Cristian închise cu grijă manuscrisul – o ediţie veche din Summum Bonum-ul magistrului de Fluctibus, păstrată sub pecetea tainei în fondul de carte rară al Bibliotecii Universitare – stinse lampa şi se prăbuşi epuizat pe speteaza scaunului, privind meditativ la cartea din faţa sa. Îndărătnică, precum o femeie, aceasta nu voia cu nici un chip să-şi lase dezvăluit misterul: textul latinesc se dovedise greoi - ideile alchimistului, de nepătruns. Sed libertas vera Sapientiae servire, gândi el, în vreme ce de pe coperta manuscrisului o gravură misterioasă îi făcea cu ochiul: un trandafir de dimensiuni uriaşe, cu patruzeci şi nouă de petale, aşezate câte şapte, pe alte şapte rânduri. Reuşi să articuleze în sinea sa o solemnă promisiune de a reveni, după care îşi strânse hârtiile de pe masă, închise stiloul şi se ridică. Se simţea vlăguit, inundat de o uşoară undă de insatisfacţie, ca de fiecare dată când trebuia să se despartă de cărţi – “iubitele lui exangue”, după cum îl şicanau colegii de facultate care, aproape fără excepţie, vedeau în el un inadaptat, un ciudat şi solitar şoarece de bibliotecă.
Părăsi ungherul întunecatul al sălii de lectură, luminat pieziş de o lampă rămasă aprinsă la masa vecină, trecu prin spatele rafturilor înalte, cu tomuri voluminoase dedicate Medievisticii, mai aruncă o privire în urmă, dintr-un fel de automatism format de-a lungul anilor de reiterate evadări din anemia irealului cotidian în realitatea voluptos-abstractă a cărţilor, pentru a se asigura că nu a uitat nimic, şi se apropie de ieşire. Ajuns în faţa custodelui, strânse la piept volumul in folio, rămânând locului, nehotărât. Întinse acestuia cu gesturi nesigure manuscrisul, refuzând să-i dea drumul preţ de o clipă, spre uimirea inofensivului funcţionar al bibliotecii. După care îşi recuperă resemnat legitimaţia şi porni spre parter, coborând pe scara de serviciu, prost luminată.
Cristian se pregătea intens pentru examenul de licenţă, de care îl mai despărţeau câteva săptămâni, şi a cărui teză se voia un expozeu hermeneutic al ideilor marelui spagirist, un soi de Clavis Philosophiae et Alchymiae Fluddanae, adaptat la nivelul de înţelegere al dezorientatei lumi moderne. Nu-şi găsise un tovarăş de drum, în sensul preocupărilor sale, printre colegii de facultate, în majoritate preocupaţi fie de filosofia analitică, fie de cea politică şi morală. Filosofia culturii pasiona pe foarte puţini, iar cu adevărat interesat de gânditorii Evului Mediu sau ai Renaşterii nu era practic decât el. Acest lucru nu îl deranja însă foarte tare, căci, vorba lui Lăpuşneanu: „Dacă voi nu mă vreţi... eu nici atât.”
Ajuns în holul de la parter, porni fără grabă spre vestiar şi încercă să-şi dezmorţească membrele; îşi masă încheieturile, îşi îndreptă spinarea. Îl încerca o uşoară migrenă după cele câteva ceasuri bune petrecute de dimineaţă în sala de lectură, era aproape de ora şapte. Îşi luă lucrurile, lăsă portarului cheia de la dulăpior, cedă oarecum indiferent trecerea unor studente ce ieşeau din clădirea bibliotecii şi păşi în stradă.
Începuse să fulguiască, şi, deşi trotuarul era încă uscat, Cristian se mişca nesigur, dezobişnuit de mers în urma îndelungatelor ceasuri din sala de lectură a bibliotecii. O luă către Muzeul Naţional de Artă, şi coti apoi spre Senat. Era 31 decembrie, zi pe care Cristian preferase să o petreacă la biblioteca deschisă încă, cu personal redus. Pregătirile pentru petrecerea de Anul Nou erau în toi. Pe Cristian însă aceste distracţii efemere îl lăsau complet rece, adevărata trecere în noul an avusese deja loc la Cernica, în ziua Crăciunului.
Vorbise deja cu ai săi, de la Braşov, le spusese că nu poate reveni în cetate invocând un motiv cât se poate de real, deşi în cazul său era vorba de o alegere: în ianuarie urma să susţină teza de licenţă, motiv pentru care rămăsese în capitală, pentru a mai petrece câteva zile la bibliotecă, conspectând, adnotând şi meditând în marginea operei marelui spagirist englez. În această seară urma să se întâlnească cu Liliana pentru ultimele pregătiri ale petrecerii de familie la care fusese invitat şi el.
