Saxofonul începuse să cânte cea mai leneşă melodie auzită vreodată. Valurile de fum se agăţaseră de tavan şi ne învăluiau într-o plapumă înfoiată. Zumzetul din club era prea slab ca să tulbure muzica târzie a instrumentelor. Jill îmi zise că e timpul să mergem, dar eu nu voiam să mă desprind din atmosfera aceea care semăna până la pastişă cu cea din cărţile beat ale adolescenţei mele îndepărtate. Sau cel puţin aşa mi se părea mie.
          – Haide, Jim, e târziu, mâine vreau să mă scol devreme, trebuie să ajung la serviciu... ştii bine că am treabă…
          Jill mă enerva cu insistenţa ei, mai ales acum când păream să fi găsit echilibrul de care aveam nevoie, în combinaţia perfectă dintre jazz şi vermut. Între timp, intrase şi o clapă monstruos de genuină, hieratică, aş zice, dacă aş vrea să fiu preţios, cu toate că mă aflu în cel mai mişto bar din lume şi nu am niciun chef de chestii din astea... Timpul era măsurat acum de tempoul pe care bateristul îl marca fin, pe un cinel ce torcea dulce direct pe timpanul meu. Hai, moşule, încearcă acum, îi şopteam cu buzele aproape nemişcate basistului care încă ezita. Hai să pornim împreună în călătoria asta, vom afla noi pe drum care e adevărul şi dacă nu, ce contează?! Hai, vino cu mine, urmează-mă, cu siguranţă te voi dezamăgi, iar tu vei fi un prost dacă îţi va păsa. Aşa… Noaptea mea e cea mai colorată dintre toate nopţile şi tu ştii asta, nu-i aşa?! Atâtea culori modificate genetic de o mână genială – mâna din mintea mea. Şi să nu crezi că mă refer la Warhol sau la alte căcaturi fascinante cu care m-am întâlnit azi-dimineaţă la Albertina. Nu, evident că nu cu Warhol zic eu că m-am întâlnit, ci cu lucrările lui, să fim bine înţeleşi, tipul e mort de aproape douăzeci de ani, ştiu şi eu, dar să revenim la culori, la nuanţe, ascultă! şi urmează-mă!
          Mă cufundasem definitiv în fotoliul portocaliu care mă înghiţise primitor şi mă îmbia să mai rămân acolo, mângâindu-mi spatele şi fesele turmentate. Nimic rău nu se putea întâmpla aici, o roşcată veni să mă întrebe dacă mai doresc ceva. Da, doream să rămân acolo veşnic şi să uit. Jill oricum n-ar înţelege. Şi i-aş mai fi spus că voiam să fiu lăsat în pace, lucru pe care oricum roşcata nu l-ar fi înţeles. Sau poate voiam să mor, da, de ce nu?! Şi gândul îmi zbura la acei rafinaţi patricieni romani care, pentru a scăpa de vreo nenorocire ce urma să se abată asupra lor, îşi chemau sclavii şi îi puneau să aducă un vas din cele mai de preţ şi să le cresteze venele de la o mână, iar sângele li se scurgea lent, o dată cu viaţa, în vasul perfect, în timp ce muzica şi bacantele îi treceau, alene, Styxul, fără regrete şi fără văicăreli. Dacă o femeie ar fi venit să îşi petreacă lama fină a stiletului ei peste venele mele obosite, nu i-aş fi cerut decât o cupă mare pentru şampanie, ca să nu ating nimic din jur cu sângele meu veşted. Şi m-aş fi lăsat dus de muzica divină în noapte, oriunde ar fi vrut ea să mă poarte.
          – Jim, eu plec! Dacă mai vrei să rămâi, e treaba ta, dar eu chiar trebuie să plec...
