Era un loc sumbru. Umed: plin de aer ce n-a mai fost respirat din timpul său uscat. Acum este foarte greu de intrat în plămâni. Acolo, nu s-ar simţi bine fiindcă şi ei sunt destul de umezi ca natură şi umezeala lor organică n-ar face decât să i se adauge propriei lui umezeli, pe care ar amplifica-o până la un nivel periculos de apropiat de capătul uscat al cercului senzitiv. Aşa că preferă să rămână în afara oricărui plămân, în interiorul său deplin izolat de orice corp pneumatic aflat sau nu în preajmă.

Aerul locului sumbru îl umple până la vârf şi-i umflă vârful sub presiunea bazei până la ultimul punct al probabilei explozii. Ea însă nu vine căci nu urmăreşte să răstoarne punctele de reper ale aerului din locul sumbru pe care îl ocupă. Nu vrea explozia probabilă să-i uzurpe aerului umezeala prin suflul ei uscat: perfect pentru indiferent ce aparat pneumatic ar lua forma plămânilor din care n-ar mai vrea să iasă. Aşa că stă cuminte în fiinţa ei probabil mai târziu aruncată în aer. Veghează, totuşi, şi pândeşte aerul să nu-şi accelereze uscarea până la capătul umed al cercului senzitiv pe care să-l ocupe şi, astfel, să-i ia locul ca suflu propriu. Nu vrea să păţească una ca asta şi, pentru că nu vrea, este atentă la tot ce se petrece în jurul ei împrejurat de aerul din locul sumbru, pe care îl înconjoară cu atenţie.

Aerul ştie că e monitorizat şi nu-i pasă şi îi şi place un pic să aibă explozia împrejmuindu-l, aşa mai încălzindu-se şi el gândindu-se la suflul ei potenţial, cât de uscat ar fi dacă ar stârni-o îndeajuns să-l sufle. Se reţin însă pentru că nu vor să-şi declanşeze stările contrare într-o probabilă răsturnare senzitivă ce i-ar face să nu mai fie ei înşişi. În locul sumbru în care aerul pneumatic este monitorizat constant de a-pneumaticul suflu al exploziei probabile, aerul cel umed şi suflul cel uscat al exploziei intră pe nesimţite în contact reciproc şi se poziţionează, în mod egal, de ambele părţi ale unei pneumatice remize strategice.

Locul sumbru respiră cu greu prin aerul său pneumatic şi suflul a-pneumatic al exploziei îl întăreşte în respiraţii. Locul sumbru gâfâie pur şi simplu şi nu mai are aer în aerul său umed şi nu mai are suflu în suflul exploziei probabile. Locul sumbru aproape că se asfixiază în interiorul său, îngrămădit între aerul care îl umezeşte şi suflul probabilei explozii, care îl usucă.

Vreau să trăiesc aici. M-aş muta şi acum în locul sumbru preferat dacă aş putea. Oricum am să pot mai târziu. Deci nu-mi pasă că încă nu mă pot muta imediat fiindcă pot aştepta. Între timp, am să spun câteva lucruri despre locul sumbru depăşindu-mi astfel faptul că vreau să mă mut în el. De când i-am văzut prima oară înăuntrul, m-am ataşat cumplit de el. Când nu-i mai respir aerul umed, simt cum mă usuc. Când nu-mi mai usucă plămânii pneumatici, simt cum mă umezesc. Şi chiar aş exploda şi eu însumi aş deveni suflul exploziei probabile dacă n-aş fi atât de sigur că am să mă mut în locul meu sumbru cât se poate de repede: în curând am să-i fiu locatarul permanent.

Eram în trecere prin zona locului sumbru şi habar n-aveam de existenţa lui în ziua în care am aflat prima oară de el. L-am intrat păşindu-l şi el s-a simţit ca şi cum ar fi fost pătruns de un mascul puternic, dar pe urmă, în foarte mică vreme de altfel, m-a respins fiindcă şi-a adus aminte că şi el este şi el este un mascul impozant, chiar dacă predominant umed. Aerul său e umed, nu el, deci e bine. Amândoi suntem doi masculi α, cu toate că e improbabil să fie cum întocmai şi este. Şi m-a alungat, aruncându-mă afară, în interiorul plămânilor mei momentan lipsiţi de aer. Fiindcă n-am mai avut suflu, aproape asfixiindu-mă, l-am plecat ieşindu-l în aceeaşi manieră masculină, deşi felul în care m-a respins nu a prea fost în sine umed.