Cristian pornise aşadar către Silfidelor cu mintea încă la misterele descrise de Fludd în Philosophia Moysaica sau Utriusque cosmi, trecuse de Senat, ajungând în dreptul bisericii Kretzulescu şi trecu spre Humanitas, unde văzuse nu demult o lucrare interesantă despre Dürer. Odată ajuns însă pe trotuarul opus, în faţa Bisericii Kretzulescu, se opri locului, ca fulgerat. Ceva misterios, nedefinit, îl trăgea în jos, către Câmpineanu. Cristian uită de carte, în minte îi apăru imaginea Lilianei. Îl încerca straniul sentiment că se gândeşte la el, chemându-l. Să se fi întâmplat ceva? se întrebă cuprins brusc de îngrijorare şi porni aproape involuntar în jos, spre Brezoianu, lăsându-se condus de acea intuiţie difuză ce i se strecurase în minte.
Lili locuia încă împreună cu sora şi părinţii ei într-un imobil vechi de pe Silfidelor. În câteva minute, după câteva meandre prin Cişmigiu, Cristian se afla deja în faţa imobilului. Împinse o poartă de metal ce se închise în urma lui cu un scârţâit prelung, pătrunzând într-o curte interioară, străbătu un gang întunecos, de o linişte suspectă şi intră în clădire. Casa scărilor era rece. Avea ciudata senzaţie pe care o încerci intrând în apa unui lac: ajuns în scară, i se păru că se scufundase cu totul în liniştea de cleştar a undelor nemişcate, coborând parcă în lumea umbrelor.
Prin câteva ferestre înguste lumina soarelui răzbătea cu greutate în interior, scăldând pereţii într-un clarobscur sumbru. Cristian urcă scara încet, ritualic. Lili locuia într-o mansardă la etajul patru, unde părinţii ei aveau un apartament în stil vechi, cu odăi mari, numeroase. Şi nenumărate ferestre, gândi el, la care ea îşi arătă uneori chipul, capricioasă, doar iubitului ei. Urca la ea ca într-un castel medieval, spre camera cea mai îndepărtată din cel mai înalt turn. Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci, înainte de a ajunge la ea, pentru a o elibera de vraja ce o înlănţuie, va trebui să înfrunt balaurul! gândi Cristian, ajuns în faţa uşii ei.
Pe uşă, o plăcuţă de metal nichelată, titra citeţ: Fam. Teodorescu. Bătu rar, cu putere, aşteptând încordat apariţia demonului. Îi deschise Eva, sora lui Lili. Cristian nu îşi putu stăpâni un zâmbet maliţios.
“Bună Eva, ce mai faci?” i se adresă, încercând să evite o întrebare legată de adevăratul motiv al vizitei sale. Avea de-a face însă cu o femeie, şi nu cu oricare.
“Soră-mea nu e-n apele ei astăzi”, i-o întoarse aceasta scurt, strângând în jurul ei halatul de baie în care apăruse din spatele uşii, “nu are chef de vizite – nici măcar de tine!” adăugă ea apăsat. Eva era o tipă rece, raţională - sociabilă, spre deosebire de Lili, o făptură desprinsă de realitate, retrasă într-o lume nocturnă, a visului şi solitudinii, în ciuda impresiei contrarii pe care cele două surori o dădeau uneori.
“Cred că ştie că urma să vin”, insistă Cristian. “Era vorba de petrecerea de revelion, apoi în seara asta trebuia să ieşim în oraş…” continuă acesta, nesigur.
“Nici o şansă”, i-o reteză din nou Eva. “S-a închis de câteva zile la ea în cameră şi nu mai vrea să iasă de-acolo cu nici un chip. N-a mai coborât de ieri dimineaţă, e neagră de supărare. Cât despre petrecerea de revelion, e compromisă. Nu mai vorbeşte cu nimeni. Nu mă întreba de ce!” continuă Eva, la fel de rece şi distantă. “Dar dacă tot veni vorba de ieşit în oraş” – şi spunând aceasta, Eva schimbă tonul, îşi lipi trupul de uşa întredeschisă şi începu să-şi plimbe cu pricepere degetele lungi înainte şi-napoi de-a lungul clanţei – “eu nu am nici un fel de program astăzi. Dacă de companie ai nevoie, I‘m all yours.”
Cristian căzu pe gânduri. Asta era deja o încercare pentru el! Eva avea atuurile ei – un trup suplu, bine cambrat, de felină, o pereche de sâni turgescenţi, invitând la desfrâu –, toate acestea dublate de o insolenţă de-a dreptul irezistibilă. O adevărată ispită! îşi zise Cristian. Poate cam superficială… mai gândi el, ridicând privirea de la trupul spre chipul ei, unde îl întâmpinară doi ochi de un albastru spălăcit, tulbure, prin care Eva îl ţintuia cu o privire absentă. Cristian simţi cum îl învăluie o undă de răceală.
“E cumva bolnavă?” spuse el, schimbând brusc subiectul. Oare ce-o fi cu ea? se întrebă, simţindu-şi bănuiala din faţa bisericii Kretzulescu confirmată.