          De fiecare dată când mă simt bine (iar acum mă simţeam excelent!), lucru care mi se întâmplă al dracului de rar, trebuie să intervină ceva sau cineva şi să-mi strice tot cheful şi apoi tot eu să pic prost pentru că nu am renunţat la mica mea bucurie în timp util. Cine a spus că plăcerea costă a fost un imbecil. Nu plăcerea costă, ci consecinţele ei. Iar eu nu eram deloc dispus în momentul acela să întrevăd nici o consecinţă. Voiam doar plăcerea care nu mă costa nimic, sau, mă rog, poate preţul unui martini, dacă ăsta poate fi considerat un preţ serios.
          Mă aflam în fosta capitală a habsburgilor, eram român şi beam martini într-un club cu nume englez şi aspect parizian şi ascultam muzica negrilor americani, în timp ce de pe pereţi mă priveau Louis şi Ella, Charlie şi Dizzy, Miles şi Frank, şi marea mea dragoste: Coltrane şi alţii pe care nu mi-i mai aduc aminte. Nimeni nu poate înţelege nimic din amestecul acesta bizar, nici măcar eu, dar vă jur că aşa era şi în momentul despre care vorbesc puţin îmi păsa de lucrurile din jur şi de situaţia cosmopolită în care mă găseam. Viaţa mea începea sau se termina chiar atunci şi nu voiam decât să savurez deznodământul.
          Ce dracu´, Jill, nu vezi cât de bine mă simt, hai, scuteşte-mă, lasă-mă să respir un pic, o să am timp mai târziu să mă plictisesc şi să mă simt de rahat, acum vreau doar să aud licoarea asta uleioasă clipocind pe limba mea aridă şi să sorb jazzul molcom care îmi zgândără nervii. Viaţa nu e pentru mine, Jill, doar agonia asta fără sfârşit care este muzica de jazz, o moarte continuă care seamănă al dracului de mult cu viaţa, Jill, nu cu viaţa mea, nici cu a ta, mai ales nu cu a ta, ci cu viaţa aşa cum ar trebui să fie, deşi cine mai ştie cum ar trebui… Jill, înţelege-mă, n-am nici 30 de ani şi în fotoliul ăsta oranj mă simt de 80, dar capabil încă de orice, deşi nici în ruptul capului nu aş mişca un deget, Jill, nici dacă aş vedea toată lumea murind în jurul meu, şi mai ales pe mine, nu m-aş mişca nici o clipă nici un centimetru din locul ăsta minunat în care am încăput dintr-o fatală eroare de calcul şi aş privi liniştit, cu o oarecare voluptate perversă, poate, dezastrul final, de o regie îndoielnică, de tip hollywoodian desigur, dar pe fond de jazz. Nici Dumnezeu nu ştie ce face cu exactitate. Jazzul e a doua descoperire esenţială a omenirii după foc, Jill, dar tu nu crezi asta, nu ai cum să simţi asta, muzica sferelor trebuie să fie cântată de un jazz-band de negri, ascultă-mă pe mine!, dacă Dumnezeu ar fi compus lumea în ritm de jazz, cu siguranţă ar fi fost mai bună, dar nu contează, lasă, de ce să-ţi spun eu ţie toate astea, poate o să te sperii şi o să chemi salvarea, iar eu nu vreau asta, pe cuvânt, ne cunoaştem de prea puţin timp, nu are rost să stricăm o relaţie atât de minunată...
          – Vin şi eu, Jill, sigur că vin şi eu... dar hai să mai stăm câteva minute, până se termină melodia asta, fragmentul ăsta, fraza asta, Jill... fă-mi hatârul şi mai stai o clipă... hai, nu te îmbufna, dragostea mea, mă faci să spun prea multe cuvinte, când eu nu aş spune niciunul, haide, te rog...
          Jill se aşeză din nou, uşor iritată, dar nu zise nimic, iar eu închisei ochii pentru ultimul acord pierdut al melodiei pe care îl voi păstra în minte până dimineaţă şi, dacă am noroc, mi-l voi reaminti când mă voi trezi şi îl voi fredona toată ziua următoare.

