Fetiţa o luă la goană pe aleea cimentată care ducea spre poarta de la stradă. Nu mai auzea nimic, sunetele orchestrei se topiseră într-un vâjâit surd. Căzu brusc. Un ţipăt scurt i se opri în gât, transformându-se într-un icnet. Se întoarse pe brânci, strângând din dinţi şi se ridică în fund, să poată să-şi studieze picioarele. Pielea de pe genunchi i se jupuise, lăsând să se vadă două pete alburii, neregulate, pigmentate cu punctuleţe mici de sânge. N-avea însă timp de văicăreli, trebuia să ajungă la maşină, altfel omul acela negru, urât şi buzat avea s-o reţină acolo, el şi femeia albă şi grăsulie despre care ştia că este mama ei. Simţea încă pe mână saliva puturoasă a negriciosului, cu iz de tutun şi de ţuică. Stomacul i se strânse, urcându-i-se până în gât. Se opri şi respiră adânc. Privirea îi alunecă în jos, pe dârele întunecate de pe picioare. Usturimea parcă se înteţi şi-i alungă senzaţia de vomă. Ieşind din curte, încerca să descopere, în lungul şir de automobile pe cel crem, cu plăcuţa pe care scria MH-8234. Îl găsi repede, al cincilea, în rândul din dreapta. Apăsă cu putere pe butonul uneia dintre portierele din spate. Nu voia să cedeze. Încercă la cealaltă, apoi la cele din faţă. Zadarnic, maşina era ferecată. Îşi trecu palmele murdare peste obrajii umeziţi de şuvoaie calde şi se înfurie. Cum să fie fratele ei umflatul ăla mic şi plîngăcios, pe care-l băgase popa astăzi într-un hărdău de apă la biserică? Şi ce e aia frate?!… Ea nu-l avea decât pe Mari, Mari al ei, un fel de frate sau aşa ceva. Ştia că-i mai văzuse o dată înainte, dar nu-şi mai amintea când. Se aşeză în ţărână, cu spatele lipit de janta unei roţi. În lumina palidă, irizată din curte, observă că rochiţa albă, nouă când o îmbrăcase de dimineaţă, se împestriţase: două buline roşii, fâşii cenuşii şi, în plus, volanul mare de la poale desfăcut în faţă. O s-o omoare mamaie când o s-o vadă. Îi şi atrăsese atenţia, ca de obicei, să aibă grijă să nu se păteze cu mâncare sau cu altceva. Ochii i se pironiră pe o porţiune de material de pe şoldul stâng, rămasă curată. Albă… Avusese cândva capul înfăşat în nişte petice albe. Ca să nu-i fure Ucigă-l Toaca gândurile. Aşa-i spusese tataie. Bandajele alea nu o deranjau prea tare, dar simţea o împunsătură în mijlocul frunţii, de parcă i-ar fi înfipt cineva acolo un ac şi l-ar fi apăsat din când în când, să intre mai adânc în piele (se înţepase ea odată cu acul, voind să coasă o rochie pentru păpuşa Mara şi ştia cum e împunsătura lui). Suportase însă cu îndârjire, pentru că avea multe gânduri, unele înspăimântătoare, de care încerca să scape închizând ochii şi apăsându-şi pleoapele cu pumnii, dar şi multe plăcute, făcând-o parcă să plutească peste lucrurile din jur, neîmpărtăşise nimănui, nici măcar lui Mari. Atunci apăruseră, într-o seară de toamnă, grăsulia şi negriciosul. O examinaseră atent, o mângâiaseră pe părul brun şi îşi lăsaseră saliva lipicioasă pe obrajii ei reci şi uscaţi. Avea oroare de pupături. În general, nu ştia cum să se şteargă fără să fie văzută de astfel de persoane nesuferite, care îşi lipeau buzele umede de pielea ei. Asta până când a îndrăznit să mintă, „Mă duc să fac pipi“, zicea repede şi fugea din faţa pupăcioşilor urâcioşi. Ştia că e păcat să minţi, iar păcat însemna tot ce nu e bine să faci, pentru că te pedepseşte Doamne-Doamne. Seara, înainte de culcare, după ce spunea în genunchi Tatăl nostru şi Înger, îngeraşul meu îşi mărturisea păcatul, cerându-şi umilită iertare. Şi milostivul Doamne-Doamne n-o mai pedepsea.

