Acasă

Câte ceva despre camera mea

                                                                      

Când eram mică, n-am avut maşină, calculator, jocuri video, salam, bani să-mi iau îngheţată, camera mea. Acum am calculator şi salam de Aboliv.

Îngheţata îngraşă.

Am şi maşină. E parcată în spatele blocului, pentru că nu merge. Aşa am cumpărat-o.

Corecţie: aşa au cumpărat-o.

Bună. Sunt Ada. Am 22 de ani şi stau cu ai mei.

Nu.

Încă o dată.

Ştergem până aici.

Sunt Ada şi am camera mea.

*

Ei nu pot lipsi. Într-o dimineaţă plină de lumină, m-am trezit prematur şi Eliza era atât de frumoasă dormind. Cu părul ei lung. Atunci i-am văzut pentru prima dată, levitau şi era pentru mine, să-mi fie linişte. Toată liniştea aia cu raze strecurate printre frunze şi oraşul mut şi departe. Şi lumina... lumina şi ei toţi îmbrăcaţi în ea.

 

*

Camera mea e galbenă. Am mobilă nouă, cu multe rafturi, pe care mama o plăteşte în rate. În 5 ani. Peste 5 ani, o să am 27 de ani şi mama se gândeşte la parchet. Ce naivă, gândesc şi plănuiesc o nouă sesiune de plâns în pernă pentru la noapte. Secunda următoare: cad în gol. Păi şi unde dracu să pleci? Secunda următoare: stop-cadru cu o variantă a mea la 40 de ani, colegă de cancelarie cu mama, fumând în baie, cu puţoii de-a opta. Asta în cel mai bun caz, sunt şi mai mici. Mama nu ştie că fumez.

Bună. Sunt Ada şi sunt perfectă.

Camera mea e în deplină armonie cu sinele meu, ca în Enigma Otiliei. Am muţunaci, şi multe cărţi, şi pietre de peste tot, şi conuri de brad, şi mai am chitară. Poze pe uşă, un poem de-al Elizei. Un craniu de câine. Mărţişor de la Liviu. Cercei, brăţări, eşarfe. Sinele meu e hippie.

Citat de la mine de pe uşă:

„Some days aren’t yours at all

 They come and go as if they’re someone else’s days

 They come and leave you behind someone else’s face

 And it’s harsher than yours

 And colder than yours.“

Adică uneori nu mă recunosc.

 

 

Acasă nu înseamnă doar atât

 

Dar, câteodată, ei cad urât şi se izbesc de arbori şi de blocuri, şi atunci nu mai e lumină. Şi ei nu mai sunt albi.

 

 

 

Altundeva

 

Viaţă de student sau Preludiu la poveste cu şoferi de TIR

 

Să mergi la mare nu e puţin lucru. Şi mai ales în Vama Veche, să dormi în cort, pe plajă, şi să fii hippie. Chiar dacă nu suporţi soarele. Chiar dacă, de fiecare dată, te întorci cu mai puţin. Nu decât te aşteptai, decât aveai.

Dar, în panica asta generalizată a lucrurilor care nu se întâmplă, gesturile disperate sau, mă rog, poate doar absurde, stau la colţ şi aşteaptă.

Şi după un an-dezastru cu nicio împlinire whatsoever, în care ai fost în continuare nefericit, cu toate că ai renunţat la tot ca să schimbi tot, încep să apară revelaţii tâmpite. Puncte de sprijin care nu sunt puncte de sprijin. Luminiţe de la capătul tunelului, care nu sunt decât lanternele oamenilor de ordine. Înapoi!

Păi şi cum adică „ai renunţat la tot ca să schimbi tot“? E un fenomen des întâlnit când habar n-ai ce vrei. Când îţi vine să-i bagi un cuţit în gât lui Einstein – if only he were alive – şi toţi modernilor şi postmodernilor pentru că na, relativitate! Nu mai contează nimic.

Da.

E rău să nu ştii ce vrei. Şi nici ceilalţi să nu ştie ce vrei. Să ai părinţi cool, care te sprijină în toate. Cum vrei tu, draga mamii, tu să fii fericită. Şi foşti-actuali-iubiţi-prieteni-că-naiba-le-mai-ştie-statusul care te iau deoparte şi-ţi şoptesc „o să fie bine“, care te iau de umeri şi-ţi spun „să nu te ratezi“.

A renunţa la tot

Păi ca atunci când termini mate-info, convins că o să sfârşeşti la Poli, şi, până la urmă, dai la Business şi te angajezi asistent de marketing, că hai să fim pragmatici. Sau ca atunci când te trezeşti cu nisip între dinţi şi nu ştii când dracului de a devenit totul aşa de arid. Aşa de sec. Ca atunci când nu poţi menţine o traiectorie mai mult de patru luni şi ajungi în tot felul de situaţii, cum ar fi să te sune şefii şi să nu le răspunzi, că te-ai blocat şi habar n-ai de ce eşti în pat, mahmur, şi nu la birou. Ca atunci când n-ai cu cine vorbi şi te trezeşti scriindu-ţi memoriile, în loc să mergi dracu’ la examene. Ca atunci când zici „dracu!“ de prea multe ori şi deduci din asta că uite, nici aşa nu merge. Şi bâjbâi şi cu juma’ de gură zici

Gataaaaaaa – aşa se aude din exterior, ei cred că e un gest curajos, şi ce admirabil, dom’le, să renunţi la un viitor strălucit şi să dai la Litere.

Litere

Începe cu zece ore de aşteptat în faţa căminului, până se găsesc şi pentru tine doi metri pătraţi de împărţit frăţeşte cu patru necunoscuţi. Dar bine, asta de ce-ar conta? Ai cămin, eşti la buget, ai bursă, ce dracu? Sunt semne că aici aparţii. Gata. Ai găsit.

