25.

Who’s living in you? […] It's going to take a lot of awareness for you to understand that perhaps this thing you call "I" is simply a conglomeration of your past experiences, of your conditioning and programming. […] So how about taking a minute, right where you're sitting now, to be aware, even as I talk, of what you're feeling in your body, and what's going on in your mind, and what your emotional state is like? - Anthony deMello, Awareness

Oamenii din metrou.

Oamenii din metrou sunt precum cărţile de joc.

La fiecare staţie, cărţile de joc se amestecă. Un pachet mare, dar repetitiv după număr şi culoare. Puţine cărţi colorate. Foarte puţine cărţi valoroase. Până şi hainele lor sunt ca un film de groază, prin cuvintele pe care le rostesc tăcut despre vieţile lor banale, atât de banale.

Totuşi îi găseam fascinanţi.

Parcă ar fi fost cu toţii la o petrecere a tăcerii. Sute şi sute de oameni la petrecere, în fiecare dimineaţă devreme. Nu vreau să fiu înţeles greşit, găsesc metroul o instituţie teribil de romantică. Dar mă gândesc la cuplul format dintr-un fost coleg de liceu şi soţia lui, corporală şi neatrăgătoare, probabil prima şi ultima femeie din viaţa lui, care se îndreaptă dimineaţa, la prima oră, agale către locul de muncă. De ce s-ar grăbi? Nu cred c-au atins iluminarea, pur şi viaţa asta nu le mai oferă nimic. Sunt morţi deja.

Ca nişte roboţei care muncesc pentru alţii, care la rândul lor muncesc pentru alţii, care muncesc pentru alţii, în loc să muncească pentru ei şi să îşi trăiască vieţile. În fiecare zi la fel. Zi pierdută după zi pierdută. Nu se îndreaptă nicăieri. O corporaţie imensă a sclaviei în care nimeni nu câştigă nimic.

Oamenii din metrou.

Şi printre ei, eu.

Fireşte că aveam tendinţa să mă simt special, fie şi numai pentru faptul că eram singurul care purta parfum franţuzesc înainte de ora 9 dimineaţa, dar m-am luptat cu tendința. De data asta.

De ce doream să mă laud? De ce doream să îi impresionez?

De ce aveam ceva să le demonstrez?

De ce depindeam de ei?

Am privit în vagon: erau cam jumătate femei, jumătate bărbați. Am analizat succint bărbaţii, dar n-am observat nimic deosebit, aşa că am trecut la ce mă interesa.

Femeile.

Majoritatea urâte, câteva acceptabile, şi mai puţine drăguţe, două frumoase. Statistic vorbind, procentajul obişnuit.

Pentru scopuri ştiinţifice şi ca să faciliteze activitatea pe care urma să o desfăşor, am decis să întocmesc de îndată o clasificare a femeilor, după calitatea materialului.

Iat-o:

Scară proprie de clasificaţie© a bunăciunii femeilor[1]

1. Superbună
2. Bună.
3. Obişnuită sau OK
4. Nașpa.
5. Supernaşpa.

Ca să respect Regula©, de a începe întotdeauna cu cea mai frumoasă din zonă, a trebuit să mă decid care dintre ele îndeplineşte acest criteriu.

După o scurtă dezbatere interioară, m-am oprit la una dintre cele două. Era, să zicem, un 2.

Acum, trebuia s-o abordez, în următoarele 3 secunde, conform Regulii©.

Evident, am constatat că pur şi simplu eram incapabil de aşa ceva.

Ca şi restul bărbaţilor din jur, de altfel.

Nu că n-ar fi vrut, sigur că toți ar fi vrut asta.

Nu știu care erau motivele celorlalți, dar am fost surprins să constat că nu știam nici care erau motivele mele.

Și după logica mea, dacă doream să le depășesc, ar fi trebuit să aflu care sunt. Iar ca să aflu care sunt, atunci, ei bine, m-am gândit să procedez aşa cum procedăm când dorim să cunoaştem orice alt lucru.

Când vrei să înveţi ceva despre un lucru, îl studiezi.

Îl priveşti. Îl pândeşti. Îl observi.

Dar fiindcă în cazul dat cel care studiază şi cel care este studiat erau una şi acelaşi lucru, am ajuns la concluzia că ar fi trebuit să fie altceva acolo care să observe ce se întâmplă. Ar fi trebuit să fie un martor neobosit şi permanent care să privească şi să îşi amintească.

Şi în mod miraculos de îndată ce această idee a luat naştere în mintea mea, o altă parte din mine a găsit puterea să se ridice deasupra celorlalte. O parte fără sentimente, fără gânduri, fără senzaţii. O parte cumva mai înaltă decât toate celelalte. O perspectivă lipsită de orice fel de consideraţie sau judecată. O percepţie nouă. Cu un gust cu totul nou. Ca o culoare nouă. Ca un lucru la care să te poți raporta.

Ca şi cum aş fi fost un personaj dintr-un joc video în perspectiva a 3-a şi în acelaşi timp şi jucătorul care îl controlează.

Super cool.

Doar că eu nu puteam decât să privesc ce făcea personajul meu.

Nu aveam nici cea mai mică urmă de control.

Mai mult, fără să îmi dau seama când şi cum, am uitat cu desăvârşire de toate acestea, perspectiva a dispărut, m-am făcut la loc una cu personajul de joc video, și m-am pierdut la loc în visarea  generală, astfel încât nici nu ştiu când am ajuns în faţa calculatorului, când l-am deschis şi când am intrat pe website-ul de matrimoniale, dar încă îmi mai amintesc cum am făcut ochii mari.

Incredibil, vorba lui Jedi.

Aveam un mesaj:

„Mi-e frig”.

Semnat,

Vanda.

……………………..