“Ceva de genul ăsta”, îi răspunse Eva indiferentă. “Nu vrea să vadă pe nimeni. În plus, e de-o tanatofilie contagioasă”, adăugă Eva pe un ton afectat, în timp ce pe Cristian aproape că îl pufni râsul. “Ai mei au ieşit în oraş la cumpărături de Anul Nou chipurile, numai ca să scape de ea, pentru a nu-şi strica buna dispoziţie de sfârşit de an. Ceea ce înseamnă că avem întreaga casă la dispoziţie”, concluzionă ea, trecând la un atac prin învăluire, şi începu să desfacă cu erotism cordonul halatului, în timp ce-şi umezea buzele întredeschise. Cristian simţea că intră în erecţie, avea senzaţia că i se clatină pământul sub picioare.
“Aş vrea să stau totuşi de vorbă cu ea”, îngăimă cu o voce gâtuită, respirând cu dificultate. Privea în jos vizibil jenat, enervat în egală măsură, pentru a nu fi reuşit să se controleze. Pierdea, în mod vizibil, teren.
“În fine, cum vrei!” cedă dintr-o dată Eva, la rândul ei enervată, în timp ce el răsuflă uşurat, nevenindu-i să creadă. “E la ea în cameră. Dar dacă te răzgândeşti cumva”, mai spuse ea, reluând pentru o ultimă oară atacul, “mă găseşti în cadă.” Şi spunând acestea, îi întoarse spatele şi porni unduind spre baie, lăsând halatul să i se prelingă încet de pe umeri pe spate, spre glezne, dezgolind un fund şi o pereche de coapse de rotunjimi apetisante. Cristian avu un şoc. Primise încă o lovitură în orgoliul său de virilitate ascetică. Simţi un imbold de nestăvilit să o urmeze, schiţând involuntar un pas în direcţia ei. Uită de adevăratul motiv pentru care se afla acolo.
Închise ochii şi trase aer în piept, încercând să-şi revină. Fu însă invadat de parfumul ei, ce-l învălui ca o vrajă; i se părea că se scufundă, într-o mlaştină ce îl trage în jos, înghiţindu-l. Se văzu invadat de cete dezlănţuite de demoni. Apoi, dintr-o dată, în minte îi reapăru imaginea lui Lili, risipind negura, eliberându-l din laţul senzaţiilor ce-l invadaseră. Se dezmetici. Se aşteptase, într-un fel, la o luptă dificilă cu Cerber, dar la un astfel de monstru nu se gândise. Acest monstru se afla chiar în el, şi trebuia învins. Trebuia să sfâşie această bestie cu propriile-i gheare. Imaginea trupului Evei îi răscolise simţurile; îşi aminti însă privirea ei goală, cadaverică şi se trezi definitiv la realitate. Auzi apa clipocind în baie. Apoi porni calm spre camera Lilianei.
Uşa era crăpată, din interior însă nu răzbătea lumină – întreaga cameră era cufundată în întuneric. Cristian se strecură în interior fără zgomot. În mijlocul odăii, pe un trepied scund, cu coatele pe genunchi şi capul proptit în palme, Lili stătea cufundată în sine. Draperii groase acopereau ferestrele, doar pe la colţuri mai pătrundeau în interior, cu greutate, raze de lumină, dând impresia soarelui la eclipsă, a unui soare negru. Într-un colţ, o lampă cu abajur. Lili nu părea să-l fii observat intrând.
“Bună Lili, mi-a deschis Eva, spunea că de câteva zile n-ai mai ieşit din cameră. Văd că stai închisă aici în întuneric, ca într-un cavou. Practici vreun soi de mortificare de care nu am eu habar? Ce-i cu tine, suntem în ajunul revelionului, tu nu te bucuri alături de ceilalţi?” îi adresă Cristian neconvingător, de vreme ce nici el nu se alinia la aceste obiceiuri anuale ale glorificării simţurilor.
Lili îşi îndreptă spatele, surprinsă zărindu-l, apoi oftă ocolindu-i privirea şi spuse expeditiv: “Nimic deosebit, o chestiune personală.”
Cristian rămase descumpănit. “Înţeleg că nu vrei să fii deranjată”, adăugă glacial după o clipă de gândire şi schiţă deja intenţia de a face cale întoarsă.
“Aşteaptă”, rosti dintr-o dată Lili, părăsind starea melancolic-meditativă de până atunci. “Întoarce-te, închide uşa, am să-ţi povestesc.” După care trase aer în piept şi grăi:
“E vorba de mătuşa mea din Grecia, ţi-am mai vorbit despre ea, e renumită în familie pentru înţelepciunea ei. În fine, mie mi se pare că mai mult face pe înţeleapta!”
Cristian ridică mirat din sprâncene.
“Să-ţi explic”, continuă Lili. “E descendenta unei familii fanariote din vechiul Regat, în ultimii douăzeci de ani a trăit însă mai mult prin Grecia. În ultima vreme era mai mereu plecată în cele mai ciudate călătorii în jurul lumii, un soi de hagialâcuri, după cum îi plăcea să le numească. De curând însă, a rămas văduvă, şi pentru că se apropie de optzeci de ani, s-a hotărât să vină în România cu ocazia Crăciunului, pentru a revedea locurile ce i-au ţinut tovărăşie atâta timp înainte de a emigra, aşa că de mai bine de o săptămână e la noi.
