Nu există plăcere mai mare în afara aceleia de a fotogarafia. De cele mai multe ori fotografiam tot ce-mi ieşea în cale, fără a avea discernământ. Am fotografiat de la peisaje, case, oameni, locuri, la urmele verzi de iarbă pe o pereche de blugi noi, la albastrul transparent al apei care dizolvă o pată de sânge, la chipurile descumpănite ale vreunui coleg atunci când pica un examen, la apa mării tăiată de o barcă cu motor, la  felul  cum umbra unui lampadar din carton chinezesc ieftin, care acoperea un bec de 60 watti din camera mea de cămin, se răsfrângea pe un perete tapat cu postere, o revistă de integrame aruncată pe stradă şi frunzărită de vânt; l-am fotografiat şi pe vecinul părinţilor mei când a fost dat pe uşa afară de nevastă-sa pentru că venise iar beat, sau  pe băbuţa care fura dintr-un supermarket, neştiind că exită camere de luat vederi; sau radiografiile medicale, atunci cand am avut un picior fracturat, şi filmele dentare ale unei măsele stricate. Şi lista ar putea continua. A fotografia este o activiate care poate continua la nesfârşit, de vreme ce nici o scenă nu seamănă cu alta. Singurele limite sunt cele ale dorinţei. Eu nu trăiam momentele vieţii, ci le fotografiam. Tot ce-mi ieşea în calea ochilor se transforma într-o fotografie.

Treptat, mi-am descoperit insticte de animal de pradă, de vânător, când ieşeam cu aparatul pe stradă, la vânătoare de imagini urbane. Prima dată când am ieşit aşa, cu apăratul, am făcut-o doar pentru a mă calma, mă certasem cu S., care mi-a spus că e o nebunie să plec la ora aia, deşi nu era chiar aşa de târziu, numai că era toamnă şi se însera mai devreme. Am plecat, totuşi, trântind uşa după mine, mai aveam puţin şi iar ne certam, am plecat, iar fără să-l salut, am plecat lăsând toate temerile, bănuielile şi fricile încuiate în casă, împreună cu S. Atunci a fost prima plecare, prima vânătoare, primul pretex  pentru a evada. Au urmat şi altele...

Totdeauna mi-a  plăcut să studiez cerul, care are o culoare de un albastru intens după apus, dacă ziua a fost senină, şi roşu-portocaliu după o zi noroasă. Priviţi-l numai şi-mi veţi da dreptate! Apusurile de soare sunt precum amanţii, pot fi extrem de înşelătoare... Stai la pândă. Cerul e de un albastru inimaginabil, imposibil de descris în cuvinte. Stai la pândă, adulmecând prada. Îţi găseşti locaţia şi aştepţi condiţii corespunzătoare. Imediat după apusul soarelui, este încă destulă lumină pentru a înregistra detalii, cu viteza redusă de închidere a obturatorului, apoi  priveşti cum se schimbă lumina pe măsură ce se întunecă cerul. Luminile din clădirile din jur devin tot mai vizibile. Poţi  fotografia aşa câteva ore, fără întrerupere, cu expuneri lungi, ca luminile maşinilor să trecă prin cadru. Iubesc momentul ăsta al zilei, înserarea, parcă mai mult decât dimineaţa. Aproape nimeni nu poate înţelege aviditatea mea de a captura imagini în fotografii.

La început am folosit un Samsung negru, greu, care aparţinuse tatălui meu, apoi un Minolta, care mi-a fost furat în parc, apoi un  mic Olympus, primit de ziua mea, apoi mi-am luat eu un Cannon cu care am înlocuit Olympusul defect.

În fotografii există întotdeauna un detaliu care atrage privirea, un detaliu  mai emoţionant decât altele: o etichetă albă, un ciorap ce şerpuieşte pe parchet, o şosetă roşie solitară. Acest detaliu (o pereche de cizme albe) este revelant pentru fotografia făcută hainelor mele (şi ale lui) aruncate pe parchet, după noaptea în care l-am înşelat prima dată pe S. cu coleg de la tenis.  În fotografia cu pricina, acest rol le revine cizmelor albe, lungi din faţa ferestrei, care merg spre uşă şovăitoare, una în faţa celeilalte.

Pe masa joasă, care apare şi ea în fotografie, urmele serii tocmai consumate, de atunci: o scrumieră dând pe dinafară de chiştoace, un pahar pe jumătate plin, ochelarii mei cu rame negre, pe care i-am aruncat când am început să ne dezbrăcăm. După un timp, când m-am uitat la aceea fotografie, ea mi-a adus aminte de scena de la 17 ani când m-am pomenit în pat cu un băiat. Oare nu-ţi poţi vedea viaţa din trecut pe procedeul povestirii în ramă, că tot vorbim de fotografii, până la fotografia cu desăvârşire opacă a naşterii? Există o expresie anume, uimirea, pe care ţi-o produc anumite lucruri pe care nu ţi le poţi explica: a nu-ţi mai reveni. În adolescenţă, mă imaginam făcând dragoste într-o pădure, sau într-un câmp, sau pe malul mării. Nu credeam că mă pot culca într-un pat cum fac mama şi tata, alături de un om care să nu fie soţul meu, asta o făceau numai femeile uşoare.