M-am îndepărtat. Eram încă puţin ameţit de cât timp fusesem privat de oxigen. Gâfâiam în depărtarea lui. De la o oarecare distanţă, m-am întors să-l mai privesc o dată, fără să-mi dau seama atunci cât de mult aveam să mă ataşez de el. Am ridicat ochii şi l-am privit ţintă: sumbru, ca întotdeauna. Nu se schimbase cu nimic. Rămăsese şi de la distanţa mea din nou oxigenată la fel de sumbru cum probabil fusese de când exista. Am coborât un ochi în suspansul unei incertitudini, dar n-am recunoscut-o niciodată şi nici nu am făcut-o vreodată public. Cu celălalt ochi am insistat să-l mai privesc pentru ceva timp, suficient de mult ca dubiile mele să capete acuitate vizuală maximă. M-am simţit ca şi cum l-aş fi scanat şi el a reacţionat aşa cum l-am simţit: sufocându-se în jurul propriului aer şi împrejurul suflului probabilei explozii, lipsit de ultimul oxigen esenţial respiraţiilor sale singuratice. Deocamdată nu mă voia şi felul în care m-a respins a fost cât se poate de clar. Dorea să fie lăsat în pace. Cu mine în el, nu mai putea să fie sumbru. Ar fi trebuit să zâmbească, iar asta l-ar fi anulat. L-ar fi desfiinţat rar, însă definitiv.

Am fost înţelept. Şi pe urmă uimit. Nu ştiam că şi în mine port înţelepciune, în locurile sumbre, la singular, în care vreau să mă mut pentru totdeauna. A fost o revelaţie pentru mine. Am gustat-o din plin. Aşa că am plecat. Am lăsat locul sumbru în urmă. În pace. În voia lui. Sincer să fiu, nici nu credeam atunci că o să-l mai văd vreodată. M-am lăsat ghidat de înţelepciunea în a cărei revelaţie mă şi instalasem şi astfel i-am şi întors spatele. Încă nu era, desigur, al meu, dar aşa îl şi simţeam deja. Am plecat acasă şi mi-am văzut de viaţă. L-am uitat. El nu m-a uitat, în schimb. Am aflat asta mult mai târziu. Îmi simţea lipsa. Începuse să mă dorească. Visa să-l intru. Trist, dar nu ştia cum să mă cheme. Nu ştia ce să facă pentru a mă avea din nou în interiorul său când umed, când uscat. Între timp, devenise şi mai sumbru. Ciudat, câtă vreme s-a zvârcolit în lipsa mea, nu i-am simţit niciodată prezenţa. Nu mi-am dat seama cât de tulburat era. Îmi vedeam de viaţă, înecat în obişnuitul ei desăvârşit. Nimic sumbru în viaţa mea. Doar obişnuitul care, dacă e prea încărcat de banal, poate – şi-i subliniez probabilitatea – să devină şi el sumbru. Exasperat şi disperat de propria sa liniaritate. Nu intru însă în amănunte despre viaţa mea. Ea nu este sumbră şi nici nu va fi. Ea e doar obişnuită şi aşa va rămâne pe veci.

Locul sumbru îşi răscolea aerul umed în suflul uscat al probabilei explozii în căutarea unei idei prin care să mă facă să-i simt lipsa şi astfel să mă aducă din nou în el. Dar nu ştia cum să procedeze. Părea să fie fără idei. În tot acest timp, eu nu simţeam nimic şi nici cea mai vagă urmă din tulburările lui nu ajunsese la mine. Aş putea chiar spune că, din momentul în care i-am întors spatele, după ce mă tratase cu atâta respingere, îmi luasem complet gândul de la el şi nu-i mai dădusem nici cea mai mică importanţă. În tot acest timp făcusem un singur lucru, însă foarte bine: investisem banal din cea mai bună calitate în viaţa mea comună, astfel că în ultimul timp ajunsesem să trăiesc după cum, deja, şi trăiam. Locul sumbru ieşise de mult din sfera intereselor mele şi, în ultimul timp, constatasem că nimic apocaliptic pentru mine nu se întâmplase că făcusem întocmai.

