pentru a-i conduce spre lumi impalpabile, acele zone ale fiinţei lor pe care nu le-au descoperit încă, dar care le vor oferi o viziune cosmică asupra lumii şi trăirii umane. Tot ce cunoscuseră până acum se va anula, vor conştientiza ignoranţa în care şi-au consumat timpul vieţii, inutila efemeritate existenţială. Au trăit să arate lumii o multitudine de imagini, reflectări ale personalităţii lor, s-au izolat simţindu-se neînţeleşi de cei din jur, însă niciodată nu s-au gândit că, poate, nu exteriorului trebuie să se adapteze, ci abisalităţii sinelui. Cine sunt ei de fapt? Care e măsura fiinţării lor în planul mărginit al teluricului? De ce e atât de grea povara unei vieţi care îţi este dată ca o condiţie a normalităţii?

Trăind în spaţiul coditian au simţit că şi-au pierdut orice formă de echilibru şi cu fiecare încercare profană de a se vindeca deveneau  din ce în ce mai traumatizaţi. Înstrăinarea de sine ajunsese o manifestare existenţială. Prizonieri în deşertul fiinţării, au avut şansa evadării în minuscule spaţii epifanice. Atunci au simţit chemarea...salvarea vine de altundeva...din noi înşine, dar trebuie să fim departe de alţii, de societatea construită de oameni şi mai ales de gândirea ignorantă a indivizilor care vor respectul elogios al maselor şi nu respectul de sine.

Au ajuns aici ...o dimensiune stihială, îngemănare celestă, acvatică, telurică şi ignică, un spaţiu virgin, neatins de civilizaţie. Vor fi supuşi unui exerciţiu curativ al interiorităţii, tocmai pentru a putea ajunge, cândva, la cunoaşterea Sinelui. Departe de lumea mundană, conduşi spre spaţiile hierofanice de către un maestru şaman, neofiţii aşteaptă înfioraţi călătoria spre tărâmul abisalităţii.

            Călătoriile şamanice, fie spre Lumea din Adânc, spre cea din Mijloc, sau cea din Înalt, solicită un consum enorm, atât fizic cât şi psihic. E necesară o pregătire îndelungată, înainte de a începe pătrunderea în spaţiile cunoaşterii. Bătrânul şaman începe kamlenia cu ajutorul unei tobe consacrate, fabricată din mesteacăn. Aşezaţi în jurul focului, participanţii la experienţă, se grăbesc să-i ofere maximum de sarcină vibratorie. Încep să psalmodieze invocaţiile rituale...Şamanul aşteaptă puţin, se concentreză, rosteşte incantaţii. Îşi adună puterile şi se lasă pătruns de orice impresie, de orice senzaţie. În sfârşit, e clipa pentru a se avânta...

            Maestrul şaman începe să bată din tobă, făcând apel la stăpânul Tobei, îşi oferă cântecul incantatoriu. Acest cânt este reluat de asistenţă care îi comunică în acest fel o parte din tensiunea ei interioară. Se roteşte apoi în sensul soarelui, bătând mereu din tobă. Invocă Spiritul Locului, tensiunea urcă în jurul lor. Noaptea îi însufleţeşte, colcăie de lumină. Vocile participanţilor sunt pline de o energie exaltantă. Se bate cu frenezie din tobe ca să se cheme Spiritele. Şamanul se învârte în jurul lui însuşi din ce în ce mai repede, dar plecarea e totuşi dificilă.  Cheamă de mai multe ori şi după diferite modulaţii Spiritul Capului său. Când pune accentul pe ruptura cu realitatea convenţională, ceva se mişcă în el ...dansează...loveşte în tobă păstrând un ritm precis...deodată de simte uşor, ca eliberat de o parte din greutatea corporală...capul pare să fi devenit un obiect fragil, foarte maleabil...are senzaţia că se alungeşte în spate şi se îngustează pe părţi.

            Acţionează pe paliere succesive, fiindcă o coborâre sau o urcare prea bruscă riscă să îl zdrobească. Cheamă iarăşi Spiritul Capului. De data aceasta, o forţă îngheţată pătrunde în fiinţa lui, prin cerebel şi iradiază de-a lungul coloanei vertebrale...o densitate diafană, urmată de o destindere brutală. Acum are convingerea că poate să-şi ia zborul...se clatină, se împiedică, cade, se ridică...nu mai este el cel care dansează, loveşte din tobă şi rosteşte invocările. Altcineva e în locul lui, i-a intrat în corp şi-i dictează gesturile...totuşi nu se simte întru totul exclus din sine..se simte alături de sine...apoi în spatele sinelui...în faţa sa şi de fiecare parte e sa. Simte stranietatea stării de dublă locuire ce nu-i alterează cu nimic luciditatea.

            Cu toate că e întuneric, i se pare că e prea multă lumină. Este asaltat de fragmente de lumină, unele îl năucesc întru totul. Face apel la Spiritul Şarpelui său protector ale cărui inele se înfăşoară de şase ori în jurul trupului său. O lumină fulgerătoare îi străbate capul de jos în sus. Spectator al propriei persoane, îi vede şi pe ceilalţi din jur. Se regăseşte înlăuntrul trupului unuia dintre participanţi şi prin privirea lui se vede cum acţionează. Simte şi instabilitatea mentalului său. Se trezeşte, de asemenea, în diferite locuri unde s-a oprit în acea vară: în apropierea  unui izvor, a unui râu, a unui loc sacru, a unui munte. Fiecare din aceste locuri îi comunică ceva din puterea lui.

