Dăduse şi anunţ la ziar. Nu fusese întocmai uşor să-i convingă pe ziariştii ăia mărunţi la cap să i-l publice, chiar şi plătit pe loc în blocuri de monetară hârtie fizică, însă nici măcar aşa nu ştia cu siguranţă dacă reuşise sau nu.
Când se prezentă în faţa lor – erau în ziua respectivă numai doi: unul, cu ochii drepţi şi indiferenţi, celălalt, cu ochii obtuzi şi maro –, îi salută respectuos şi cu voinţa neclintită să le smulgă din inimile birocratice puţină compasiune, însă apoi şi un strop de bunăvoinţă, în plusul unui cât de mic dram, pentru cererea sa. Ei nici nu se sinchisiră a-i reciproca salutul totuşi reverenţios şi, deşi nu se obosiseră s-o facă, nu se descurajă şi crezu în continuare cu tărie în succesul pe care avea să-l repurteze numai în câteva minute. Cu ochii maculaţi de speranţele-i deşarte, nădăjdui până la capăt că o să poată scoate din ei şi ceva pozitiv în privinţa luptei sale atât de înverşunate şi politicoase din faţa lor. Fără să mai lungească mult vorba, în ciuda unei dorinţe aproape imposibil de controlat s-o întindă cât mai tare, îi întrebă dacă au timp azi şi pentru anunţul lui, la care i se răspunse, împietritor de funcţionaral, că tariful e de atâţia bani şi de atâţia lei, exact în sensul invers sumei de încasat, ceea ce însemna de fapt că aveau timp azi şi pentru anunţul său. Auzind cum stau lucrurile, îşi răspândi întreaga satisfacţie, de câtă putea fi în stare, pe toate trăsăturile faciale. În schimb, lor nu li se mişcă nici măcar un cârcel, şi el în devenire, de pe chip, şi îşi întinseră mâinile – ambele stângi – în vederea preluării şi procesării anunţului clientului curent. Nu-l întrebară despre ce e vorba în anunţ, ca să ştie în ce categorie să-l încadreze, decât după ce aranjaseră totul şi încasaseră şi banii din preţ. El, văzând în sfera lui de fericire că totul merge neprevăzut de bine şi că peste nici câteva minute va ieşi de la ziar şi se va îndrepta înspre casă, în timp ce toate speranţele i-erau deja în drum spre tipografie, le spuse fără întârziere ce scrisese în anunţul ca ei să ştie precis unde să-l încadreze pe foaia speranţelor lizibile din ziar. Îl ascultară deci fără să-l întrerupă din expunere şi, deodată, când să le aşeze în palmele stângi trupul compus al speranţei sale celei mai mari, ei şi le retraseră cu viteză şi trântiseră în urmă-le şi uşiţa din sticlă, închizându-se în spatele ochilor lor drepţi şi indiferenţi, obtuzi şi maro. Lui parcă nu-i venea să creadă în ce fel rămăsese cu mână stângă agăţată în aer şi cu anunţul astfel blocat în palmă, incapabil să se mai desprindă din ea, şi din cauza degetelor încleştate la capătul ei de piele, şi din cauza respiraţiei acrite în deznădejde ce-i umezise hârtia unde-l scrisese, dar şi din cauza peretelui din sticlă jurnalistică dinaintea lui. „Cum, domnii mei, se năpusti asupra lor după ce anunţul îi căzuse, din palma aflată în spasmele disperării, pe îngustul  pervaz al zidului de sticlă jurnalistică, cum, repetă el abundând în deznădejde, să-mi faceţi mie una ca asta, să-i luaţi unui om simplu ca mine, încărcat până-n maxilare de virtuţile banale ale simplităţii, până şi ultimul său drept la fericire?” Asudase de la atâta vorbit prin groasa sticlă gazetărească ce, în tot timpul cât perorase, uitându-se, prin ea, la maşinăriile ziaristice din spatele ei, îi reflectase cu precizie optică maximă fiecare vorbă înapoi în gură, încât ajunsese aproape să se înece cu ele. Nu aşteptă însă prea mult să-şi revină fiindcă se temea ca ziariştii cei doi, zidiţi în funcţionăreasca lor birocraţie, să nu plece făcându-se invizibili ca sticla transparentă din peretele oficial dintre ei şi el, aşa că-şi continuă discursul închinat dreptului său la fericire. „Cum să-mi faceţi una ca asta tocmai domniile voastre, ce garantaţi toate drepturile indivizilor, şi care vă luptaţi cu îndârjire împotriva celor nefericiţi din fire şi în duşmănie cu fericirea? Cum să-mi negaţi atunci dreptul meu inalienabil la fericire refuzând să-mi luaţi anunţul şi să-l daţi la ziar? Nu vă mai înţeleg atitudinea şi nu pot să pricep ce v-am făcut de mă duşmăniţi atât de tare...” Şi ar mai fi spus el multe, căci multe ar mai fi avut de zis, dacă hârtia unde-şi compusese anunţul nu i-ar fi căzut la picioare, suflată de vântul din vorbele lui trepidante. Dar anunţul adie, în rotocoale strâmte, până în dreptul tălpilor sale groase, şi era cât pe ce să-l calce în ele dacă nu ar fi prins de veste la timp ce e pe cale să facă (dacă vorbea în continuare) sau să nu facă (dacă se apleca imediat să-l ridice).