Aş vrea, pentru că ţin atât de mult la toate detaliile astea, să spun cum arată o zi banală din obişnuita mea viaţă, complet în afara locului sumbru ce poate nici nu va fi vreodată al meu. De altfel, îl şi uitasem complet de când mă ocupam de traiul meu obscur, cu toate că în plina lumină a soarelui meu zilnic. Nu pot însă. Ceva în mine mă opreşte, mă ţine în loc, pe loc, de loc şi, în acelaşi timp, mă împinge înainte chiar înainte de a mă fi ţinut de loc, pe loc, în loc. Trebuie să avansez, trebuie să merg mai departe, trebuie să dau la o parte, dar ce, mă întrebam, în afară de locul meu sumbru şi de chiar viaţa mea şi încă de toate astea – şi nu ştiam, pe bune, ce. Dar nici nu aveam timp să mă gândesc fiindcă lucrurile începură să se accelereze. Banalul se repezi în comun, el – în interesant, iar el – în unic. Ajunsesem să trăiesc, în ultimele zile, un banal unic prin felul în care accelerase să se repeadă la starea lui actuală. Sincer să fiu, nu-l prea înţelegeam şi cu ocazia asta nici pe mine nu prea ajunsesem să mă mai înţeleg. Trăiam cu limpezime o tulburare unică prin claritatea tulburării ei. Era ceva cu adevărat unic.

Fără să ştiu, într-una din următoarele zile, m-am trezit din nou în faţa locului sumbru. Pur şi simplu am închis ochii când mă aflam în faţa periuţei de dinţi pe care aveam s-o înmoi în gură şi, închizând ochii să absorb plăcerea derivată din curândul făcut gest igienic, m-am trezit în faţa lui, fără drept de apel, fără să fi fost în prealabil întrebat dacă vreau, fără plăcerea gestului igienic pe deplin absorbită de mine în mine şi fără periuţa de dinţi înmuiată în gură.

Mai aveam urme de pastă printre buze şi astfel păream a fi un nebun cu spume la gură, în plină criză epileptică sau epistemică sau epitoidă, şi unicul momentului respectiv mă luase ca din oală, fără timp de niciun fel să reacţionez. Încercam să-mi adun în minte din minte punctele de reper anterioare, pe care le mai aveam probabil despre locul sumbru, ca să-l pot recunoaşte şi să fiu în stare să desluşesc mai uşor unde mă aflam în relaţie cu unde mă aflasem nicio clipă înainte. Dar înaintea mea se afla locul sumbru, în toată splendoarea umedă a suflului uscat al exploziei potenţiale şi în toată strălucirea uscată a aerului său umed. Nu era foarte uşor, însă. Timpul îndelungat în care mă mai gândisem la locul sumbru mi-l ştersese, oarecum, din amintire. În locul său nu se imprimase nimic, astfel că, într-o zi, m-am trezit cu o mare gaură albă pe creier, ca o uriaşă tumoare luminoasă în minte, de care nu aveam să mor niciodată, dar nici vreodată să mi-o pot aminti ori să ştiu dacă mă va deranja sau nu pe termen lung. Acum, în faţa locului sumbru, trezit pe neaşteptate să-l contemplu, îmi era chiar dificil să mi-l aduc aminte după atâta vreme, cu precizia acelor clipe de neuitat, în starea lui exactă a zilei în care m-a respins, fără să mă vrea în el, să-l păşesc pătrunzându-l, şi fără să dorească o relaţie interioară cu mine. Îmi era cu adevărat atât de greu să-mi aduc aminte de toate astea. Mi se citea şi pe faţă câtă presiune se aşezase în mine de câte ori ce trecea prin faţa mea şi prin faţa locului sumbru trecea şi, implicit, şi printre noi, în faţa noastră. Nici nu ascundeam tensiunea aducerii aminte. Cred că faţa mi se contorsionase exagerat de mult de la efort când locul sumbru a trecut peste mândria sa tropică şi s-a lăsat moale în ochii mei, spunându-mi, din propriile priviri, că mă iartă pentru cât de rece fusesem cu el. Aştepta de la mine aceeaşi iertare pe care eu nici n-o aşteptam şi, insistent, repetă de mai multe ori, din fiecare umezire de aer şi din fiecare uscare de suflu a exploziei probabile, că mă iartă şi că nici nu ar mai vrea contrariul. Eu încă eram în căutarea punctelor de reper care să mă ajute să-mi aduc aminte de tot, dar el era prea insistent şi nu mă lăsa defel în pace să-i pot absorbi cel puţin primul strat al iertărilor. Aşa, în astfel de condiţii, nu mai puteam, simţeam cum explodez, însă el părea cel puţin insensibil la neliniştile mele şi nu dădea semne să fi înţeles că trebuie mai întâi de toate să mă lase să-i asimilez iertările şi abia apoi, după caz, să-l iert sau nu.

