I

 Idolii tinereţii, articol de Livia Bucur, în „Chiar acum“, nr 34 (281), 17 septembrie 2007, p. 6:

„Probabil că nu aţi putut ignora hărmălaia făcută în ultimele săptămâni de publicaţiile, posturile de radio şi televiziune aparţinând unui anumit trust de presă: mare concert, mare, evenimentul anului, clipa pe care o aşteptam din tinereţe, unica şansă de a-ţi vedea idolii ş.a.m.d. La asta se adăugau afişele imense de la intrarea în metrou sau din staţiile de autobuz.

Deşi mai avusesem ocazia să dorm la astfel de „mari evenimente“ având aceiaşi organizatori şi într-un fel eram deja avertizată,  m-am mobilizat şi de data asta şi mi-am cumpărat din timp biletele la concert, de teamă ca nu cumva să rămân fără. E drept, nu eram fan The Lions, dar îmi aminteam vag că parcă asculta mama (sau o vecină?) când eu aveam vreo 6 ani şi mi-am spus că oricum nu sunt specialistă în rockul anilor ’80 şi probabil că e vina mea pentru că nu ştiu mai multe despre aceşti „idoli“.

Am plecat din timp spre sala de concert, ca să prind şi concertul de deschidere. Nu luasem în calcul organizarea. Cele câteva mii de spectatori au trebuit să intre toţi pe aceeaşi uşă, unde li se mai făcea şi perchetiţie corporală. Nu cumva să o ia cineva razna şi să îl împuşte pe Jack, solistul formaţiei (deşi eu cred că asta i-ar fi prins bine, dându-i o aură de John Lennon).

Aşa că am ajuns înăuntru exact când prima din cele două trupe de „tinere talente“ chinuia instrumentele la ultima melodie. Când spectatorii au văzut că pleacă, au izbucnit în aplauze de bucurie. A doua formaţie a evoluat cam în acelaşi ton, dar asta oricum nu interesa pe nimeni. Cu toţii aşteptau marele eveniment.

The Lions au urcat pe scenă, ca orice trupă care „se respectăV, cu o întârziere de aproape o jumătate de oră. Au început cu o melodie mai abordabilă, care nu cerea virtuozitate nici din partea instrumentiştilor şi nici de la solist. Publicul i-a primit cu căldură, aşteptând răbdător clipa în care aveau să se dezlănţuie. Foarte răbdător, pentru că în acelaşi ritm au ţinut-o cam o jumătate de oră.

După un „hello, romania, i love you, you’re wonderfull“, au venit vreo două melodii ceva mai ritmate. Vreo 20 de spectatori din primele rânduri au început să sară, dar aici trebuie amintită şi răcoarea care se lăsase. Apoi a urmat o pauză de vreo 10 minute.

După pauză, trupa a propus din nou nişte ritmuri mai lente, fără îndoială de teamă ca spectatorii să nu producă pagube în sală din cauza entuziasmului. Apoi a urmat un solo la baterie. Reamintesc, nu mă pricep la rock, dar pot să compar cu ce am văzut la concertele Iris şi trebuie să recunosc că Nelu Dumitrescu mi-a plăcut mult mai mult. Acum rămâne întrebarea dacă Nelu Dumitrescu e un fenomen în domeniu, mai tare decât „idolii tinereţii“, sau...

Apoi au mai cântat vreo patru melodii (printre care am recunoscut-o şi pe cea pe care o asculta vecina acum douăzeci de ani), asta reprezentând punctul culminant al concertului. Solistul chiar s-a dezlănţuit. Sărea, alerga pe scenă, urla versurile ca un comandant roman care ordona atacul asupra dacilor, dar tot entuziasmul se oprea la limita scenei. Nici măcar cei 20 de friguroşi din primele rânduri nu mai săreau. Evident, găsiseră alte metode pentru încălzire. Ca spectator neutru, aveam senzaţia unui act sexual în care bărbatul are orgasm, iar femeia rămâne „cu buzele umflate“. Atât de bine se simţeau cei de pe scenă şi atât de „spectatori“ erau spectatorii.

La final, a trebuit din nou ca mai miulte mii de oameni să iese pe o singură uşă. Din fericire, la ieşire nu ni s-a mai făcut percheziţie. Oricum, echipele de securitate răsuflau uşurate că nimeni nu o luase razna de prea multă admiraţie şi Jack era teafăr şi nevătămat.

Am răsuflat şi eu uşurată şi am plecat acasă. Pe drum am ascultat la radio topul ultimei săptămâni şi astfel am ajuns acasă „încărcată“ de energia deosebită pe care numai muzica de calitate ţi-o poate oferi.“

II

Leii nemuritori, articol de Marian Petrescu, în „România noastră“, nr. 208, s. n. , 18 septembrie 2007:

„Un nou eveniment de înaltă ţinută, organizat de trustul nostru de presă, a încântat iubitorii de muzică bună sâmbătă seara. Celebra trupă The Lions, aşteptată de fani de peste două decenii, şi-a făcut în sfârşit apariţia şi la noi în ţară.

