Când suntem mici timpul parcă stă în loc şi îl urâm pentru lenevia lui. E lung şi lat, e nesfârşit şi umilitor de identic cu timpul de ieri, cu cel de alaltăieri şi cu cel de vara trecută. Unii avem noroc de părinţi sau de profi... creştem, creştem şi, chiar dacă pare de necrezut, ne cresc aripi – întâi nişte cioturi pufoase, ca la bobocii de raţă, apoi pielea se întinde şi puful se transformă în pene. Şi, exact ca în cazul păsărilor de curte, mai devreme sau mai târziu, ni se taie avântul, în cel mai rău caz, gâtul, prin diverse metode: smulgerea penelor de pe aripi (pentru a nu zbura şi a nu sări gardul la vecini), tăierea penelor din vârful aripilor cu o foarfecă cu tăişul bont sau, revin, tăierea gâtului respectiv retezarea sângeroasă a gâtlejului, după belire. În acest ultim proces aripile sunt, paradoxal, foarte importante, indiferent dacă sunt scurte sau, mai rar, întregi, căci ucigaşa sau ucigaşul – îşi instalează tălpile picioarelor pe aripi, pentru a imobiliza gâtul fragmentatei creaturi.

Depistat suspecţi: el sau ea, oameni simpli de la ţară. Ea – capot înflorat luat peste pulover gri, ştrampi de nailon, pantalon bărbătesc, şosete rupte în călcâi. El – pantalon de stofă folosit la câteva nunţi cu douăzeci de ani în urmă, geaca ramasă de la băiatul ăl mare, fesul de la cooperativa republicii socialiste românia. Got you!

Am spus creatură fragmentată?

Just

look

at         its        head

m       

o         

v         

i          

n         

g         

!

Dilema mea profundă constă în faptul că pasărea de curte, în fragmentarismul ei, nu mai înţelege de ce i-au crescut aripi, de ce se mai înfoaie în pene în fiecare dimineaţă la prima oră, după fiecare ou ouat sau după fiecare act sexual consumat, dacă apoi îi sunt jumulite, forfecate sau călcate în picioare cu ghete de curte pline de rahat de găini presat în noroi.

M-am desemnat să fraternizez cu găinile şi cocoşii, căci, oricât aş cerceta, nu voi înţelege, din perspectiva găinii, evident, de ce aripile cresc şi descresc, de ce am aripi teoretic pentru zbor dacă îmi sunt legate cu sfoară la spate (asta se întâmplă numai pe perioada unei călătorii), jumulite, tăiate, împăiate.

De ieşit din perspectiva victimei!

Hop!

Comunicare e cuvântul la ordinea zilei. Au fost semnalate atâtea scurgeri de informaţii; prin urmare, caut fisura. Sper să fie mică, deşi ştiu că e ditamai.

Comunicarea modernă funcţionează, teoretic, de jos în sus.

Comunicarea este sinonimă cu slugărnicia – cei de jos execută şi comunică în sus tot ce este cerut.

Comunicarea este sinonimă cu ordinele de sus în jos.

Jos se aşteaptă o vorbă bună.

Sus nu vor să fie deranjaţi, doar au transmis cu exactitate totul.

Cu ceva timp în urmă, mi-ar fi fost mult mai uşor să elucidez cazul – ştiţi buciumul de la „Tezaur folcloric“, prin care se anunţau oamenii de pe un deal pe altul diverse lucruri foarte importante pentru comunitate (vezi şi Ştefan cel Mare). Fisura în comunicare era, cu siguranţă, posibila defectare a buciumului sau, în rare situaţii, conform documentelor, apariţia pe neaşteptate a vântului neprielnic. Piece of cake!

Furtişag. Furt. Furtoi. Furtai. Furtar.

Furtişagul e un fel de găinărie. Furtul e pe faţă. Furtoi –  furt oi - se trage din Mioriţa. Furtai e de la sine înţeles. Furtar e arta de a fura.

Mă ocup. Le cercetez fără întrerupere.