Ca să fie sigur că nu se va mai întâmpla niciodată aşa, împături anunţul în patru speranţe năruite, dar simetrice în raport cu hârtia lui, şi-l băgă atent în buzunar, până la căptuşeală, şi, după ce-l lăsă în compania aţelor din ea, îi cusu gura bine tivită cu mai multe neteziri de stofă. Acum se întristase şi până peste poate, şi, cu toate că mai simţea în îmbufnata inimă imboldul de-a spune şi altele multe despre ce mare drept îi fusese încălcat, se mulţumi pe moment să tacă şi să se adune în sine gând cu gând şi idee cu idee, şi să le selecteze din sine exact în forma gândului a cărui idee se va bucura s-o proclame cea mai bună pentru a obţine ce trecuse în anunţul său că râvnea mai mult şi mai mult pe lume. Deocamdată, ştiind că fusese refuzat deja o dată, se temea cumplit să nu se mai întâmple din nou, iar dreptul său la fericire să nu i se calce în picioarele funcţionăreşti ale birocraţiei jurnalistice pentru totdeauna. Era deplin conştient că s-ar putea întâmpla şi asta dacă nu era foarte atent la ce va avea să facă în minutele următoare. Mâna stângă se linişti paralel cu partea stângă a corpului său nefericit, iar mâna dreaptă se ocupă într-o clipire de toate operaţiunile punerii anunţului la păstrare până ce i-o veni un timp mai prielnic să iasă la înaintare şi să-şi fericească astfel autorul. Iar se folosi de mâna stângă, netezindu-şi cu ea semnele de rău augur de adineauri, şi după aia se folosi şi de mâna dreaptă, sprijinindu-se cu ea de pragul îngust al zidului de sticlă jurnalistică, rece şi distant cu toţi clienţii celor doi ziarişti cu mintea mică ca o tejghea cămătărească deasupra căreia, abia plutindu-i suprafaţa, sunt operate câte şi mai câte speranţe omenesc deşarte. Astfel ancorat de intrarea ziarului, se gândi bine ce să spună în continuare. Îşi dădea prea bine seama că totul depindea de el şi de performanţele sale persuasive. Nimeni nu-l putea face fericit în afară de el. De fapt, cunoştea şi amănuntul ăsta, nimănui nu-i păsa de fericirea lui şi nimeni n-ar fi stat vreo clipită să vadă şi să cumpănească dacă el chiar merită, sau nu, să fie fericit ca toţi ceilalţi.