În plus, ar vrea să-şi viziteze pentru o ultimă oară şi rudele rămase pe aici, să-şi poată lua rămas bun de la ‘nedemnii fii ai văduvei’, după cum îi place, cu mic cu mare, să ne numească pe toţi. De astă dată e vorba de goblenul despre care am discutat în ultima vreme. Se pare că ceva o nemulţumeşte în legătură cu el. Îţi aminteşti modelul?”
”Sigur, chiar eu ţi l-am sugerat, ce nu-i convine bătrânei?” se răţoi dintr-o dată Cristian care până acum ascultase în linişte, simţindu-se lezat în amorul propriu.
“Nu de model e vorba, din acest punct de vedere se declară mulţumită. Problema a fi că goblenul e deja gata, dar ea continuă să aibă câte ceva de reproşat. Nu ştiu ce să zic, în curând ea nu va mai fi printre noi şi mi-aş fi dorit ca ea să fie mândră de mine măcar acum, în al nouălea ceas. Celorlalte rude oricum nu le prea pasă de ea, nici măcar celor chiar apropiate. Eu însă n-aş putea s-o văd plecând acum pentru totdeauna aşa, neîmpăcată. Asta mă frământă, de fapt, înţelegi? Am muncit foarte mult ca să termin goblenul, să i-l pot arăta, iar acum, în loc de un cuvânt de apreciere, ea continuă să mă critice. Evident, e convinsă că şi modelul mi-a fost sugerat de către altcineva, pe mine nu mă crede în stare de o asemenea ‘găselniţă genială’!” Cristian deveni dintr-o dată atent. Se împăună, simţindu-se vizat.
“Titlul însă”, continuă Lili, fără să-i dea atenţie, “nu i se pare prea grozav, mai degrabă banal: Dat rosa mel apibus – asta se vede şi în imagine; ar fi trebuit să sugereze efectiv ceva în plus, de o manieră mai subtilă, mai puţin evidentă.” De această dată Cristian se zbârli ca un cotoi, simţindu-şi amorul propriu călcat în picioare.
“Ce zici tu? Nu e prea grozav? Mai degrabă banal? Da’ cine naiba se crede mătuşă-ta? Parol!” rosti el, izbucnind într-un acces necontrolat. “Ce ştie ea despre filosofia hermetică? O fi având vreo idee mai grozavă?” mai adaugă cu emfază, întorcând capul spre un auditoriu imaginar, convins de retorismul întrebării sale.
“Exact”, răspunse Lili neafectată, întinzându-i un bileţel, indiferentă la maimuţăreala lui. Cristian despături hârtia, descifrând cu greutate: „Fhsi siwpvn” Pentru o clipă, rămase descumpănit. Apoi, îşi regăsi elanul justiţiar:
“Ce mai e şi cu fiţuica asta? Ce scrie aici, îţi baţi joc de mine? Ştii bine că nu prea cunosc greaca, ţi-ai propus să mă umileşti?”
Lili răspunse scurt: “Vorbeşte tăcând.”
“Ce să fac?” tună din nou Cristian, luându-şi în serios rolul de agent al mâniei divine.
“Vorbeşte tăcând, aceasta este traducerea cuvintelor de pe bilet. Ar fi o variantă la titlul propus de tine. Şi calmează-te, dacă nu-ţi place ideea, renunţăm la ea cât ai zice Zorba Grecul. Nu ştiu ce vroia să zică bătrâna cu imperativul ăsta ciudat, dacă crezi că varianta ta e mai potrivită…”
“Stai o clipă”, spuse Cristian, regăsindu-şi ca prin farmec stăpânirea de sine. “Stai niţel. Vorbeşte tăcând… unde naiba am mai întâlnit cuvintele astea?” se întrebă aşezându-se şi căzu pe gânduri. “Cred că e din Ifigenia lui Euripide…” continuă el meditativ.
De astă dată fu rândul lui Lili să sară în sus:
“Poftim? Ifigenia…? Altă tragedie antică? M-a înnebunit femeia asta cu textele ei! Azi Antigona, mâine Electra, acum Ifigenia! I wonder who‘s next?” exclamă gesticulând exasperată.
“Taci Lili, nu vorbi prostii”, spuse Cristian sfătos. “S-ar putea să aibă totuşi dreptate…” Oare ce-o fi vrut să spună cu citatul ăsta, se întreba în sinea sa, începând să dea credit bătrânei, reflectând din ce în ce mai preocupat la varianta ei.
“Auzi dragă, ştii ceva? Am impresia că nici tu nu ştii ce vrei!” constată Lili, îmbufnată. “De parcă n-aveam destule pe cap!” mai spuse întorcându-i spatele, după care se postă băţoasă în dreptul ferestrei, privind neconsolată afară, printre draperiile trase. Cristian o privi deconcertat.