 Dovadă a nerăbdării publicului nostru de a-i vedea pe aceşti giganţi ai rockului anilor ’80 stă coada interminabilă formată la intrarea în sală, chiar dacă organizatorii au prevăzut ca accesul publicului să fie permis cu trei ore înainte de începera concertului, tocmai pentru evitarea aglomeraţiei.

Pregătirea pentru marele eveniment de la orele 22:00 a fost făcută de două dintre cele mai promiţătoare trupe rock tinere de la noi, Ametist şi Trei Crai. Pentru tinerii membri ai celor două formaţii, onoarea de a cânta pe aceeaşi scenă cu oameni pe care până atunci nu îi putuseră urmări decât la televizor, dominând topurile mondiale, a reprezentat un impuls şi o şansă de care îşi vor aminti mereu.

The Lions, reţinuţi de vânătorii de autografe, şi-au făcut apariţia pe scenă puţin după ora 22:00, producând urale încă de la primele acorduri. După cum avea să declare după concert Jack Bollen, pentru ei a fost o surpriză foarte plăcută faptul că publicul le cunoştea la perfecţie melodiile şi le fredona împreună cu ei, indiferent de vârstă.

Pentru noi, asta nu mai e demult o surpriză muzica bună e veşnică, aşa că o gustă oricine, indiferent de vârstă, iar publicul nostru e unul de cea mai bună calitate, obişnuit cu marile evenimente artistice pe care încercăm (şi, aş adăuga eu, reuşim) să i le oferim în mod regulat.

Prin urmare, a rezultat unul din acele momente unice, de trăire foarte intensă, în care comuniunea creată între muzicieni de cea mai înaltă clasă şi un public fin cunoscător conduce către performanţe muzicale de excepţie, precum solo-ul la baterie al lui Patrick Montgomery sau hiturile „always together“ şi „the rain“, care au reprezentat apogeul acestui eveniment.

La final, covârşiţi de calitatea evenimentului la care au avut inspiraţia să fie martori şi, în acelaşi timp, participanţi, spectatorii s-au hotărât cu greu să părăsească sala, preferând parcă să rămână cât mai mult timp în locul în care performaseră The Lions.  În cele din urmă s-au îndurat însă să plece spre casele lor, având încredere că vor mai urma multe astfel de evenimente.“

III

The Lions la Bucureşti, articol de M.I. Todiţă, în „Luna“, nr 10 (33), septembrie 2007:

„România comunistă era o ţară în care dacă aveai o casetă cu Elvis sau o bandă de magnetofon cu Queen însemna ori că eşti superdescurcăreţ, ori băiat de securist. Cum majoritatea nu eram nici una, nici alta, contactul cu muzica bună strălucea prin absenţă. După cum ar fi zis nenea Iancu, era sublim, dar lipsea cu desăvârţire. Aşa se explică succesul cenaclului Flacăra sau plecarea celor de la Phoenix, fenomen unic în muzica acelor ani.

Tot aşa se explică şi interesul cu care publicul nostru întâmpină unele formaţii care, la ele acasă, sunt de mult timp la rubrica „ a fost odată ca niciodată“. The Lions nu fac excepţie. Jack, Eddy, Patrick şi Tom au cam trecut de 50 de ani, ba chiar se apropie periculos de 60, iar relatia lor cu instrumentele, iar în cazul lui Jack vocea, nu mai e aceeaşi.

Un astfel de concert e însă un eveniment pentru ambele părţi implicate. „Leii“ au găsit în sfârşit o ţară în care să se simtă apreciaţi şi la două deceniii după ce au ieşit din prim-plan la ei acasă, iar publicul nostru are ocazia să vadă o mare formaţie. Sau o fostă mare formaţie. E greu de dat verdicte. Un concert de acest gen e ca şi meciul România ’94 – Brazilia’94 care s-a jucat la Timişoara după 10 ani. Cu toţii am fi preferat să aibă loc la World Cup 1994, în semifinale, dar asta nu înseamnă că nu ne-a plăcut şi ceea ce s-a întâmplat pe stadionul din Timişoara.

Că The Lions e un mare nume al muzicii e clar. Că perioada lor de glorie a fost acum două decenii e la fel de clar. Acum rămâne de văzut care jumătate a paharului o vedem. Şi asta nu poţi decide decât prin contact direct cu muzica. Adică mergând la concert. Dacă reuşeşti să îl trăieşti totul e pefect. Dacă nu, măcar ai încercat. Ai încercat şi te-ai convins că şi legendele obosesc.