Fiind deplin conştient de toate astea, bătu cu mâna stângă, sfios, în geamul ziarului ca să-i trezească din priviri pe cei doi jurnalişti din spatele zidului gros de sticlă şi, procedând întocmai, aproape căzu în picioare, pentru că îşi privase echilibrul întregii fiinţe de suportul integral al mâinilor. Se echilibră cât putu de repede şi mai bătu o dată în uşiţa spaţial egoistă a ghişeului ca să nu trebuiască după aia să-şi facă mustrări de conştiinţă că ciocănise numai o singură dată, insuficient ca locatarii ghişeului jurnalistic să audă că, într-adevăr, un client le cerea atenţia. Apoi aşteptă. Cei doi birocratori afişară din nou pe uşiţa minimală a ghişeului că e deschis, însă nu o şi deschiseră pentru a lucra cu publicul. Asta n-o făcură şi, după ce el mai aşteptă încă o clipă, îşi dădu până la urmă seama că ei nici n-or s-o facă. Trebuia deci să reuşească să-i convingă că şi el are dreptul la fericire, prin sticlă, prin toată grosimea şi densitatea ei, dacă nu fusese în stare să aibă mai mult succes când ar fi putut să reuşească doar prin aer, prin toată grosimea şi densitatea lui. Recunoscu pe loc în firea lui că gestul funcţionarilor jurnalieri de a nu mai coborî geamul de la uşiţa ghişeului îl cam descumpănise, dar, când îşi aminti câte lucruri depind de fericirea lui, imediat îşi veni din nou în simţiri. „Orice-ar fi, spuse numai pentru el, nu trebuie să mă dau bătut în momentul ăsta de cumpănă pentru mine şi trebuie să perseverez fiindcă ar fi imposibil să plec de aici fără să devin înainte fericit. E obligatoriu să-mi obţin fericirea şi e obligatoriu s-o obţin chiar azi, fără nici cea mai puţin îndelungată amânare!” Astfel hotărât şi înarmat cu decizia pe care o luase în toată fiinţa lui, se fixă şi mai bine în picioare şi se făcu şi mai ferm decât se pare că nu fusese şi prima dată. Deschise el vorba de data asta, nemaipermiţându-le celor doi purtători de ochi indirecţi şi maro să preia frâiele conversaţiei aproape imediat următoare. Ştia că i se încălcase flagrant un drept şi că astăzi trebuia să-l obţină cu orice preţ. Mai ştia şi că va recurge la forţă dacă altfel nu va putea să-şi capete dreptul cuvenit. Şi nu i-ar fi fost imposibil să nu ştie că pentru fericirea lui ar fi fost în stare să nu mai ţină cont de nimic, numai s-o obţină. De aia nici nu mai putea să permită niciun fel de abatere de la fericirea lui, indiferent din cauza cărui lucru ar fi trebuit să se abată de la ea. Nu mai admitea nimic, nimic, nimic în plus sau în minus, nimic la stânga sau la dreapta, nimic în susul sau în josul fericirii sale şi nu se mai putea mulţumi cu nimic în afară de ea şi nu mai putea să vrea nimic altceva decât centrul ei pur de fericire maximă. Atât şi nimic, nimic, nimic mai mult. Netezi iarăşi buza tivită a buzunarului unde băgase anunţul şi, după ce-o îmblânzi tactil de câteva ori, mai mult să-şi şteargă transpiraţia de pe buricele degetelor care-or să-l apuce ca nişte ventuze cu suflet decât pentru a încerca astfel să se calmeze sau să-şi stăpânească emoţiile inerente, îl scoase de una dintre marginile lui de hârtie şi-l aşternu cu dexteritate în aceeaşi palmă a aceleaşi mâini întinse din nou spre cei doi ziarişti. „De ce mi-ţi respins anunţul prima oară? Nu ar fi trebuit, oare, să-l primiţi aşa cum le primiţi pe toate, indiferent de client? M-aţi discriminat oare? Oare sunt victima unei discriminări birocratice? Pur şi simplu nu înţeleg de ce mă priviţi atât de drept şi de obtuz şi nu-mi trece prin cap nicio explicaţie cu privire la tăcerea domniilor voastre... De ce nu ziceţi nimic, fie şi pentru a mă refuza a doua oară? Prefer să fiu refuzat încă o dată decât să fiu tratat cu tăcere! Spuneţi ceva sau n-o să mai răspund de mine! Tot ce-am vrut de la domniile voastre a fost să mă trataţi şi pe mine ca pe un simplu client, căruia îi primiţi anunţul, îl procesaţi, îi taxaţi numărul de vorbe şi-l publicaţi în ziar la pagina de