Bloody nights for all the saints who used to shine so bright

between this world and eternity there is not a single fight

...in the valley of death, thy kingdom gone, it vanished in the mist

(marduk, bonds of unholy matrimony)

Mergeam ieri cu mașina pe autostradă. Stăteam în dreapta șoferului, era o noapte ciudată, deși august, mirosea a tei și era frig. Genul de noapte pe care o aștepți când mori de cald vara, vrei un strop de vânt ca să poți în sfârșit respira. Ei bine, tocmai pe o astfel de vreme respirabilă, eu am avut primul atac de panică din ultimele două luni. Aproape uitasem cum e. În urechi nu îmi mai răsunaseră zgomote ciudate, nu mai amețeam din senin și mă puteam mișca fără ca lucrul ăsta să mă îngrozească, în ultimul timp. Până ieri… Aveam geamul deschis și eram într-o reverie într-un fel romantică, în gând îmi sunau versuri încă nescrise de nimeni, eram îndrăgostit de tot ce vedeam, de copaci, de câmp, de câini morți, de curve ieftine și diforme.

Și, la un moment dat, fără nicio introducere, fără niciun semn, m-a pocnit. A venit brusc, mi-a pus în gât binecunoscutul nod de care nu mai pot scăpa, lumea mi-a fugit de sub picioare și totul s-a întors cu susul în jos. Mi-am lipit fruntea de geamul rece, încercând să îmi stăpânesc bătăile inimii și respirația care se oprise. Fără rost însă. Mi-am dat seama dintr-o dată cât de mulți oameni pe care îi cunosc există pe lume. Mi-am dat seama, pentru prima dată din adolescență cred, că am părinți. În clipa următoare mi s-a accentuat nodul din gât, încât orice încercare de a înghiți a devenit inutilă. Nu mai respiram.

Oare cum putem uita, oare cum de lucrurile astea pot să dispară din mintea noastră cu atâta ușurință? Cum pot să stau departe de ființe care, cândva, chiar dacă într-o altă viață, au fost întreg universul meu? Când eram mic, cea mai mare tragedie era când mama se lovea în timp ce făcea curat prin casă. Înjura și arunca cu obiecte. Uneori, mă nimerea în cap și plângeam. Ea credea că plâng pentru că m-a lovit. Nu plângeam de asta. Plângeam pentru că era ea nefericită, se lovise, plângeam pentru suferința celei pe care o iubeam atât. Unde s-au dus iubirile astea, senzațiile astea, cum pot fi aceeași ființă dar cu alte sentimente, unde dracu’ este tot ceea ce am fost?

"Vomiți?", mă întreabă îngrijorat partenerul meu de drum.

Nu, nu vomit. Cât de ușurător ar fi să poți să dai afară așa, dintr-o singură mișcare, tot ceea ce îți face rău, tot jegul ăsta, toată împuțiciunea, să o scoți din tine odată pentru totdeauna. Să o lași undeva, într-un tufiș, dintr-un sat al cărui nume nici măcar nu l-ai reținut. Să te urci pe urmă în mașină și să pleci renăscut, o ființă cu totul nouă, purificată, până la următoarea întâlnire cu alte angoase, alte obsesii, pe care la rândul lor le vei vomita pe o altă autostradă, în alt sat necunoscut plin de ființe feline, care nu au griji, care trăiesc purtate de vânt și de instincte, ființe cu care mi-am dorit dintotdeauna să semăn.

Toți oamenii ăștia... Au însemnat atât de mult pentru noi cândva. Unde sunt acum? Și, mai ales, cum mi-am permis să îi uit, să îi ignor, să îi izgonesc din universul meu? Pe mulți îmi promisesem să nu îi uit niciodată, să nu încetez niciodată să îi iubesc. De ce i-am izgonit, de ce i-am lăsat în urmă? Da, poate nu meritau să rămână în ființa mea. Dar chiar și așa... Să renunț la ei e ca și cum aș renunța la o parte din viața mea, pentru că sentimentele sunt dictate de oameni, sentimentele se reduc în final la persoanele care le-au dat naștere.

Știu că ei nu gândesc așa. Eliberați de prezența mea diabolică, malefică, au reintrat în rândul oamenilor normali. Au devenit ființe fără fețe, fără spirit, niște numere într-un registru de contabilitate. Nu își pun întrebarea de ce nu au mai auzit nimic de mine. Ei gândesc deja ca oamenii normali, au preocupări de rutină, nu își permit luxul de a reflecta la sentimente și lucruri din trecut. Fuck, a fost cândva și o pizdă căreia i-am zis pentru prima dată că o iubesc... A fost și prima bătaie, primul sărut cu un tip, primul chef la care m-am îmbătat crunt. Gașca cu care am fugit prima dată de acasă. Învățătoarea din clasele primare. Baloanele sub care m-am sărutat la banchetul de sfârșitul clasei a patra cu Z., cea mai bună prietenă a mea. După-amiaza în care am ajutat-o să facă negrese și lămâițe și i-am pus părul pe bigudiuri.