Apoi regula celor patru luni. Sau de data asta trei săptămâni. Mers zilnic la cursuri, chiar şi de la opt. Între timp, în cămin se doarme pe saltele, pe jos, vită-like, că încă nu sunt paturi. Sală de lectură, nu. Maşină de spălat, nu. Mănânci la comun. Dormi la comun, faci duş la comun, că nici perdele nu sunt, şi parcă ai vrea să şi citeşti la comun, if only ar avea căminele de Litere sală de lectură.

Cum se respiră la comun

Nu ştiu.

Bine, dar alţii cum pot? Păi, să mă trăznească dacă ştiu cum alţii pot, fata lu’ tanti Gabi o fi vreun cyborg, ceva.

 

Eliza

 

Strada Piezişă. Parcă şi numele e strâmt şi sunetele se calcă pe bătături când îl pronunţi. Pe strada asta, care clocoteşte de viaţa Haşdeului într-un fel care e mai bine să rămână nespus, aştepta într-o seară Eliza. Sau cel puţin dădea senzaţia că ar fi aşteptat ceva.

Era o apariţie atât de stranie, părea adusă acolo cu forţa şi înfiptă cu tot cu rădăcini în ciment.

Cu sacoul ei verde şi ochii ei verzi, cu părul ei lung, era atât de firavă, atât de imundă.

Încât mă temeam să nu mi-o spulbere cohortele de studenţi reali alcoolizaţi.

Atunci am aflat ceva. Eram colege, şi la capătul nevăzut al Piezişei era marea.

 

Au urmat multe căutări împreună. Multe lamentări împreună, nenumărate nopţi pierdute în tot felul de locuri care nu contează. Nenumăraţi oameni neimportanţi.

 

Ce contează

Nopţile cu chitară pe scările căminului, cu piesele Elizei pe care şi le uită mereu, cu poeme scrise împreună.

Nopţile în care Eliza credea în Dumnezeu şi se căsătorea şi făcea copii.

Nopţile în care pentru mine nu exista nimic. Decât un telefon, pe care-l aşteptam fără să ştiu. Şi o voce la celălalt capăt al firului „Petrea, poţi să iei un taxi?“ Aş fi luat taxi până-n iad.

Pe-atunci încă nu-i văzusem, şi aşteptam să mă sune Dumnezeu. Sau cel puţin aşa zicea Eliza. Aşa suna când spuneam „alo!“.

 

Revenind la povestea cu şoferi de TIR

 

Într-una din nopţile cu chitară, am hotărât: aveam să ne salvăm la mare.

În secunda următoare, eram în camion cu Ramona, şi era vară. Mergeam cu ocazia spre Vamă.

Conţinutul unei secunde:

Am dat nişte examene (am ratat mult mai multe)

Am plecat acasă pe vară

Am găsit un loc de muncă, pe care

L-am pierdut

Am urcat în tir spre Braşov

Din şofer, ţin minte esenţialul: o puţă mică şi ofilită.

Sunt lucruri pe care le faci ca să ajungi la mare. Ca să te salvezi. Sunt riscuri pe care ţi le asumi. Sau poate eşti doar un om frânt, cu mai multe scrisuri de mână şi cu blackout-uri dese.

Fantoma lui Bogdan îmi stă de-a dreapta acum. „Ce urât povesteşti. De ce îţi aminteşti lucrurile astea? Zi-le despre mine.“

Şi are dreptate cumva, puţa lui nea şofer ar fi cu totul irelevantă, dacă n-ar spune ceva despre

 

Calităţile mele de negociator. Învaţă şi tu!

 

Situaţie dată: te afli în remorca unui camion de transport marfă, împreună cu o prietenă.

Ora: 23:41

Locaţie: în mişcare.

Locaţie aproximativă: împrejurimile Bucureştiului.

 

După zece minute, camionul frânează, uşile din spate se deschid, pe fundalul unui câmp pustiu. În câmp vizual, moaca tălâmbă a şoferului, cu picioarele care-l urcă în remorcă şi cea mai lungă ţigară din lume, de capătul căreia atârnă slinoase cuvintele: „Cred că mă bag între voi, fetelor.“

Tot în câmp vizual: tricou transpirat, aruncat la întâmplare – e cald aici – şi apariţia halucinantă a x continente de piele zbârcită unite prin păr.

 

Sugestie de dialog posibil:

-          Dormiţi, fetelor?

-          ...

-          Fetelooor, haideţi să ne jucăm!

-   [Aici se răspunde pe un ton calm, dar hotărât] Nu, nu vrem să ne jucăm  nimic, e târziu şi suntem obosite.

-   Mă, fetelor, da’ n-am zis nimic de vreun viol sau, doamne fereşte, eu vreau numai să ne jucăm un pic.

-   Păi orice e împotriva voinţei noastre, chiar şi un sărut sau o atingere forţată, constituie un viol.

-   Mă fetelor, eu n-am zis nimic de nicio violenţă. Eu v-am rugat frumos!

-   Păi dacă aşa se pune problema, ne puteţi duce la autostradă sau în Gara de Nord, ca să ne continuăm drumul spre mare, dacă nu se poate să dormim aici.

-   Fetelor, vedeţi, asta nu se prea poate. Doar am ajuns până aici. Sunt şi eu om, am nevoile mele. Cum credeţi că vă las să plecaţi aşa? Şi nici nu trebuie să faceţi nimic. Vă las să alegeţi. Mă atingeţi voi un pic sau vă ating eu.

-   [Aici se înghite nod.] Bine, dar nevoile vi le puteţi satisface dacă faceţi o mică excursie p&a