Locul sumbru continua să mă ierte înainte ca eu s-o pot procesa cum trebuie şi se pare că nici nu se gândea că, procedând aşa, risca foarte mult să-mi rateze iertarea şi să nu-l pot astfel ierta deloc. Era, cred, prea disperat să-l am pentru a-şi mai da seama ce face. Într-un fel, îl înţelegeam şi voiam sincer să-l iert şi să mă aibă, dar nu aşa fiindcă în felul ăsta nu se putea. Cum se gândise el încă de la început să-mi ceară iertarea, deşi era intens ca suflul uscat al probabilei explozii şi la fel de dens ca umezeala aerului său, era şi superficial, iar superficialitatea pe care o tot genera asupra mea, fără s-o şi conştientizeze, îmi cam îngreuna voinţa de a-l ierta în întregime, plenar, aşa cum o dorea. De altfel, şi eu doream să-l iert la fel de complet, dar nu în felul ăsta superficial în care mă forţa s-o fac. În ultimul timp ajunsesem să simt că e posibil şi să nu-l pot ierta. Avusesem destul timp şi să mă gândesc că e mai profund, în situaţia dată, să nu-l iert decât să-l iert şi după să-l pătrund ca şi cum nimic între timp nu s-ar fi întâmplat. Eu nu puteam fi aşa. Eu simţeam altfel. Eu nu sunt superficial. Eu simt, dacă nu profund, atunci nu superficial. Şi nu puteam, exact de aceea, să-l iert numai la suprafaţă. Nu puteam risca aşa ceva. Ar fi fost mult prea mult. Mă gândeam, şi mă enerva teribil că nu se gândea şi el că, dacă l-aş ierta numai superficial, ceea ce ar fi aşa de uşor, nu i-aş mai putea garanta vreodată că n-am să plec din nou, la următoarea vedere a spatelui său refuzator, tot la fel de senin ca prima dată, fără aceleaşi remuşcări ca înainte de a se şi fi îndrăgostit de mine. Nu era deloc uşor pentru locul sumbru să înţeleagă toate astea şi nici pentru mine nu era întocmai uşor să i le explic pe îndelete. Mi-ar fi luat prea mult timp aşa că în scurt timp am renunţat. Aveam altceva mai urgent de făcut: să-l iert sau să-i întorc spatele din nou şi definitiv. Încă stăteam în cumpăna îndoielii când, brusc, mi-am amintit toate punctele cardinale pe care le uitasem de atâta vreme. Eram acum gata pregătit să-l iert sau să nu-l iert dacă, inconştient, locul sumbru ar fi continuat să-mi ceară, superficial, iertarea. El mi-o dăduse deja şi ştiam asta şi de aceea situaţia mea se îngreunase atâta. El mă iertase, chiar dacă, poate, la modul superficial, şi, în consecinţă, se aştepta şi de la mine să-l iert, dar nu-şi dădea seama, iar eu nu puteam să i-o spun fiindcă de la el trebuia să vină asta, că nu puteam să-l iert superficial şi în acelaşi timp să nu-l iert profund, pentru că îmi doream, chiar dacă el părea să ignore absolut totul, să-l iert profund, şi nu superficial, aşa cum s-ar fi putut pune atunci problema.