“Eu... ies până la toaletă să mă spăl pe mâini, am reuşit să mă pătez cu cerneală în timp ce-mi luam notiţe la bibliotecă”, minţi cu stângăcie în timp ce ieşea din cameră. Trase încet uşa după el, lăsând-o uşor crăpată. Lili rămase din nou singură. În momentul următor însă, Cristian auzi apa curgând în baie şi îşi aminti de Eva.
“La naiba”, murmură el, “din lac în puţ! Acu’ să te văd, monsieur!” Nu mai voia să dea ochii cu Eva, dar nici în cameră nu se putea întoarce. Întoarse privirea spre capătul coridorului ce ducea spre celelalte încăperi, părându-i dintr-o dată lung şi neprimitor. „Pe-aici să fi urcat acum cinci minute?” se întrebă mirat. „Curios lucru…”
Dinspre capătul coridorului radia o atmosferă stranie. Lumina difuză, de neon, îl umplea ca o ceaţă alburie. Cristian se înfioră. Simţi un curent rece de aer, aproape imperceptibil, învăluindu-i palmele. Brusc, simţi o prezenţă în preajma lui şi ridică ochii. Înaintea sa, la câţiva paşi, zări o prezenţă stranie ieşindu-i în cale. Rămase ţintuit locului. În faţa sa se găsea o falnică umbră...
II
Abia atunci Cristian putu descifra trăsăturile feţei brăzdată de cute, şi totuşi nobilă, a făpturii dinaintea lui. Realiză că se află în faţa mătuşii fetelor, o bătrână distinsă. Aceasta îl măsură cu un ochi de azur, penetrant. Pe pieptul ei, în dreptul inimii, prinsă de rochia lungă ce cădea în falduri, ca o robă, licărea discret o bufniţă de argint cu ochi de rubin.
“Încotro tinere?” îl apostrofă ea, şi vocea ei răsună de departe, ca un ecou dintr-un veac demult apus. “Ai grijă, s-ar putea să rătăceşti drumul”, mai spuse ciudata arătare, ca un gardian al unui nevăzut prag între lumi. Vorbea o română corectă, dar cu puternic accent grecesc, gândi Cristian, judecând după şuieratul ce însoţea constant anumite fricative.
“Trebuie să fiţi mătuşa lui Lili”, bâgui el.
“Precum spui”, adăuga ea. “Sunt mândră de ea, deşi e ambiţioasă şi încăpăţânată, ca mine.” Zâmbi apoi straniu, privindu-l pe Cristian drept în ochi. Simţea că însăşi zeiţa Maat îşi pusese pana pe unul din talerele balanţei şi sufletul lui, cel păcătos, în celălalt. Cristian se făcu mic, nu mai scoase un sunet. „Mă duc la Lili, să văd ce mai e cu ea. Ştiu că e supărată, dar îi trece.”
Cristian amuţi, privind femeia ce se îndepărta ca o umbră, intrând fantomatic în camera fetei. Rămase singur. Într-o nişă a coridorului se găsea o mică baie. Intră şi aprinse prin rotire becul aflat deasupra oglinzii. În centru, un lavabou ruginit; pe un suport lateral, un prosop încă ud. Visa sau era aievea? Despre ce călătorie vorbea bătrâna, ce drum să nu rătăcească? Gândi confuz. Privi în oglindă. Până şi propriul chip îi părea – din cauza luminii tulburi a becului, ce pâlpâia sinistru – deformat, desfigurat, demonic. Se spălă pe mâini, deşi nu era pătat cu cerneală, se şterse în grabă şi plecă bulversat înapoi. Unde naiba nimerise? Nu mai înţelegea nimic. Reveni abătut în cameră de-a lungul aceluiaşi coridor.
“Doamnele mele...”, îndrugă el într-un efort de a face pe galantul. Dar nu apucă să-şi termine fraza. Camera era goală. Unde plecaseră cele două? Abia ce o lăsase pe Lili la fereastră, abia ce intrase bătrâna în încăpere… Printre draperiile date la o parte, razele sângerii ale soarelui la asfinţit inundau camera cu un orange neverosimil, oniric. Pe peretele opus, zări goblenul lucrat de Lili, fixat pe perete. Raze de lumină îl inundau, scoţând în evidenţă roza purpurie de pe ţesătură, reflectându-se în ea ca într-o pânză străvezie de păianjen.