anunţuri... da, n-am vrut niciodată mai mult decât să vă purtaţi cu mine aşa cum o faceţi cu toţi clienţii ce vă bat în uşiţa egoistă spaţial a ghişeului şi să nu fiu favorizat în niciun fel, mai ales prin tăcerea asta transparentă, care-mi reflectă înapoi vorbele în gură de mă şi înec cu ele... În schimb, peste ce dau? În schimb, de ce am parte? În schimb, în schimb, în schimb... Nu mai pot! Vreau acum să mi se primească anunţul pe care l-am adus să-l dau la ziar! Vreau în clipa asta, până nu mă opresc din vorbit, să-mi luaţi anunţul şi să-i tipăriţi la ziar toate speranţele-i deşarte ca să nu mai fie atât de deznădăjduite când or să apară în pagina de anunţuri, lângă toate celelalte ale tuturor celorlalţi, în aşa manieră încât, fără nicio singură excepţie, clienţii să rămână fericiţi şi pentru că niciodată nu li s-a refuzat propria fericire, dar şi pentru că fericirea proprie le-a fost îndeplinită pe dată! Vreau să fiu fericit! Da, nu mai vreau nimic altceva decât să fiu fericit şi ce nu pot să înţeleg e de ce domniile voastre v-aţi încuiat cu atâtea lacăte tăcute în sinea voastră şi vă îndărătniciţi să continuaţi a-mi refuza anunţul... De ce îmi încălcaţi dreptul la fericire? De ce nu mă lăsaţi şi pe mine să fiu fericit? De ce nu mă faceţi şi pe mine fericit? De ce mă nefericiţi pe fericirea mea? Eu vreau să fiu fericit! Eu vreau... Vă rog, domniile voastre, faceţi-vă milă de un biet nefericit... Faceţi-l fericit primindu-i anunţul şi tipărindu-i-l în ziar! Hai! Hai... cu fericire, cu...”
Se opri neputincios şi nu mai scoase un cuvânt şi pe întreaga lui faţă extaziată de mirare şi de suferinţă începu să se lumineze, fără milă, de parcă s-ar fi transformat în sticlă, tăcerea impenetrabilă şi transparentă a celor doi birocratori ascunşi după geamul uşiţei ghişeului, căci, în faţa lor, sleit de puteri şi nefericit peste măsură, el se pierdu cu tot cu firea şi dezarmă de tot şi-şi desprinse mâna dreaptă de pe îngustul pervaz cămătăresc unde şi-o sprijinise, şi-şi alinie din nou mâna stângă paralel cu trupul, dorind să plece acasă privat de totul şi  înjumătăţit de mii de ori în sinea lui: nefericit, credea, pentru totdeauna. Dar, când să se mişte şi din tălpi, ziariştii funcţionari deschiseră brusc geamul micşorant al ghişeului şi ieşiră pe neaşteptate din tăcere, pe care, la fel de pe nepuse masă, o desferecară din lacătele ei tăcute printr-un şuvoi birocratic de vorbe. El nici nu mai apucă să revină la poziţia de client, să se sprijine din nou cu mâna dreaptă pe lina indiferentă a pervazului îngust cămătăresc şi să-i reia mâinii stângi postura clientelară de până mai adineauri, şi nici nu mai apucă să zică nimic când jurnalierii funcţionari începură amândoi să i se adreseze. „Domnule, noi am fost puţin ocupaţi în spate cu aranjatul unor hârtii în dosare – istovitoare muncă birocratică! – şi nu v-am auzit deloc. Să ne scuzaţi! Noroc că aţi fost auzit de colega – şi cât a mai stat colega să vă asculte durerea! –, însă până la urmă n-a mai rezistat amărăciunii dumneavoastră clientelare – cât de autentic clientelară! – şi a bufnit pe uşă în spate implorându-ne cu lacrimi în ochi să ieşim cât mai degrabă în ghişeu şi să încercăm, cât mai urgent, să vă luăm anunţul. Iată-ne, deci, la cât a insistat colega, gata să vă asistăm, pe cât posibil, la dispoziţia dumneavoastră. Vă rugăm, anunţul!” Şi nu mai spuseră, protocolari, nimic altceva, nici înainte de-a se aştepta să primească anunţul. Lui nu-i venea să creadă ce efect covârşitor avusese pledoaria sa involuntară şi sinceră şi nici nu putea să creadă cât de mult îi afectase pe cei doi birocratori disperarea lui cu totul şi cu totul deznădăjduită. Profund emoţionat că, în sfârşit, devenise clientul ce trebuia să fi fost încă de când se prezentase de prima oară înaintea lor şi în faţa ghişeului jurnalistic, le dădu anunţul din palmă, unde-l scosese spre înaintare procesuală, şi-l predă în grija lor funcţionărească.