Locul sumbru se aştepta, acum în orice clipă, să-l iert deplin, mai integral chiar decât îl părăsisem prima oară. Îmi aştepta iertarea cu aerul umed la suflul uscat al exploziei probabile şi încă nu era disperat că aş putea să-l părăsesc pentru totdeauna fiindcă era din fire optimist. Şi încă ceva, recunosc. Se simţea, în mai multe feluri, îndreptăţit să-l iert pentru că şi el mă iertase. Se aştepta să-i copiez generozitatea şi să o duplic asupra lui. Într-un fel, şi eu mă aşteptam să fiu, cu el, la fel de generos. Mai aveam însă nişte dubii din a căror cumpănă nu terminasem încă să mă legăn. Vream să-l iert, dar el continua cu îndărătnicie să fie superficial. Şi poate că şi eu stăruiam cu aceeaşi împotrivire să fiu profund. Ciudat e că amândoi voiam exact acelaşi lucru: să ne iertăm cât se poate de profund. Din păcate, în timp ce modului în care eu doream să-i iert profunzimea chiar îmi egala iertarea, felului în care el înţelegea să-mi ierte profunzimea nu putea la fel de simplu să mi-o şi egaleze. El mă iertase deja, dar la fel de superficial cum mă şi respinsese, de altfel, prima oară. Eu, dimpotrivă, nu voiam să-l iert la fel de superficial cum îi acceptasem refuzul de a mă lăsa să-l pătrund. Poate că atunci a fost o scăpare din partea mea. Poate că am fost, din greşeală, superficial. Eu însă sunt profund. Şi profund am de gând să-l şi iert, dacă îl voi şi ierta. De data asta nu mai aveam de gând să mă dezic de propria mea fire. Aveam să rămân, cum şi sunt, profund. Dacă aveam să-l iert, va fi în profunzime şi definitiv. Dacă aveam să-l resping, poate să mă răzbun pe felul cum şi el mă respinsese întâia dată, va fi tot în profunzime şi definitiv. Şi asta, oricum ar fi, nu era chiar aşa de uşor de făcut. Îmi trebuia timp, şi eu nu-l prea aveam fiindcă mi-l împuţina locul sumbru cu insistenţele sale tensionate. Încă o dată spun, poate nici nu-şi dădea seama. Fie şi aşa, trebuia până la urmă să se corecteze şi să înţeleagă că are doar o singură cale. Şi nu mai insist să o spun fiindcă i-am tot spus-o până acum de suficiente ori s-o priceapă. Totul depinde de el şi, culmea, iertarea pe care o cere de la mine fiindcă, în generozitatea lui, şi el mi-a dat-o, tot la el se află. Ambele noastre iertări plutesc, una încă imaterială, în aerul său umed, zvântat de suflul uscat al exploziei probabile.

Locul sumbru ar dori să intre în vorbă cu mine. Să-mi spună că, în sfârşit, a înţeles ce are de făcut. Eu însă mă mai gândesc. Gura nu mi s-a uscat de la urmele pastei de dinţi ce nu şi-au atins scopul. Am încă dinţii murdari de supărare, dar şi de iertarea lui eminamente superficială, aşa că încă mă mai gândesc. N-aş vrea să mă trezesc în situaţia penibilă în care să am dinţii curaţi, dar tot plini de urmele pastei de dinţi pe ei. Nu cred să-mi convină prea mult să fiu ţinta propriilor mele ironii şi să ajung să-l iert superficial, la insistenţele lui enervante, când eu încă nici n-am ajuns să mă gândesc profund la asta. N-aş vrea, de aceea, să fiu profund, aşa cum sunt de fapt şi cum îmi doresc să fiu şi în continuare, dar într-un mod superficial. Şi nici n-aş dori să fiu superficial în a-l ierta într-un fel profund. Mai ales astfel nu aş vrea să fiu, pentru că, dacă s-ar întâmpla vreodată să fiu aşa, atunci ar trebui, după ce-l iert, imediat să-l şi părăsesc – şi s-o fac şi pentru totdeauna. Mă întreb dacă asta şi vrea el de la mine. Mă întreb, din ce în ce mai speriat de o asemenea perspectivă fiindcă, din felul în care se poartă cu mine şi cum tot insistă să-mi smulgă iertarea, superficială ca a lui sau profundă ca a mea, parcă nici nu urmăreşte altceva decât aşa ceva. Şi mă întreb dacă, iertându-mă, de fapt el nu vrea ca şi eu să-l iert. Mă întreb dacă, iertându-mă aşa de repede şi cu atâta generozitate, el nu urmăreşte decât să mă pună în imposibilitatea ultimă de a-l ierta. Mi-e şi frică să mă întreb dacă iertarea cuiva nu poate însemna slăbiciunea altcuiva. El m-a iertat, dar se pare că nu vrea acelaşi lucru şi de la mine. M-a iertat numai ca să nu-l iert şi eu la fel.

Privindu-l, am avut revelaţia de care aveam nevoie pentru a-l ierta aşa cum vreau eu să-l iert: profund şi definitiv. El m-a iertat numai de frică să nu-l iert şi eu. I-a fost frică încă de la început că aveam până la urmă să mă întorc într-o zi la el, chiar dacă nu i-am simţit neliniştile emanate din propria mea absenţă, aşa că atunci şi-a zis să mă ierte cât mai degrabă ca în niciun fel să-l iert şi eu. Ştia că, dacă aveam să-l iert, nu mai puteam să plec, iar el nu avea nevoie de mine, ci doar de iertarea mea ce l-ar fi asigurat că nu o să rămân pentru totdeauna în el.