Abia acum Cristian văzu clar imaginea. Şi fu într-adevăr uimit – recunoscând modelul – de măiestria Lilianei. Acelaşi trandafir de nefireşti dimensiuni, aceleaşi uriaşe petale… Deodată, în centrul florii, i se păru că zăreşte ceva mişcându-se. Pe petalele rozei, ca pe o pânză întinsă, un păianjen negru, minuscul – deranjat probabil de lumina soarelui – se căţăra cu mişcări delicate, insesizabile, dinspre centru spre colţul din dreapta sus al goblenului, cufundat în umbră. Ajuns acolo se pierdu din nou în imagine. Şi Cristian avu dintr-o dată strania senzaţie că e privit de minuscula gânganie - pe care el n-o mai putea zări, conştient totuşi că e acolo. Îi părea că însuşi ochiul strălucitor, fascinant, al mătuşii îl urmăreşte din colţul goblenului, atrăgându-l în plasă…
Din cealaltă cameră, Cristian auzi brusc apa de la baie curgând. Închise ochii îngrozit, aşteptând ca în faţa lui să apară din nou Eva, căreia chiar nu avea nici cea mai mică idee ce avea să-i spună. Auzi uşa deschizându-se şi aştepta, cu sufletul la gură, o minune. Apoi Cristian auzi, neverosimilă, vocea caldă a Lilianei:
“Eşti gata, monsieur, mai mergem azi la film sau ce facem?”
Cristian tresări, trezindu-se ca dintr-un vis şi deschise ochii. Lili stătea în dreptul uşii într-o ţinută elegantă de seară, părându-i mai fermecătoare ca niciodată.
“Soră-mea a ieşit în oraş cu un zmeu paraleu de la noi din scară. Noi ce facem, drăguţule, mai ieşim pe ziua de azi? E deja nouă!”
“Sigur...”, îngăimă Cristian, venindu-şi în fire, “am auzit că la Luceafărul rulează un film interesant după Walter Scott, parcă Ivanhoe…” apucă să îndruge, în timp ce Lili îl lua de braţ.
“Ei lasă, vedem noi la faţa locului despre ce e vorba”, spuse ea zâmbind în timp ce ieşeau din apartament, stingând lumina în urma lor. Doar sunetul cheii întoarse de două ori în broască se mai auzi în interiorul apartamentului cufundat în beznă. Acolo unde, într-un ungher întunecat, un păianjen minuscul trasa fără grabă marginile unei pânze subţiri, străvezii, sub forma unei roze de nefireşti dimensiuni…
Se întoarseră târziu de la Luceafărul, cinematograful de pe bulevardul Regina Elisabeta – fostă Kogălniceanu, după cum titra o plăcuţă cu numele străzii, spre amuzamentul trecătorilor. Mergeau la braţ pe bulevard spre locuinţa Lilianei, iar mintea lui Cristian zburda ca de obicei nestingherită undeva între Qumran şi Nag Hammadi, printre evanghelii gnostice şi apocalipse apocrife. Nu putea să-i divulge însă Lilianei - care simţea că se află în sfârşit în centrul atenţiei lui - acest lucru, aşa încât o întrebă aparent interesat:
„Ei, ce zici Lili? Ţi-a plăcut filmul?”
„Mai întrebi?” spuse aceasta, lipindu-se mai tare de el.
„Cartea însă e şi mai grozavă. Ultimul capitol al cărţii avea şi un motto interesant, ţi-l aminteşti?” replică Cristian.
„Nu dragă, atotştiutorule, sunt doar o gâscă proastă de la filo, hai luminează-mă tu!” îl tachină Liliana. Cristian însă pregătise matul cu mult înainte de a-i da şah, aşa încât nu se lăsă intimidat de tonul ei sarcastic şi rosti concluziv:
“‘So! Now 'tis ended, like an old wife's story.’ Pricepuşi?” şi izbucni în râs.
„Va să zică nu sunt gâscă proastă, ci an old wife! Bine...” spuse Lili supărată.
„N-ai înţeles, dragă”, răspunse Cristian preţios, „‘old wife story’ e o expresie, înseamnă poveste de demult, legendă...” şi îi aplică un sărut împăciuitor pe obraz. Însă, în vreme ce Liliana îi întorcea sărutul, în mintea lui Cristian reveniră în mod inexplicabil versurile din finalul romanului, pe care îl reluase nu demult:
„His fate was destined to a foreign strand,
A petty fortress and a ‘humble’ hand;
He left a name, at which the world grew pale,
To point a moral, or adorn a tale...”
Ciudat... îşi spuse, în vreme ce-i deschidea Lilianei uşa scării blocului. Urcară sus în tăcere – Cristian cufundat în gânduri, Liliana încă absorbită de atmosfera filmului. Lili scoase cheia din poşetă şi o vârî în broască. Însă nu apucă să o răsucească, pentru că uşa se deschise la simpla apăsare pe clanţă: părinţii ei se întorseseră din oraş, iar din interior răzbătea o atmosferă caldă, cu miros de brad şi muzică din anii optzeci – lui Cristian i se păru a recunoaşte acorduri din Ricchi e Poveri – în vreme ce câteva voci se făceau auzite din bucătărie.
Cei doi intrară în hol dând bună seara părinţilor Lilianei, ce părură fericiţi s-o vadă bine dispusă, aruncându-i lui Cristian o pereche de zâmbete amicale, în semn de recunoştinţă. Mătuşa Lilianei stătea aşezată confortabil într-un fotoliu, părând a nu-i fi observat pe cei doi intrând; Cristian era sigur însă că bătrâna mirosise urmele paşilor lor încă de dincolo de prag.
