De un timp, timpul e altul.

Faptul e că se fură.

Cred că se turtesc Polii sau poate se subţiază soarele aşa, ca într-o ocheadă, sau poate cocoşii nu se mai aud căci curtea bunicii e tot mai mică şi tot mai departe; se unesc zilele cu nopţile - e posibil ca soarele şi luna să se întâlnească pe furiş şi să zăbovească tăcuţi.

Se turtesc zilele în nopţi şi nopţile în zile, aşa cum se încreţeşte năsucul de copil pe năsucul din oglindă. Indiciu.

Mesele mele sunt turtite şi ele – castronul de supă a devenit sendviş, gura largă a paharului de apă s-a subţiat într-un pai (cu urme de ruj pe el) şi, ca într-un joc de cărţi, comasez, amestec şi mă las purtată de mese la voia întâmplării: ceaiul nu mai e la 5, ojâna se lipeşte de cină, gustarea de la ora 10 se duce la prânz (vizite destul de frecvente dar neanunţate – câtă mitocănie!), masa de dimineaţă e în funcţie de când se face dimineaţă…

Soarele înaintează pe cer în salturi, ca în „un, doi, trei, la perete stai!“, când am răgazul să privesc cerul doar aşa, ca să verific dacă e tot acolo. Ce e suspect… la o clipire e soarele şi la a doua e luna. E clar că se văd pe furiş!

Oricum, sunt convinsă că luna e uneori stricată – bandaje de noapte sau zi pe câte o parte a ei; nu ştiu, deşi bănuiesc cine o îngrijeşte, dar asta e altă poveste.

Calc timpul cu fiecare pas, cu fiecare toc ce răsună pe asfalt, iar bocănitul îmi ţiuie în urechi în momentele dintre două clipiri spre cer. E pasul meu mai mic, mai mare, mai sigur, mai târşâit, şters, pierdut printre frunze sau adâncit în zăpada pufoasă, pe lângă copacul care acum e în mijlocul unui trotuar nou turnat, un trotuar electoral probabil. Calc în salturi, de parcă aş fi la proba de triplu-salt (Unii poate urăsc Olimpiada, alţii Jocurile Olimpice, dar s-ar putea ţine măcar Olimpiada în România.) sau de parcă aş sări elastic. Sar din întâlnire în întîlnire, din cuvinte în cuvinte, un fel de multiple-choice din care aleg sau din care sunt aleasă, de fapt sustrasă.

Uneori calc rufe – un indiciu preţios.

 @Cristina Licuţă

Trebuie să am grijă cu oglinzile; cred cu toată convingerea (am şi oareşce probe) că sunt cu adevărat suspecte. Au ceva draperii în spate (să nu încercaţi să le smulgeţi din perete!) după care sunt ascunşi saci din care ies tot timpul voci, riduri, fire de păr albe, schimonoseli, grimase, salturi de stropi sau de lacrimi. Revoltător e că ies de acolo când vor ele şi se lipesc de mine ca nişte cârpe de spălat vase îmbâcsite. Uneori le aud şi plescăitul clicos pe faţă, peste cap, după ceafă şi aşa mai departe/ş.a.m.d.

Se pare că oglinzile sunt parfum, asemenea poveştilor cu zâne pentru copiii de azi. Să am grijă cu ce şi cum mă deplasez – maşină/avion/internet (vorba cântecului, „E foame dă bani, băeţi!“)!

Bucăţi din mine sunt înghiţite pe nemestecate, sorbite cu un gâlgâit asurzitor. Le aud pe toate bubuind în stomacul meu dezordonat; cad şi se rotesc centrifugal, fără a-şi lua zborul fluturaşii ăia din limba engleză. Asta e, sunt paznici şi paznici! În urma cursurilor de la distanţă de formare a paznicilor, au devenit cu toţii extrem de riguroşi; nu mai iese nimeni şi nimic, în schimb sunt celule libere sau goale, cum vreţi să le spuneţi. În viteza călătoriei mă trezesc suspendată: în faţă e zi iar în oglinda retrovizoare e noapte, urcuşul pe pod nu duce nicăieri - e doar o buclă în şoseaua înţepată de maşini în două sensuri cu frenezia acelor de la maşina de cusut; fulgii de nea navălesc vampireşte şi înghit cu pelerinele lor negre părţile corpului meu şi apoi ale maşinii; în avion se hăpăie ore iar eu rămân nedumerită dacă am îmbătrânit mai repede sau dacă mai sunt încă tânără. Cu internetul am o altă pistă de cercetare căci şi acolo se fură la greu pe paliere.

Oricum, cercetările continuă. Lista suspecţilor e lungă. Adun probe la dosar.