Am început să-l privesc altfel. Acum altă lumină îi aerisea conturile fiinţei. Nu-mi mai era frică să-l iert şi după să plec imediat. Să fiu profund în superficialitatea pe care pur şi simplu o cerşea de la mine. Nu mai avea rost să insist să mă legăn în continuare în dubiile mele. Mai bine cobor din cumpănă lor şi apoi o stabilizez în hotărârea fermă, de o parte şi de alta a îndoielilor mele, de a-i întoarce spatele pentru totdeauna. Dacă lui i-a fost atât de frică că o să-l iert cu adevărat, mie nu-mi este deloc teamă să-l iert în drum spre întoarcerea mea acasă. Am să fiu deci extrem de profund şi am să plec de unde am venit şi, la fel, foarte superficial în felul în care am să-l iert. Iertarea mea va dura numai până ce ajung acasă. Profund de superficial, dar n-am ce face. M-a forţat să nu fiu superficial de profund de frică să nu rămân cu el. Atunci îl iert definitiv şi pentru totdeauna. Îi dau iertarea mea pe care a cerut-o cu atâta insistenţă şi nu mai zic nimic. Fiindcă îi dau tot ce-a vrut de la mine, nu mai are niciun rost, cred, să-mi ceară să-mi iau şi la revedere de la el. Asta parcă ar însemna să nu-l mai iert şi să rămân pe veci în el. Şi nu mai vreau aşa ceva. Acum vreau doar să-l iert, cu încă şi mai multă generozitate decât m-a iertat el pe mine, şi pe urmă să plec acasă. Locul sumbru nu mai este al meu din clipa în care l-am iertat şi el o ştie mult prea bine.

Dar sunt surprins. Mă mai uit încă o dată, ca şi cum mi-aş lua adio de la el, dar nu o fac, şi mă uimeşte tăcerea lui bruscă. Dintr-o dată a încetat să mai fie insistent. Nu mai vrea să-l iert, cu toate că el însuşi nu-şi retrage, cel puţin nu încă, iertarea pe care mi-a acordat-o atât de mărinimos şi atât de incipient. Mă aruncă în cumpăna, geamănă, a confuziei, identică cu a îndoielii, având un tangaj ce-i drept mai puţin evident. Îl cercetez cu luare aminte în încercarea de a-i citi gândurile. Sunt însă prea rarefiate. Aerul umed în care plutesc le-a cam mucegăit consistenţa intelectuală şi de aia nu mai sunt atât de dense ca înainte. În plus, suflul uscat al exploziei probabile le-a deshidratat şi consistenţa firavă ce le mai rămăsese, reducându-le acum la o simplă făină gânditoare, din păcate prea a-granulată pentru a face faţă insistentelor mele încercări de a ghici la ce se gândeşte. Am eşuat să ştiu de ce s-a schimbat aşa, dintr-o dată. Cert e că nu mai vrea să-l iert. Mai presus de iertarea mea a ajuns să fie dorinţa lui ca eu să rămân cu el pentru a-l pătrunde. Tot ce mai vrea e să-l intru, chiar şi fără a-l fi iertat în prealabil. Mă gândesc de ce se compromite atât de mult, dar mi-e frică să îmi răspund. Îmi spun că poate e mai prudent să mă dau pe ochi cu făina lui gânditoare care să mă orbească până când, sper, mă va ierta cu adevărat pentru a mă putea, în sfârşit, întoarce acasă. E singurul lucru pe care mi-l mai doresc deşi sau poate chiar în ciuda faptului că el se pare că s-a schimbat din nou, dar într-un alt fel.

Sincer, nu mai voiam să continui aşa. El vrea însă şi îmi dau seama de asta cu atât mai mult cu cât mai puţin el îşi dădea seama. Amândoi vream, paradoxal, acelaşi lucru. Amândoi, ironic, vream să nu vrem exact acelaşi lucru. Doar efectul a ceea ce amândoi nu voiam era diferit. Sincer să fiu, era chiar opus. Amândoi nu vream să ne iertăm. El nu mai dorea ca eu să-l iert, dacă asta i-ar putea aduce şi mai repede intrarea-mi în el. Eu nu mai voiam, de asemenea, să-l iert fiindcă nu mai aveam încredere în el, însă trebuia să-l iert, fie şi cu orice preţ, dacă numai astfel reuşeam să plec acasă. Niciunul dintre noi nu-şi mai căuta iertarea celuilalt, dar eu eram obligat să o caut şi să i-o dau pentru a ajunge cât mai repede acasă. Privindu-l cum se agită, acum, fără rost, mă pufni râsul la gândul că amândoi eram uniţi de exact ce fiecare nu mai voia pentru celălalt. El nu mai dorea să mă ierte, eu nu mai doream să-l pătrund. El voia ca eu să-l pătrund, eu voiam să-l iert pentru a pleca astfel pur şi simplu acasă. Într-un târziu, când, probabil, amândoi am simţit paradoxul ce, ironic, ne unea exact în marginea despărţirii, ne-am întors privirea unul de la altul, eliberându-ne total câmpul vizual comun. E foarte posibil să ne fi ruşinat de situaţia în care ne aruncaserăm singuri. Simţeam cum nu mai aveam ce ne spune fiindcă irosisem toate modurile în care ni le-am fi putut zice. Amândoi aşteptam, de acum încolo, să vedem ce se va mai întâmpla în continuare.