Urmară câteva ceasuri de relaxare şi bună dispoziţie, în care Cristian le povesti celor de faţă, printre aperitive reci, mâncăruri calde şi câteva sticle de vin urmate de un diplomat cu frişcă, cafele şi fursecuri, câteva lucruri privitoare la teza sa de licenţă. Fu apoi rândul tatălui Lilianei, arhitect de meserie, să le relateze câteva din secretele meseriei sale, de la Vitruviu la Brâncuşi. Mătuşa Lilianei, care lăsase cartea din mână, privea absentă înaintea ei ca în transă absorbită parcă într-o altă lume. Timpul trecu repede, şi veni vremea ca sticla de şampanie să fie deschisă.
Eva, care între timp se întorsese din oraş la aducând după ea matahala cu care ieşise – un cu fizic bestial şi chip tern, inexpresiv – aduse din bucătărie sticla de şampanie ţinută până atunci la rece şi o dădu pe mâna acestuia. Mai erau câteva minute până la miezul nopţii, şi Cristian se retrase într-un colţ al sufrageriei, găsind de cuviinţă că ar trebui să-i dea şi solomonarului un telefon, pentru a-i ura La Mulţi Ani şi a-l felicita cu ocazia zilei lui de nume.
„La urma urmei, în noaptea asta e Sf. Vasile!” îi spuse sfătos Lilianei.
„Mai aşteaptă şi tu jumătate de ceas, Sf. Vasile este abia mâine”, răspunse Liliana; Cristian o privi contrariat.
„Astăzi este ziua Sf. Mucenic Hermes” adăugă ea, citindu-i suspiciunea pe chip. Cristian rămase locului ca fulgerat.
„Ce-i cu tine, Cristian?” întrebă îngrijorată Liliana. Cristian însă nu-i răspunse, plecă doar spre una din celelalte odăi, şi Liliana înţelese că vrea să rămână singur. În mintea sa, pe urmele năzdrăvanului, dar şi absconsului Hermes – patronul simbolic al hermeneuţilor de pretutindeni, a cărui figură Liliana i-o readuse în minte -, îşi făcea loc figura afabilă a profesorului Ciopraga, de care Cristian uitase parcă aproape un an de zile. Era de parcă cineva i-ar fi aruncat un văl deasupra minţii, făcându-i inaccesibilă lumea profesorului, singura Shamballa la care putea visa Cristian.
Scoase din buzunar telefonul mobil şi începu să apese pe tastele luminoase, căutând numărul profesorului. În acel moment se auzi gongul ceasului de perete ce bătea ora doisprezece, şi aproape simultan bubuitura de şampaniei din sufragerie, ce se revărsa spumegând în cupe. Cristian rămase locului o clipă, după care vârî telefonul înapoi în buzunar şi reveni în sânul familiei sale „adoptive”: pentru un telefon înainte de anul nou era prea târziu, pentru unul de după, prea devreme.
Fu şi momentul în care cele trei cupluri ce se găseau în încăpere deciseră că era momentul să treacă la un alt fel de amuzament, incitaţi pesemne de pocnetele artificiilor din centru, bătaia gongului orei doisprezece sau şampania insolentă revărsată în cupe. Eva luă de cravată fiorosul gigolo, trăgându-l amuzată spre camera ei, doamna Teodorescu îl conduse la rândul ei pe tatăl Lilianei în dormitor, pentru ca acesta să-i poată dezvălui secretul unei îmbinări perfecte între pereţii unei încăperi şi tavan sau podea.
Cristian, conştient că nu avea o soartă mai bună, porni de unul singur spre camera Lilianei, ca un miel la tăiere, în vreme ce aceasta îl urma cu o ciocolată desfăcută într-o mână şi un bol de căpşuni asortate cu frişcă în cealaltă. Numai bătrâna mătuşă a Lilianei, o prezenţă fantomatică, mai mult moartă decât vie, rămase în sufragerie, în fotoliul ei, ca un revers mistic al chipului pe care de un an de zile Cristian îl uitase cu desăvârşire...
Peste câteva clipe se aflau amândoi în camera cufundată în beznă a diavoliţei de Lili, după cum îi plăcea lui Cristian să o răsfeţe. Dădu să aprindă lumina, orbecăind pe întuneric, însă înainte ca degetele lui să atingă întrerupătorul, o pereche de buze umede le atinseră pe ale lui. Cristian lăsă mâna să lunece uşor de-a lungul peretelui, întorcând-o spre trupul fierbinte dinaintea sa. Îi cuprinse talia, coborând uşor spre fese, apoi se opri. Urcă cu mâinile, abia atingându-i trupul, de-a lungul spatelui, şi le aduse lateral, spre sâni. Apoi iar se opri.
Liliana îl trase cu violenţă în braţe, spunându-i cu ciudă:
„Nenorocitule...”
Cristian însă nu apucă să răspundă. Buzele ei îi pecetluiră încă o dată gura. Zâmbi şiret în sinea sa. Era prima noapte de dragoste şi ultima noapte de război cu fata oacheşă de la filo, care decise că e momentul să îi cedeze definitiv şi ireversibil...