Cei doi mărunţi la cap şi cu privirile drepte şi obtuze îl luară din palma clientelară şi începură să-l întoarcă pe toate feţele ca să-l analizeze mai atent şi să ştie apoi unde s-ar putea încadra cel mai bine în pagina de anunţuri. El se uita la toate mişcările lor şi le înregistra toate vorbele scoase despre anunţul său, precum şi toată coregrafia din cubul funcţionăresc din ghişeu, ce se desfăşura aşa cum probabil şi trebuia să se desfăşoare, cu excepţia ochiului mai închis deodată, şi a buzei frânte în dezaprobare imediată, şi a sprâncenei ridicate chiar şi peste marginea de hârtie cea mai înaltă a anunţului, şi a oftatului scurs cu ţârâita printre buza frântă de nemulţumire imediată şi cealaltă, impasibilă la greutăţile jurnalistice, dar şi exceptând încetinirea generală a întregii coregrafii ziaristice, care, decât să-l reducă atât de drastic numai să-i facă parcă în ciudă, mai degrabă şi-ar fi accelerat şi mai şi ritmul prelucrător. Se uită îmbufnat la ei, însă deocamdată preferă să tacă molcom şi să îndure şi umilinţa asta tot în desfăşurare sub ochii lui aproape în lacrimi. Iar se întristase şi întreaga faţă i se făcu din nou opacă, dar nu de tot aşa, încât să nu-i mai poată nici măcar cât de cât întrezări. În preajma ochilor scăldaţi în lacrimi, ea rămăsese ceva mai puţin mată fiindcă ţinea neapărat să ştie cu precizie cât mai trebuia să îndure până nu i se vor mai călca drepturile fundamentale, în special dreptul lui la fericire. Deşi era cât se poate de abătut, totuşi nu voia să piardă din priviri ce aveau să facă în continuare cei doi funcţionari de ziar cu el şi cu anunţul lui şi, în ultimă instanţă, cu fericirea lui. Putea să renunţe acum la tot şi să-i dea la naiba lor birocratică, aşa cum probabil procedaseră mai toţi ceilalţi clienţi de până la el, însă, ca un făcut, când ar fi crezut mai inutilă întreaga lui insistenţă clientelară, abia atunci se îmbăţoşă mai tare şi-şi închipui că are mâna dreaptă lipită de îngustul pervaz cămătăresc al uşiţei ghişeului, iar mâna stângă înţepenită în poziţia ei de înaintare aeriană, convingându-se că de aia nici nu se mai putea urni din loc ca să mai fie în stare să şi plece acasă...
Aşa înfipt în faţa lor cum se făcuse, nu mai credea necesar să se plângă, şi să se vaite, şi să-şi amăgească sufletul, prins în ventuze de ventuzele sufletului lor birocrator, cu presupusa lor compasiune. În schimb, deveni calculat şi rece, impenetrabil şi de piatră. Complet indiferent la cei doi ziarişti jurnalieri, îşi risipi ca prin farmec opacitatea facială, ce nu-i mai servea la nimic, când, până adineauri, aproape că nu mai putuse să se uite la ei din cauza sa. Subit înseninat la faţă, ea începu să exprime, în trăsături minuţioase, cruzimea întruchipată. Îi întrebă precis şi tăios, fără vreun sentiment uman în voce şi fără plecăciunile clientelare recente, de ce se opriseră din convertirea anunţului său în fericire, în fericirea lui, şi de ce amuţiseră cu toţii înapoindu-i anunţul. Îi luă chiar şi la rost, pe un ton cu desăvârşire patronal, de ce renunţaseră să preschimbe anunţul în fericire ca să-l fericească clientelar aşa cum şi merita, însă şi cum era stipulat în regulamentul lor de lucru cu publicul. Tăindu-i nervos din priviri şi fulgerându-i năprasnic cu ochii deodată imaculaţi de cruzime, îi întrebă din nou de ce-l privaseră de dreptul lui esenţial la fericire prin convertirea anunţului la fericirea ce-i revenea prin dreptul său clientelar şi cetăţenesc la ea. Le urlă toate întrebările astea printre spume reci la gură şi printre trăsnete oculare de aceeaşi temperatură, incapabile fiecare să le încingă în vreun fel conştiinţa birocratică. Însă până la urmă îi răspunseră