Sunt mii de oameni in jurul nostru. In fiecare zi se cearta, rad, tipa, plang, scriu, vorbesc... In fiecare zi mii de oameni repeta viata ca pe o lectie mai mult sau mai putin plictisitoare. In fiecare zi trecem unii pe langa altii fara sa ne vedem.
Rostogolirea sisifica a conglomeratului de trairi proprietate personala pana in varful muntelui, reluarea pana la saturare a absurdului cotidian pot fi recuperate din perspectiva epica. Absurdul discursivizat capata sens.

Blocurile din centru, ca toate blocurile de altfel, sunt rafturi de biblioteca mai noi sau mai vechi. In subsol, in arenele de 2/2 ale garsonierelor mirosind a mancare si wc, sunt povestile incepute - familii tinere care isi consuma anii cei mai buni in lupte domestice alimentate de griji si disperare.
La primele etaje stau asezate povestiri cu inceput si cuprins - familii care au deja exercitiul prozei cotidiene.
La ultimele etaje, pe ultimele rafturi, stau inghesuite povestirile cu final. Cu final asteptat. Seara cand se aprind luminile si blocurile par ca niste case de papusi fara pereti, batranii isi misca greoi umbra obosita prin cubul mobilat al singuratatii lor.
Sunt mii de povesti in jurul nostru. In fiecare zi ele se cearta, tipa, rad, plang, scriu alte povesti, se citesc, se asculta... In fiecare povestile noastre trec unele pe langa altele si poate se recunosc.
Centrul orasului e locul dreptunghiular unde zace plictisita o statuie "regulamentara", un memento istoric, un axis urbis, o decoratie pe care orasul o poarta la reverul lui prafuit.
Din acest punct zero se invarte pe placa de asfalt gri a orasului acul nevazut al unul patefon imens deruland sute de povesti ascunse in santurile discului. Daca dai sonorul un pic mai tare se vor auzi soapte innabusite, sunete infundate, rasete si tipete minuscule, comedii si drame date la minim. Daca maresti si mai mult volumul...
1. Cinematograful

Era toamna pentru a nu stiu cata oara. Si el continua sa traiasca dintr-un fel de curiozitate morbida, dintr-un fel de neliniste ca poate tocmai ziua de maine ar putea schimba totul si cum sa se sinucida si sa piarda poate sansa vietii lui... ca atunci cand astepti pe cineva si in sinea ta stii ca nu mai vine dar continui sa-l astepti si ai vrea sa-l vezi inainte de a ajunge in fata ta, dinainte chiar de a te vedea el si tresari de fiecare data cand se apropie cineva care-i seamana si nu poti sa pleci pentru ca nu stii... poate ca vine totusi...
Locuia de cativa ani intr-o camera inchiriata. Venise aici dintr-un alt oras la fel de anonim, imediat dupa moartea fratelui sau. Venise ca sa scape de imaginea umbrei lui proiectate pe panza mare a salii de cinema in care lucrau amandoi, de umbra lui chinuita de boala, care se micsora cu fiecare zi, in timp ce, in spatele lui lumina aparatului de proiectie devenea parca din ce in ce mai puternica. Pana intr-o zi... Era ultima zi in care cinematograful lor rula un film care devenise intre timp filmul lor preferat. Dar sala era goala. Doar el, singurul spectator, statea pe un scaun, in mijloc, pentru ca vroia sa mai vada filmul o data, iar fratele lui, stiind asta, il rugase sa-l lase pe el sa-l proiecteze. Asa ca se asezase acolo, actiunea il captivase imediat, cand deodata ecranul deveni alb pentru cateva secunde. Apoi filmul se reluase. Si atunci a stiut. Fratele lui murise.
Imaginea ecranului, orbitor de alb pentru cateva secunde, a continuat sa-l chinuie mult timp. Nu intelegea cum de s-a terminat atat de brusc? Si daca s-a terminat asa, daca s-a terminat, oare a existat vreodata? Era ceva cu adevarat?
Si acum lucra tot la un cinema, in centru. Proiecta filme. Si de la un timp devenisera tot mai dese momentele cand nu mai stia clar care era filmul adevarat: cel cu oameni mancand seminte in sala si punctand glumele cu un ras strident sau oamenii de pe ecran care faceau glumele si isi traiau viata in fata celor care mancau seminte.