„Sunt mama, puiule!“, „Cineee?!“, voise să întrebe, dar se abţinuse, de frică să n-o certe mamaie că vorbeşte aiurea. „Eu n-o cunosc decât pe mami Ileana, pe tine nu te-am văzut niciodată, n-ai cum să fii mami a mea!“, urlase în gând, uitându-se la ei cu ochii săi mari şi trişti de câine bătut şi gonit. „Şi el e tati.“ „Tati al meu a murit!“, adăugase, de data asta tare, cu siguranţa omului care ştie că spune adevărul. „Tati Andrei a murit, el este alt tati, tati Nelu.“ Dar avea deja alt tati, pe tati Vio. Nu mai înţelegea nimic. Cine-a mai pomenit o fetiţă cu trei taţi?! Privise faţa tuciurie, nasul mare şi ochii bulbucaţi ai urâtului ăsta de Nelu şi îi venise să plângă. Nici pe tati Vio nu-l găsea frumos, însă era bun, îi aducea portocale, gume de mestecat-ţigări şi o făcea să râdă, gâdilând-o. Numai tati al ei care murise era nespus de frumos, îi admira în fiecare zi chipul din tabloul de pe peretele din camera unde stăteau de obicei şi unde dormeau ea şi Mari. Uneori, când n-o vedea nimeni, îi şi vorbea. Tabloul dispăruse în dimineaţa aceea de la locul lui, îl luase mamaia şi-l dusese într-o altă odaie, mai îndepărtată. „Ce e, puiule, de ce plângi? Te doare căp’şorul?“ Până la urmă, lacrimile uriaşe începuseră să i se prelingă încet pe obraji, înnodându-se sub bărbie, deşi se străduise din răsputeri să le reţină acolo, în casa ochilor. „Uite ce păpuşă drăguţă ţi-a adus mama! Nu vrei s-o ţii în braţe?“ Păpuşa era într-adevăr frumoasă. Şi mare, cea mai mare păpuşă pe care o văzuse vreodată. Avea o rochiţă roz cu multe volănaşe albe şi părul roşu şi lung. Îi era şi teamă s-o atingă, nu cumva să-i strice buclele. „Eu de ce nu am bucle? Vreau şi eu bucle!“

– Angi! Angi!

„Ăsta e Mari, cred că l-au trimis după mine…“

– Angiiii!… Angiiii!… Ieşi, mă, afară, unde eşti?!… Hai mă, ieşi afară, n-auzi? Nu fi proastă, că nu te las eu aici! Te iau cu maşina mea, Angi!

– Prost eşti tu, Mari! Din cauza ta am căzut din pat şi mi-am spart capul! Nu ieşi din dosul maşinii, dar se aplecă, lipindu-se cu burta de pietriş şi-i văzu pe dedesubt pantofii noi, cumpăraţi de mami Ileana să se încalţe cu ei la botezul ăstuia mic şi gras.

– Ce-ţi veni, Angi? Ai căzut singură, ca proasta! Te-am pus eu să te-apleci ca mine peste spătarul patului?

Începuse să ocolească automobilul şi în curând avea s-o descopere. Se ridică, aşteptându-i apariţia.

– Aici erai, pişpirico?!… Aoleo, ce bube ai la picioare! Are dreptate mamaie când zice că eşti împiedicată…

– Boule! Nu mai mă face împiedicată!

– Şi tu nu mai mă face bou, că-ţi trag una acum!

Se gândi că era mai bine să tacă, destul că o dureau genunchii şi o usturau palmele. 

– Te doare rău? întrebă Mari care, văzând mina tristă a fetei, renunţase la atitudinea războinică. Nu vrei să ne jucăm de-a spionii? Am găsit o gaură în spatele cortului. Hai să ne uităm la ăia cum joacă acolo!

– Mari, de ce nu eşti tu fratele meu?

– Pentru că pe mine m-a făcut mami a mea şi pe tine tanti Miha.

– Pe mine m-a adus barza!

– Chiar că eşti proastă, Angi! Cum să te aducă barza? Nici măcar nu sunt berze toamna la noi şi tu te-ai născut toamna.

– Aşa mi-a spus tataie.

– Te-a păcălit. Şi pe mine a încercat, da’ nu l-am crezut!

– Atunci eu de unde am apărut?

– Din burta lu’ tanti Miha.

– Ba nu! Pe mine m-a adus barza din ţările calde. Şi nu înţeleg de ce mama asta trebuie să fie mami a mea. Nu înţeleg…

– Eşti proastă, Angi!… Hai, dă mâna, că e întuneric şi iar o să cazi.