Locul sumbru a făcut tăcere. Eu am preluat-o, izolându-mi toate celelalte vorbe dincoace de buze. Câmpul vizual dintre noi, eliberat deja de privirile noastre întoarse, pare să fi etanşeizat foarte bine tot ce ne-am fi putut în alte condiţii spune. Nu mai rămăsese nimic între noi, în afară, desigur, de înăuntrul trupurilor noastre întregi şi fiinţele noaste integrale, etanşeizate, şi ele, nu ştiu de ce, în corpurile noastre complet tăcute.

Într-un fel, mă eliberasem de el. Nici nu mai trebuia să-i dau iertarea pentru a pleca acasă. Tăcerea rarefiată dintre noi părea să fi rupt şi aerul pneumatic ce mă mai lipea de el. Dacă aş fi vrut să plec, puteam, pur şi simplu, să o fac. Fără nicio vorbă de explicaţie. În acelaşi fel, şi el se eliberase de mine. Nu mai avea deloc nevoie nici de intrarea mea în el, pe care o dorea cel mai mult, nici de iertarea mea pentru el, pe care o voia cel mai puţin. Dacă ar fi vrut, şi el ar fi putut face ce şi eu aş putea face: să-mi întoarcă spatele şi să-şi vadă de aerul său umed şi de suflul uscat al exploziei probabile.

Totuşi, niciunul dintre noi nu ne-am putut întoarce spatele unul la altul. Nu puteam înţelege de ce. Eu rămăsesem cum rămăsese şi el: în locul din care nu ne mai urnisem. Ceva ne oprea. Apăruse brusc în voinţa noastră şi nu mai avea mult până să o înlocuiască în întregime. Atunci, dacă s-ar întâmpla una ca asta, noi nici nu am mai conta. Nici voinţa noastră nu ar mai avea vreo însemnătate fiindcă nici nu ar mai exista. Dar nici starea noastră comună nu ar mai avea vreo valoare. El ar putea să mă ierte sau nu; să mă lase să-l pătrund sau nu; să-mi dea voie să-l intru iertat sau fără iertarea lui – şi le-ar putea pe fiecare în parte sau le-ar putea pe toate concomitent. Eu, în aceeaşi măsură, aş putea să-l iert sau nu; aş putea să-i accept iertarea sau nu; aş putea să plec acasă sau să rămân pe loc, de loc, în loc – şi le-aş putea pe fiecare în parte sau le-aş putea pe toate simultan. Dar, oricum ar fi, chiar n-ar mai conta în absenţa voinţei noastre proaspăt înlocuite de cu totul altceva. Până acum nu s-a întâmplat nimic atât de grav pe cât îmi închipuisem, dar nici nu aş putea să fiu liniştit câtă vreme altceva, străin nouă, ne manevrează şi ne conduce ca, altădată, propria noastră voinţă. Încă mă tulbură înlocuitorul ei fiindcă nu îi cunosc intenţiile şi nu îi ştiu planurile pe care le are cu noi. Încă mă irită suplinitorul voinţei noastre, căruia nu-i putem afla adevăratele intenţii şi planuri în ceea ce ne priveşte. El ar putea face orice doreşte cu noi. Ar putea chiar şi să ne dea înapoi voinţa să putem decide dacă ne iertăm reciproc şi eu îl intru şi el mi se lasă intrat, dacă ne întoarcem spatele unul altuia şi ne vedem de vieţile noastre separate sau dacă el rămâne în aerul său umed şi în suflul uscat al probabilei explozii şi eu mă întorc acasă, însă mă îndoiesc că îşi va ceda locul ocupat în noi atât de uşor.