            Se întoarce pe malul mării...se vede în faţa sa. Deodată, se izbeşte de o forţă ce acţionează ca o barieră magnetică şi îl împinge cu violenţă înainte. Reintră în corpul său, se reîncastrează în forma sa psihică.  Vede cum forme nebuloase se ridică încet la câţiva centrimetri de pământ. Cu toate că un intens şuierat îi umple urechile, aude totul, dar ceea ce aude nu vine din exterior. Zgomotul ia naştere înlăuntrul său. Parcă pietre cad în fundul apei.

Simţurile sunt ca şi decompartimentate...ceea ce vede înlăuntru nu mai e în legătură cu ceea ce aude. Zăreşte un soare ce se învolburează, dar face un zgomot de valuri. Încearcă să-şi adune forţele, pentru că se simte tot mai  mult ameninţat  să se împrăştie. Simte cum se descentrează cu repeziciune. Iar pierderea centrului înseamnă pierderea puterii.

            Pentru a se reactiva apelează la Spiritul Ursului. Are mare nevoie de densitatea lui astrală. Se impregnează de vibraţia lui magică, se învăluie cu forma lui . Este proiectat în vârful unui munte acoperit de zăpadă, în apropierea unui pâlc de mesteceni. Văzul nu e prea desluşit, totul apare într-o lumină crepusculară. Spiritul Pădurii de Brazi îi apare sub forma unui moşneag cu ochii cenuşii, cu barba şi părul plin de ace. El sare în crengile unui arbore bătrân care poate fi Centrul Vântului. Trupul lui e o lumină diafană, capul e de lup, iar din nări îi ies aburi. Pare a fi un protector bun.

            Vocile asistenţei ajung până la şaman, din când în când. Par că vin de foarte departe, asemănându-se vâltorilor marine. Se vede apoi sub formă de schelet incomplet. Îi lipsesc oase, mai ales osul iliac. Trebuie să le rostească numele sacre, pentru ca aceste oase să se pună la loc. Convoacă Spiritul binefăcător de la răsărit şi pe cel negru de la apus, având şi el funcţii benefice. Amândouă trebuie să-l străbată, chiar să-l încorporeze. Inima îi bate foarte tare, de vreme ce îi aude pulsaţiile ...îi sparg auzul. O lumină îl atinge şi îşi revine ...tocmai îşi ia zborul pe o pasăre neagră...trece deasupra unui peisaj nocturn din lanţuri muntoase ce de-abia se zăresc pe cerul ca funinginea.

Zburau chiar deasupra înălţimilor acoperite parcă de pietre. Observând mai atent, îşi dau seama că sunt cranii şi oseminte ce-au aparţinut oamenilor şi animalelor. Sunt acoperite cu fire albe (energii), fiecare fiind receptacolulul unei forţe psihice de pe pământ. Şamanul se simte cuprins de un puternic curent descendent. Se afundă în abis. Ajunge în fundul abisului. Forma aminteşte de o pâlnie, cu un strâmt orificiu pe unde ies vaporii. Cu toate că e întuneric, vede ca şi cum ar fi lumina asfinţitului.

O replicare a timpului-ce nu durează decât poate o zecime de secundă-îl trimite în corpul său fizic. Se vede dansând şi şamanizând pe malul mării, însoţindu-i pe tineri în euforia muzicală. Spiritul său se opreşte brusc asupra unui detaliu: câteva lumânări stinse, aşezate pe nisip, al cărui corp de ceară luminează în mod bizar. Sunt ei...cei care nu se cunoşteau şi acum încearcă să-şi înfrunte tenebrele. O lumină de flăcărui albe şi albastre tâşnesc în întuneric, se reped către şaman şi îl depăşesc. Sunt suflete rătăcitoare. Înaintează şi zăreşte un lan de grâu deasupra căruia apasă ca un capac un cer negru, striat de filamente luminoase. Ceva îl îndeamnă să meargă acolo...o fâşie de lumină de un albastru intens separă orizontul. Imaginea exercită asupra lui o fascinaţie puternică.

În vreme ce adună spicele, aude nişte foşnete ciudate ce se transformă repede în şuşoteli. Ambianţa acestui câmp îi deschide o stare de supraconştiinţă. O forţă deosebit de puternică, ţâşnită din pământ, intră şi apoi iese din corpul său într-un nor de scântei. Fiecare părticică din spaţiu pare că e reşedinţa unui centru vital de unde se răspândeşte o putere incredibilă. Simte percepţia simultană a diferitelor lumi ce se întretaie, se interferează, se adună, se multiplică sau se anulează, totul cu o viteză extraordinară. Se simte în jurul său, departe, undeva la capătul lanului de grâu, desupra capului său şi sub picioarele sale, înlăuntrul oaselor sale, este pretutindeni, cu toate că este el însuşi. Simte cum domină lanul şi orizontul...orizont care refuză să-şi arate limitele.

I-am adus cu mine aici fără să-şi dea seama...au ajuns să atingă spicele de grâu...sunt eliberaţi de negura vieţii limitate...universul se deschide larg în faţa lor...de acum ştiu diferenţa dintre liniştea lumii şi liniştea cosmică...vor merge spre strălucirea spirituală...

            Şamanul se trezeşte gâfâind şi tremurând din toate mădularele, culcat pe jos cu faţa la pământ. Şi-a lovit fruntea de o piatră. Aude cum i se vorbeşte, vede cum este înconjurat. Îi trebuie ceva timp să-şi revină. Constată că este pe plajă, simte mirosul mării, percepe lumina lumânărilor stinse cândva. Acum nu mai au trupul de ceară, e totul doar lumină...lumina eternă, reflectarea universalului în teluric.

            Noaptea cuprinde infinitul, asupra lumii se revarsă cerul luminat. Tinerii au adormit pe plaja pustie, istoviţi de impresionanta călătorie. Drum spre interior, spre centrul fiinţei...Şi marea, stânca, nisipul îşi vor continua regenerarea.