Erau momente cand nu stia clar care era realitatea. Cuvintele, planete vii, i se roteau pe mii de orbite care inchideau in mijloc miezul magnetic al unui verb, isi schimbau locul, isi erau unul altuia cand soare, cand luna. Sub nucul din fata blocului, care devenise acum o acadea uriasa, verde, statea stramba o banca roasa de ploi ca o bucata din Arca lui Noe salvata ca prin minune, iar pe scandurile mucegaite se insirau ganganii rosii punctate cu negru ca niste piese de domino care se pierdeau apoi in iarba deasa, pentru ca sa reapara pe acadeaua uriasa, verde sub care statea stramba o bucata din Arca lui Noe salvata ca prin minune, in timp ce pe lemnul ei mucegait se insirau piese de domino...
Fie ca erau proiectate pe o panza alba lipita de un perete, fie ca aveau drept fundal panza de smog a orasului, lucrurile erau la fel de inconsistente, capricioase, isi schimbau cu repeziciune masca, puteau fi multiplicate la infinit sau restranse intr-unul singur.
Cateodata siluetele oamenilor, zgomotele orasului, culorile anotimpurilor dispareau iar el vedea doar panza cea mare, incolora, pe care se proiectau toate.
Alteori uita de cinematograf si de panza si de tot, si se arunca in viata asa cum o pasare rapitoare se arunca asupra pestelui ce inoata sub pielea subtire a apei. Dar asta nu dura mult si apoi se simtea trist si invins, desi nu luptase cu nimeni.
Timpul trecea. In oras veneau filme noi sau se reluau unele mai vechi. In el incepuse sa creasca o dorinta. Ar fi vrut sa stie cine era cel care proiecta Filmul pe care toti il vedeau in fiecare zi, care continua si noaptea in vise, in micutul cinematograf al fiecaruia. Cel care avea grija ca totul sa continue, cel care lipea benzile mai vechi si invartea rolele grele cu pelicula inca nevizionata, acesta trebuie sa fie ceva imens, de necuprins, un urias cu un aparat de proiectie pe masura Universului.
A stat cateva zile in camera lui. Fara sa iasa, fara sa vorbeasca cu nimeni, asteptand momentul ala care in filme vine intotdeauna, momentul cand mastile se dau la o parte si fiecare devine ceea ce este, asteptand sa vada genericul de final ca sa poata citi numele regizorului.
A stat cateva zile asa, dar nimic nu se intampla. Filmul continua. Ba mai mult, nu dadea semne ca s-ar sfarsi in curand. In jur micile drame si tragi-comedii obisnuite se desfasurau indiferente fata de asteptarea lui. Ii era mila. De fratele lui, care murise fara sa-si dea seama, de el, care traise fara sa-si dea seama, si de toti cei din jur care continuau sa priveasca absorbiti propriul film fara sa-si dea seama ca erau personaje secundare in reprezentatii scrise pentru un singur actor.
Era seara si luminile din blocul vecin se aprindeau una cate una ca niste stele artificiale pe un cer vertical de ciment gaurit. Intr-unul din apartamente, un barbat cauta ceva grabit, iar umbra ii alerga pe pereti in urma lui, imitandu-i ingrosat gesturile. El il urmarea de la fereastra. La un moment dat barbatul disparu din raza lui de vedere. Umbra continua sa i se zbata in lumina palida a camerei. Apoi omul reaparu reflectat in oglinda ovala de langa fereastra. Iar celalalt nici nu stia ca e privit. Poate ca celalalt nici nu exista. Poate era doar o proiectie a lui. Poate ca in acelasi timp cineva dintr-o alta camera il proiecta pe el pe fundalul galbui al camerei sale mobilate.
Ca de fapt in spatele aparatului de proiectie nu sta nimeni, Filmul se deruleaza singur atata timp cat continua miliardele de scurt-metraje care il compun.
Nu mai putea. Simtea ca trebuie sa dispara. Cu el sau fara el...
Se uita pe fereastra din nou. Umbra intarzia nelinistita pe pereti. Oare omul ala exista cu adevarat? Sa-l atinga... Poate are nevoie de ceva, poate e bolnav sau ar vrea sa vorbeasca cu cineva...
Si deodata simti ca trebuia neaparat sa ajunga la el. Iesi fugind din camera...