Întâi a venit un bărbat. A zis că a fost prietenul tău. A adus un sac mare, negru şi acolo erau îngrămădite toate lucrurile tale: pijama, papuci, vestă, ceas, nişte ziare, acte… A aşezat uşor sacul pe bancă, a oftat şi s-a uitat spre mine. L-am privit şi, după câteva secunde, a lăsat ochii în pământ.

Apoi mama a început să urle. Aşa cum mi-ai spus tu odată că ai făcut, când ai rămas singur într-o peşteră. Ai urlat numai ca să îţi auzi ecoul. Să nu te mai simţi singur.

Probabil asta vroia şi ea. M-am gândit că ar trebui să fac ceva. Să ştie că sunt acolo. Dar nu am putut să o iau în braţe. Nu am putut să îi spun niciun cuvânt. Nu am făcut niciun gest. Priveam, pe rând, când la bărbatul din faţa mea, când la ea. Nu simţeam decât peretele rece din spatele meu. Nu auzeam decât sunetele dese, stridente la început, apoi tot mai înfundate.

La un moment dat, mi-am aprins o ţigară.

Bărbatul a mai zis că te-a bărbierit cu o seară înainte şi că i-ai zâmbit

că te-a luat în braţe şi te-a plimbat pe hol

că noaptea nu ai mai vrut să respiri, nu te mai juca, nea Cornele

că a reuşit totuşi să aprindă o lumânare

am continuat să fumez.

Soarele abia răsărea. Lumina lui roşiatică bătea pieziş peste ochii plânşi ai mamei. Peste sacul negru, peste buzele bărbatului care-nşira cuvinte mărgărite. Peste mine. Nu auzeam nimic. Stăteam acolo, pe trepte, când mi-am dat seama că nicio dimineaţă nu va mai fi la fel.