Am impresia că de acum încolo nu vom mai face ce vrem noi: tot ce vom face de acum încolo va fi doar să facem ce vrea el. Sincer, nu ştiu pe care dintre noi îl place mai mult fiindcă e clar că nu ne poate plăcea în mod egal pe amândoi şi, în consecinţă, pe unul dintre noi îl va avantaja în detrimentul celuilalt şi pe altul dintre noi îl va nedreptăţi în defavoarea celuilalt, dar cu siguranţă ştiu că, dacă nu am reuşit să mă smulg din aerul său umed şi din suflul lui uscat al exploziei probabile câtă vreme aş mai fi putut, înainte ca voinţa să ne fi fost luată de tot, acum aproape că nu mai am niciun fel de şansă să-l iert, să-l pătrund, să plec acasă sau să rămân pe loc, în loc, de loc. Singura mea oportunitate, reală, este să sper că, orice s-ar întâmpla cu noi, eu să nu fiu prea umilit sau prea favorizat, pentru că nu le-aş putea suporta pe niciuna. Regret că n-am putut să iau o hotărâre mai devreme, însă acum totul e pierdut. Ce-mi mai rămâne de făcut e să mă uit pozitiv la locul meu sumbru astfel încât el să nu creadă că aş avea ceva cu el şi, în eventualitatea că o să mă pedepsească pentru purtarea mea urâtă faţă de el, să nu mă pedepsească prea tare. Asta e tot ce mai nădăjduiesc: pedeapsa cea mai moderată pentru un comportament, dintre toate pe care le voi fi avut vreodată, complet lipsit de moderaţie.

Locul sumbru aştepta şi el ceva. Cu siguranţă că nu putea rămâne complet insensibil la ce se întâmplase recent, de când nici el nu-şi mai avea propria voinţă să facă ce pofteşte. Şi libertatea lui îi fusese îngrădită până în punctul în care fusese înlocuită complet de ce o îngrădea, care îi luase locul. Îl scrutam şi mi se părea că, totuşi, nu era chiar aşa de afectat de marea lipsă ce, de exemplu pentru mine, nu mă mai putea completa. Încercam o uşoară invidie când îl vedeam, dar nu o recunoşteam nici faţă de mine însumi. Locul sumbru era perfect liniştit şi relaxat cum nu îl mai văzusem încă dinainte de a-l fi zărit aşa pentru prima oară. Asta mă surprindea foarte tare, însă nu mai aveam voinţă în mine să mă pot revolta în vreun sau altul. Eram doar uimit. Mai mult de atât nici nu mai puteam să fiu. Nici să mă bosumflu nu mai eram în stare. Lipsit de voinţă să mai continui într-un fel, tot ce-mi mai rămăsese al meu şi numai al meu era uimirea mea sinceră când îl vedeam cât de nepăsător putea să fie. Sau, sper, doar putea să pară. Locul sumbru, descărcat de voinţa proprie ce poate l-ar fi şi încurcat, era fericit acum să nu mai poată controla nimic din ce ar fi vrut să facă: în sfârşit, îl ajunsese cu adevărat din urmă tot ce nu mai reuşise să facă.

Între timp, eu mă mai mişcasem din locul din care nu mă mai urnisem de atunci şi pentru asta nu-i eram dator lui cu nimic. În locul voinţei mele crescuse amintirea ei, încă foarte vie, ce se materializase într-o voinţă melancolică, suficient de puternică pentru a nu-i fi prea dor de sine, ci, dimpotrivă, pentru a mă mai mişca puţin din locul meu pe care nu-l mai putusem urni. Şi tot cu ajutorul ei am reuşit să ajung, din nou, până la locul sumbru pe care, de când nu mai puteam să-l afectez în niciun fel, vream cel puţin să-l întreb fiindcă aşa mi se năzărise dintr-o dată, cum îl cheamă. El îmi auzi întrebarea şi îmi spuse că îmi va zice cum îl cheamă numai după mine. Mânat, cu mare grăbire, de noua mea voinţă melancolică să-i răspund ca şi el să-mi poată răspunde şi ca ei să înceteze să-i mai fie atât de dor de propria mea voinţă, nu m-am mai putut împotrivi în niciun chip şi i-am spus că mă cheamă Cal şi că sunt un cal păscând deasupra perimetrului său. El a fost şi nu prea uimit să-mi afle identitatea şi mi-a răspuns, cum îmi şi promisese, cât se poate de natural:

Eu sunt Cala fiindcă sunt o iapă, şi nu una care să pască deasupra propriului meu perimetru, ci cu mult mai peste al tău.