Ei sunt însă mult prea prinși în lumea lui aici și acum, au prea multe griji, prea multe preocupări, sunt obosiți, maturi. Ei scapă de nebunia asta care mă cuprinde pe mine, ei s-au consolat, s-au resemnat. Întrebările esențiale nu au ce căuta în lumea lor. Eu trebuie însă să duc toate astea cu mine și, din când în când, atunci când mă aștept mai puțin, când am simptomele unei fericiri banale și călduțe, să mă lovească atât de brutal. Da, eu nu voi fi niciodată cruțat. Toate cadavrele de câini morți, loviți de camioane, decapitați, cu labele aruncate prin tufișuri, mi se vor întipări mereu în creier și își vor continua o viață ciudată acolo, o viață diferită, continuând să fie morți, pentru totdeauna morți.

Am avut pentru a nu știu câta oară revelația că sunt singur pe lume, că eu am ales să fiu așa și că, de fapt, nu am vrut. Am fugit și n-am știut precis de ce anume fug. Am ajuns undeva de unde nu mai pot găsi drumul, nu mai pot reveni printre oameni, sunt condamnat, prin propria mea prostie și prin propriul meu orgoliu, să rămân mereu lup. Am pierdut toate iubirile pe care le-am avut vreodată. De ce nu le pot și uita?

Dacă aș putea să îmi deschid creierul și să arunc ceva de acolo, dacă aș avea o unică șansă de a schimba acolo ceva, aș împărți amintirile în suportabile și restul. Restul l-aș separa, l-aș închide într-o cameră pe care aș scrie cu litere mari, roșii, DO NOT ENTER. Măcar aș ști care sunt cele inofensive, cele prin care mă pot plimba fără să întâlnesc monștri, nu căcatul ăsta de acum, amestecul ăsta grețos în care ești pândit la fiecare colț, în care demoni te mușcă, te sfâșie. Aș intra în camera aia numai când aș fi pregătit. Poate că n-aș mai intra niciodată.

S-a întors și mirosul ăsta pe care îl urăsc atât de mult, mirosul fricii, al panicii fără de scăpare. Mi-am dorit dintotdeauna să fug, știu, e o prostie dar asta e prima senzație care te încearcă, știi că nu ai cum să scapi de fantomele minții tale dar primul impuls e să fugi din locul unde te afli când te lovește. Am coborât din mașină dar ea era încă acolo, pentru totdeauna acolo. Nu voi fi vindecat niciodată. Uneori, doarme, dar de plecat nu va pleca niciodată.

N-am vomitat. A trebuit să îmi port frica care mă sugruma, care mă făcea să îmi doresc să fi sfârșit deja cu toate astea, din benzinărie în benzinărie, încercând zadarnic să înghit măcar o gură de apă, trăgând aer în piept cu forță, inutil, căci oricum îmi rămânea în gât, ca și cum acolo aș fi avut un balon care sugea tot aerul și se umfla tot mai mult. Suportând cuvinte binevoitoare care mă făceau să sufăr și mai tare. Am purtat-o până acasă, în vizuina mea jegoasă și uitată de lume, unde mă pot ghemui în fiecare seară în poziție de fetus și pot plânge și pot urla și pot înțelege tot.

Diavol bătrân, plângând după un paradis din care a fost izgonit cu mult înainte de a se naște. Care a fost paradisul meu și de ce, tată, mi l-ai luat? Primește-mă înapoi, voi renunța la orgoliu, la tot, voi fi sclav și fericit. Nu mai pot rătăci prin toate lumile astea străine, nu mai pot lupta. Vreau să mă întorc acasă.

*

Toţi şi-au pierdut în clipa asta materialitatea, nu mai sunt decât nişte umbre palide în creierul meu bolnav. Singura fiinţă care rămâne, în ceasurile profunde peste care nu eşti sigur dacă vei trece, în nopţile după care poate nu vei mai privi niciodată soarele sau, dacă o vei face, el va fi un soare mort, intrat în putrefacţie, eşti tu. Sperăm să amânăm cât mai mult clipa confruntării cu noi înşine, dar ea vine inevitabil până la urmă, şi poate chiar atunci când te aştepţi mai puţin. Doar eu cu mine, doar aşa îmi aduc aminte tot ceea ce am înţeles vreodată.

Suntem suma clipelor noastre, şi în fiecare clipă suntem altcineva, deşi rămânem identici.

Într-un fel, nu sunt cu nimic mai bogat faţă de cum eram în urmă cu un an, pentru că nu am făcut decât să descopăr chestii pe care le aveam deja în mine. A fost o lungă, uneori nesfârşită, cădere în mine însumi, unde mi-am întâlnit partea cea mai diabolică, partea pe care nicio altă fiinţă nu ar îndrăzni să o privească în ochi şi să-i declare credinţă.

Au dispărut cu toţii şi m-au lăsat singur. Mă întreb din nou dacă au existat într-adevăr. Găsesc urme peste tot ale existenţei lor, dar pot fi oare sigur că nu le-am pus eu acolo, ca să mă justific, ca să arunc vina pe umerii fragili ai alor fiinţe? Întrebarea asta revine, ameninţătoare, iar şi iar şi iar şi iar. Ameninţă să devină leitmotivul vieţii mele de acum încolo.

Poate că R. nu şi-a perindat paşii diabolici prin lume niciodată. Nici ea, nici ceilalţi. Poate că perfecţiunea nu există, sau cel puţin nu există în afara fiinţei mele. Poate că R. a fost doar eu, doar în mintea mea, doar o fărâmă din mine.

Poate că am fost, dintotdeauna, doar eu.

Poate că nu a existat vreodată nici măcar lumea.

(fragment din romanul Sânge satanic, apărut la Editura Herg Benet în 2010)