Pe urmele lui don Quijote mă descopăr copiliţa cu părul retezat de prea multă supuşenie. Ador morile de vânt cu toată umblarea lor statică. Ador morile de vânt cu toată umblarea lor statică. Galopează prin spaţiu într-o neclintire tulburătoare. Evadez cu ele, înainte, înapoi creionând un vârtej perpetuu. Unde şi când se vor opri? Sunt pirotită în braţele cele mai înalte mori de pe aici. Sângele îmi alunecă în creier, îmi urcă în picioare, mi se prelinge în mâini şi gura mi-e vânt, şi inima mi-e stea.... În dansul acesta perfect plesnesc norii, îmi înmoi vârful degetarului în petrol. Nu am greşit. Mi l-am pus pentru că îmi propusesem să cos o pânză cu care să acopăr luna în nopţile când nu-ţi aminteşti de mine. Ar fi un sacrilegiu să o fac martoră singurătăţii mele. Dar m-am răzgândit. Şi nici măcar nu ştiu să cos. Aşa că m-am făcut un x pe o moară. Am luat forma crucii Sfântului Andrei. Dar sunt departe de a fi... Sunt mai aproape de a dori să fiu... Ţi-am vorbit cândva despre salvarea prin dorinţă. Acum traversez o matinală verde cu multe glăsuiri roşii.
Cub
Ţi-am pregătit şi ţie o cafea. Aşa cum îţi place; amară cu posibilitatea de a fi îndulcită. Ştiu că nu te-ai obişnuit cu lucruri atât de grele, precum ceaşca, linguriţa, cubul de zahăr. Dar poţi să o sorbi din ochi. Cum pe cine? Cafeaua.
Eu o ador neîndulcită. Nu m-am născut pentru a mânca. Este un verb care nu mi se potriveşte. M-am înscris la clubul băutorilor de performanţă. Beau tot: ciocolata, legumele, fructele, soia... Mă mai îmbăt din când în când cu iluzii. Sunt singurele pe care nu le consum. Ele mă consumă. Nu înţelegi despre ce vorbesc? Despre iluzii. Şi tu îmi ţii predici de-astea? Băutura umflă, dar ce numai băutura? Mania, nu? Aroganţa, nu? Deşi nu suntem păsări, uneori ne umflăm în pene. Chiar tu m-ai întrebat într-o zi. Ce te umfli aşa în pene? Privesc la televizor, am un program în care mă descopăr în diverse ipostaze. Asta este, nu reuşesc să fiu unică! Mi s-a albăstrit ecranul. A, nu de supărare, ci de abundenţa sângelui albastru care îl traversa. M-a asurzit un gând. Era al meu. Sunt sigură. Gândurile nu mă părăsesc niciodată. Să înstrăinează foarte puţin, dar revin. Sunt ale mele. Nu-mi plac lucrurile perfecte pentru că în perfecţiunea lor îmi par artificiale. Poţi să ghiceşti ce fac acum? Nu-ţi plac ghicitorile? Când te înconjori de seriozitate, mă umflă râsul.
Lumea ta s-a născut uşor, se dezvoltă bine, merge corect, iubeşte hristic... Este perfectă?
@Cristina Licuţă
Coralul
Ieri seară doream să te văd. Am pornit spre tine, dar n-am ajuns. Da, ştiu, ca de obicei. Aş vrea să nu mi se întâmple, dar... Tu mă înţelegi. Poate chiar pe asta mizez, poate sunt oportunistă. Dacă ar fi suficientă doar vocea mea, nu te-aş lăsa să gândeşti prea mult că vin. Îţi voi spune. Tot ceea ce tu vrei să ştii? Nu ştiu cât vrei tu să auzi, ştiu doar cât vreau să-ţi spun.
Acum, da, stau pe scaun la masa de scris... o, nu sunt chiar distrată, făceam o baie. Da, înţelegi bine te sun din mijlocul apei. Cum care apa? Apa care în clipa asta îmi albăstreşte tălpile şi-mi înverzeşte genunchii. Mai înainte erau violete. Cum cine? Tălpile, tălpile mele care devin transparente. Aşa cum este fereastra ta. Eu nu am fereastră laterală. Deasupra există una prin care văd cum se aşează îngerii în cor, umăr lângă umăr şi cântă. Nu ştiu ce cântă. Nu-i aud. Îi văd. Mă rotesc în apa asta. Fac un fel de vârtej insuportabil şi tulbure. Mă veselesc. Nu mă auzi cum râd. Ah, aş vrea să te scalzi şi tu în râsul meu.
Hainele îmi atârnă prea greu. Da, hainele, ha, ha, doar nu ai crezut că am intrat aici goală? În clipa asta am tălpile portocalii. Ai gândit că mă scald aici, singură şi goală? Mă surprinzi! Nu-mi place să-ţi amintesc că detest singurătatea, of, pardon, goliciunea umană. Tu ştii asta. Cum ce să ştii? Că nu-mi place să-ţi amintesc ceva. N-are importanţă ce.
Nu-mi cânta nimeni, nici eu nu-mi cant, dar dansez. Apa dansează şi ea. Suntem îmbrăţişate şi dansăm. Ah, te rog, nu trebuie să cazi în ridicol! Eu şi apa. Da, noi dansăm, noi suntem îmbrăţişate. Eu şi apa. Ce se întâmplă cu tine? Ai obosit? Am pleoapele închise. Pupilele nu sunt sub pleoape. Sunt pe fundul apei, acolo în liniştea profundă, lângă tălpi. Tălpile pătrund peste tot. Sunt verzi, portocalii, violete, albastre, roşii, transparente... sunt, sunt curcubeie... sunt, nu mai sunt.
Trebuie să fac ordine. Este cineva pe mal. Pe malul... vai, doar nu ai crezut că mă aflu în cadă. Îţi mai spun doar atât cât pot de rapid. Ascultă! Cel de pe mal are ochii albaştri, nu-i un albastru de pe aici l-aş fi recunoscut într-o clipită, poartă un fel de cămaşă tăiată deasupra de glezne, peste umeri îi curge părul de culoarea ciocolatei cu lapte. Ştii cum arată, nu? E o nuanţă rară. Stă ciucit cu mâna întinsă în direcţia mea. Şi privirea, privirea... Ce faci, asculţi? Mă auzi? Mă auzi?
Doar lumina dimineţii îmi scaldă faţa. E târziu, încerc să-mi întind degetele spre ceasul de pe noptieră. Şi coralul?