Noaptea trecu pe nesimţite. Pierdută în braţele lui, Lili dormea ca un prunc. Îngândurat, Cristian privea pe fereastră către fulgii de nea plutind răzleţ în bătaia vântului... oare ce mai făcea bătrânul să sfetnic? Îşi aminti cu plăcere intelectuală pasajul pe care i-l citise acesta din Creanga de aur, şi dintr-o dată fu încercat de curiozitate: oare ce se afla dincolo de uşa la care bătuse Kesarion Breb? Citise romanul, dar nu îşi putea aminti acel pasaj.
III
Cristian o aşeză cu grijă pe Liliana printre pernele moi de puf, se ridică din pat fără zgomot, se îmbrăcă cu gesturi suple şi se îndreptă spre uşă. Din prag, întoarse privirea către Lili, care dormea încă, o învălui cu o privire protectoare din uşa întredeschisă şi ieşi în vârful picioarelor în hol. Întreaga casă era încă adormită. Ieşi discret şi porni spre metrou. Voia să afle cu orice chip urmarea... Coborî gura de metrou, urcă în primul tren spre Titan şi se aşeză. Era 1 ianuarie, şi inima îi bătea cu putere...
Cristian coborî la Grigorescu, şi în câteva minute intra în scara blocului. Ajuns sus, descuie, îşi aruncă haina în cui şi se repezi spre maldărul de cărţi din camera sa. Scoase de dedesubt, plin de praf, un volum cu pagini îngălbenite, şi căută la cuprins Creanga de aur, inclusă în tom. Îşi puse într-un pahar un gin cu apă tonică, se aşeză confortabil în fotoliul de catifea peticită şi se afundă în lectură...
Trecură ceasuri bune, Cristian se apropia vertiginos de ultimul capitol al cărţii, însă până acum nu reuşise să dea peste misteriosul pasaj. Spre uluirea sa, nici ultimul capitol nu conţinea pasajul respectiv. Oare să fi avut profesorul la îndemână o altă ediţie, ce conţinea paragrafe eliminate ulterior? Într-un final, îi păru bine că nu găsise fragmentul: acum avea un motiv să treacă din nou pe la bătrânul profesor, în prag de pensionare.
Trebuia să ajungă neapărat în Piaţa Reşiţa, pentru a consulta originalul. Momentul era complet inoportun după o atât de îndelungată tăcere, dar Cristian era deja celebru printre cunsocuţi pentru modul intempestiv în care îşi făcea apariţia. Îşi asumă riscul de a-şi atrage câteva comentarii acide din partea cicălitoarei neveste a profesorului, aruncă haina iar pe el şi porni către locuinţa lui Ciopraga din Berceni.
Ieşi în stradă şi porni din nou spre metrou. Începuse să viscolească şi, inexplicabil, se simţea – ce ciudat! – precum Ana lui Manole, cu toate urgiile naturii dezlănţuite împotrivă-i. Pentru o clipă i se păru că întrezăreşte motivul pentru care Sadoveanu numise la vremea lui Creanga de aur o poveste de dragoste...
Luă aşadar metroul până la Dristor, urcă în tramvaiul 34, ajunse la Sudului, urcă în sfârşit într-un 381 care tocmai sosea în staţie şi coborî la Piaţa Reşiţa, istovit. Viscolul se potolise ca prin miracol, fulguia uşor şi Cristian avea senzaţia că revenise într-un colţ de rai aproape uitat. Urcă scările încercând să se liniştească şi peste câteva clipe se găsea deja în dreptul uşii profesorului - etajul patru, apartamentul 13.
Ajuns aici, o întrebare sinistră se strecură, precum un şarpe, în mintea lui atât de greu încercată. Dar dacă pasajul respectiv din Creanga de aur nici măcar nu există? Să fie doar un capriciu al vulpoiului de Ciopraga?... Bătu în uşă temător, mai întâi de două ori, apoi încă o dată, şi dintr-o dată se simţi precum Kesarion Breb în faţa misterului, cel care, după şapte ani la Egipet, unde primise lumina, şi încă nouă la Constantinopol, în tumultul lumii dezlănţuite, revenea în faţa penultimului Decheneu, abia acum copt pentru a-şi lua în primire rolul pentru care nu făcuse decât să se pregătească în tot acel timp.
În acest moment, Cristian realiză că ştia cine se află în spatele uşii la care bătuse Kesarion, chiar dacă pasajul era fictiv. În momentul următor uşa se deschise, dar Cristian nu fu surprins să-l vadă apărând dindărătul acesteia pe vechiul său profesor, într-un halat de casă ce cădea în falduri, ca o robă, spunându-i cu un zâmbet amical, aproape fratern pe chip:
„Bine ai venit, Cristian! Te aşteptam.”

Blogul literar al lui Daniel Stuparu:

http://www.blogger.com/profile/00579645278609553446