înspăimântaţi de bestialitatea lui, pe care tot ei i-o provocaseră. Îi explicară cât fuseseră în stare de limpede că nu e vina lor că anunţul său nu poate fi convertit în fericire, şi încă şi în fericire imediată, cum era el compus. Îi spuseră în continuare, cu toată sinceritatea întreţinută de bestialitatea lui prezentă, că ei n-au cum să-l facă fericit instantaneu, cum pretindea el, şi că nici nu auziseră de vreo posibilitate concretă de fericire imediată pentru clienţii lor. Ca să-l asigure că nu-l minţeau, îi mărturisiră şi că, în timpul petrecut în spatele ghişeului, cu aranjatul respectivelor acte în dosare, consultaseră întreg regulamentul de funcţionare a biroului clientelar, însă nu găsiseră nicio prevedere care să le permită să-i convertească anunţul în fericirea cerută de el. Cu singurul scop de a-l convinge că-i spuseseră adevărul şi numai adevărul, îi arătară şi toate legile interioare şi i le răsfoiră chiar sub ochii-i maculaţi de răutate pură. În concluzie, începură să tot dea din umeri, neputincioşi, şi să recunoască, aparte, neoficial, desigur, însă numai pentru el, fiind un client mai special, că erau legaţi de mâini şi de picioare şi că, deşi voiau din inima lor întreagă să-l ajute să-şi dobândească fericirea imediată ce decurgea din simpla respectare a drepturilor sale fundamentale, nu vedeau şi cum ar putea s-o facă, fireşte, în cadrele legale necesare.
Pe scurt, se simţeau strânşi ca într-o menghină, pe de o parte de impotenţa lor birocratică şi, pe de cealaltă parte, de presiunea exercitată de el asupră-le, pentru că erau atât complet neajutoraţi în a nu-i încălca dreptul inalienabil la fericire imediată, cât şi în întregime incapabili de a i-o oferi pe loc. „Şi mai trebuie să înţelegeţi, stimate domn, mai accentuară ei încercând să i se facă şi mai nevrednici decât poate că şi erau în realitate, că noi am făcut tot ce era omeneşte posibil ca domnia voastră să beneficieze, în cel mai scurt timp, de binemeritata dumneavoastră fericire imediată. Din păcate, aşa cum aţi văzut şi dumneavoastră că stă scris în regulamentele noastre, «dreptul la fericire al clientului este permis numai dacă nu se încalcă durata de obţinere a lui, care este de cel puţin cincizeci de ani clientelari». În astfel de condiţii, sper să vă daţi şi dumneavoastră seama că nu este absolut nimic ce-am putea noi face să vă ajutăm în accelerarea procesului de fericire clientelară, pentru simplul motiv că nicăieri nu este prevăzută în legile noastre de funcţionare şi tipul de fericire imediată pe care l-aţi solicitat de la noi să-l aveţi pe negândite. Ar trebui deci să aşteptaţi măcar cincizeci de ani clientelari pentru a vă ridica fericirea şi, chiar dacă aţi încerca să micşoraţi termenul prin fraudă, scurtând anul clientelar cât mai mult v-ar conveni, tot n-aţi reuşi fiindcă, cum v-am şi arătat şi aţi şi citit ce se spune în privinţa duratei minime a unui astfel de an clientelar, el nu poate fi mai scurt decât timpul cel mai îndelungat cu putinţă pe care respectivul client ar trebui să şi-l petreacă în mijloacele de transport în comun de la ghişeu şi până acasă, pe baza adresei lui reale, iar la dumneavoastră un an clientelar ar dura mai mult şi decât unul astronomic. Luând în calcul toate astea şi judecându-le birocratoric, noi ne dăm seama că dumneavoastră nu păreţi dispus a respecta legea împotriva fericirii imediate şi să aşteptaţi, ca orice alt client cetăţenesc, «termenul pentru a vă colecta fericirea», aşa că am dispus de îndată urmărirea penală în cazul dumneavoastră sugerând, pe baza actelor dumneavoastră anti-clientelare din ultimele minute, să fiţi condamnat la nefericire instantanee, iar pedeapsa să vi se aplice imediat!”