În prima mea excursie la Paris, am descoperit zona ce roieşte mereu de lume, renumita Marché de la Bastille, plină de baruri, discoteci, terase, şi nimic nu m-a mai putut face să plec de acolo. Am fotografiat o noapte întreagă: în faţa restaurantelor greceşti, tipii încinşi cu un brâu de pile şi îmbrăcaţi cu dichis, ce sparg farfurii (cred că pe noapte sparg vreo 100 de farfurii, poate mai mult). Au urmat apoi restaurantele indiene, care au la intrare câte un mustăcios negricios cu turban pe cap, îmbrăcat cu un gen de iţari de-ai lor şi cămaşă indiană. Restaurantele-bar latino, care au la intarare câte un bodyguard cu păr geluit şi dat pe spate, îmbrăcat în frac şi cu pantofi cu scârţ. Dar vitrinele restaurantelor arăbeşti, cu narghilele lor înşirate şi ceainicele de diferite mărimi, cu oameni întinşi pe divane, ce trag dintre perne, din narghilea, înecaţi în fumul cu aromă de mentă sau cireşe, mi-au plăcut cel mai mult.

Nici o fotografie nu redă durata. Ea te face prizonierul momentului.  Oricum, m-am gândit că ne-am putea povesti întreaga viaţă prin intermediul fotogafiilor. (Eu  nu încerc să-mi povestesc viaţa, ci vreau doar să redau nişte gânduri, pentru un interviu care va apărea într-o revistă citită de gospodine, fumătoare de Kent, sau conducătoare de Matiz... oricum toate astea nu mai contează. Acum..)

Ceea ce nu pot prinde fotografiile sunt gândurile; în toate fotografiile, gândurile dispar. De multe ori mi-am spus că, dacă gândul meu ar continua să existe altundeva, nu mi-ar mai păsa de moarte... Dar, în acelaşi timp, am sentimentul că fotografiind anumite lucruri - chipuri care nu mai sunt, ziduri vechi, care cândva au fost pereţii unor locuinţe -  le dau o a doua viaţă.

Fotografiile mint întotdeauna. De multe ori am fost frapată să aflu că îndrăgostiţii pe care îi fotografiasem în vacanţă, pe malul mării, sărutându-se în soare aşa de pătimaş că oricine privea fotografia ar fi dat orice să fie în locul lor,  s-au despărţit. Cine ar vrea să afle că vreme de şase luni s-au războit pentru a-şi împărţi proprietăţile, iar fotografiile lor în rame de lemn lăcuit au ajuns pe fundul unor cutii de carton?

O fotografie făcută unei femei, din spate, care stătea pe vârfuri cu mâna streaşină la ochii şi se uita în zare, deşi e făcută pe la începutul lui mai, cred, din cauza lumii din acea zi, cuprinde în ea căldura verii care avea să urmeze şi avea să devină, după ce se va fi sfârşit vara marii canicule. Vara, în care mii de bătrâni vor muri şi vor fi îngropaţi, inclusiv duminica. Acum, când îmi amintesc de această  fotografie, este o vară pur şi simplu magnifică, aşa cum nu a mai fost de multă vreme. Sub un cer alb, lumea va avea o strălucire ireală. Voi lua cina afară şi voi coborî treptele din spatele casei, care duc spre grădină, păşind în rimul muzicii dată la maxim, cu gândul la încă o vară nespus de frumoasă.

Sunt şi fotografii pe care n-am reuşit să le prezint niciodată într-o expoziţie, fotografii pe care le-am ratat, adică mi-au rămas doar blocate în minte, în memorie, la acestea timpul lucrează. Ele sunt asemeni mometelor din viaţă pe care regreţi că nu le-ai trăit la maxim:  una dintre ele e de pe vremea când eram şcolăriţă, şi era iarnă, iar eu mergem spre şcolă cu autobuzul, şi, la un moment dat, un ghem mare de fulgi de zăpadă s-a năpustit, pe năprevăzute, înăuntru când s-au deschis uşile, umplând de lumină ziua aceea mohorâtă de iarnă. Alta are loc într-o staţie de metrou, eu alergam să-l prind pe ultimul şi, la un moment dat, ce mi-e dat să văd: o orchestră din Basarabia, cu un cor de bărbaţi, cântau cu aşa patimă şi scârţâiau pe viori, trăgând de buhaie şi înfoindu-se în cojoace, de mi s-a luminat faţă într-un râs până la urechi. Oamenii treceau pe lângă ei pasivi şi grăbiţi, orbi! Dar mie mi-a venit să joc, acolo pe loc, să-mi arunc geanta şi haina de pe mine cât colo şi să mă aştern la joc. Am şi acum în minte melodia şi voiciunea lor.

Între aceste fotografii ratate se număra şi cea din ziua de 15 august, ziua accidentului, în care mi-am pierdut vederea. Coboram Transfăgărăşanul, în viteza maşinii... fotografia ar fi putut fi aproape perfectă: munţii rămaşi în urmă, fardaţi de lumina gălbuie a soarelui, copiii de ţigan ce culegeau zmeură, cred, de pe marginea drumului,  au văzut cum maşina şi cei doi ciclişti cu echipamentele lor, colorate ca în desenele Manga, se apropiau de curba periculoasă, din direcţii opuse. Copiii de ţigani culegeau zmeură pentru a o vinde turiştilor, tot ei au povestit, probabil, în diverse versiuni, mai multor posturi de televiziune prezente la faţa locului, felul cum văzuseră… ceea ce văzuseră. Memoria mea a reţinut imaginea, care prin intensitatea ei stridentă semăna cu o fotografie în colori pe sticlă: curba drumului, ce şerpuia ca o omidă uriaşă, marcajele albe, lăptoase, stânca roşietică, în stânga, parapetul alb în dreapta, şi cicliştii verzi-fosforescenţi ce se apropiau. S-a tras violent de volan să evite impactul, şi prăbuşirea; în clipa următoare, s-a ivit, prin parbrizul care devenise ca o pânză de paianjen, un stâlp de telegraf. Braţul întins al lui S. a zburat peste imagine, şi apoi reflectorul magic s-a stins. Totul... adică s-a petrecut foarte rapid, ca şi cum ai apăsa pe butonul declaşator, pentru a face o fotografie.