II

          Peste cinci minute eram în stradă, înfofoliţi în mantourile lungi şi grele, sub cerul întunecat şi ne îndreptam agale spre apartamentul lui Jill, unde mă mutasem şi eu de curând. Era la numai zece minute de mers pe jos de clubul pe care tocmai îl părăsisem, aşa că nu avea sens să ne grăbim. La început, Jill nu spuse niciun cuvânt, apoi începu să-mi explice, ca un fel de scuză, cât de importantă era pentru ea ziua de mâine, că trebuia să se odihnească şi să fie în formă pentru nu ştiu ce inspecţie sau cam aşa ceva... Oricum eu nu ascultam nimic, aşa că nu conta ce făcea ea a doua zi, dacă nu voia sa vină, putea spune de la început.
          De când trecusem prima oară împreună pe lângă clubul cu pricina ne propusesem să venim într-o seară şi nu ştiu cum se face, dar abia în seara asta ajunsesem să şi intrăm. Clubul se afla la parterul unui hotel de lângă Mariahilfer Strasse, unde stătusem prima dată când venisem în Viena, cu câţiva ani mai înainte… Atunci fusesem atât de agitat şi oarecum speriat de tot ce trăiam, încât nu intrasem niciodată, mai mult din timiditate, în clubul care se deschidea primitor în dreapta scării monumentale pe care urcam spre camera mea de la etajul al doilea. Acum păşisem din nou în holul acestui hotel cu nume de prinţ, cu uşoara emoţie a recunoaşterii, însă fără nici o urmă de timiditate şi nu mai urcasem scara impunătoare, ci o evitasem atras ca un fluture de lampa aprinsă de muzica din club. La intrare, ne întâmpină un negru vorbind o engleză americană cu un uşor accent sudist, din New Orleans speram eu să fie, şi ne ceru mantourile cu un zâmbet larg şi bonom, ceea ce îmi provocă o plăcere difuză. O invitasem pe Jill tocmai astă-seară în oraş pentru că aveam ceva de sărbătorit. Cu două seri înainte reuşisem să scriu primele pagini din ceea ce avea să fie, probabil, noua mea carte. Şi cum tocmai primisem încă o tranşă din bursa de pe urma căreia trăiam aici, am socotit că nu ar fi chiar rău să încep să o evaporez în felul acesta. Şi pot susţine chiar şi acum că nu greşisem deloc.
          Dar oricum nu mai conta, frigul reuşise să îmi alunge orice plăcere, şi cum Jill nu mai zicea nimic de o bucată bună de vreme, tăceam şi eu, căutând să desluşesc în mintea mea acordurile lăsate în urmă. Cum nu prea reuşeam, încercai să mă gândesc la altceva, dar nu găsii nimic demn de interesul meu diminuat în mod dramatic. Totul se încâlcea şi poate că doar încă un pahar de martini ar fi putut să clarifice lucrurile, să le dea contur, să le scoată din penumbra în care se retrăseseră.
          Am ajuns în apartamentul lui Jill şi m-am trântit pe un fotoliu şi am întrebat dacă nu cumva mai avea nişte vermut. Mi-a aruncat celebra ei privire inchizitorială, gata să flageleze orice viciu şi am început să zâmbesc şi am pus un CD cu Coltrane şi mi-am văzut pe mai departe de visarea mea, care începuse să se articuleze din nou. Ea a dispărut o clipă în baie, s-a dezbrăcat din mers şi peste cinci minute trecea prin faţa mea în neglijeu spre dormitor. Eu aveam ochii închişi şi capul dat pe spate, dar i-am simţit parfumul discret hărţuindu-mi nările şi am început instinctiv să mă dezbrac, închizând la loc ochii pe care îi deschisesem pentru o clipă doar ca să mă asigur că era tot ea, la fel de frumoasă şi de promiţătoare.
          O trompetă răsuna în noapte şi eu începusem să-i mângâi spatele lui Jill, aflată în faţa oglinzii de lângă pat. Dantela îmi gâdila mâna şi când buzele mele îi atinseră puful transparent de pe ceafă, mâna se afla deja în locul cel mai fierbinte al corpului ei.
          – Jim, te rog, ţi-am zis că mă trezesc devreme...
          Vocea ei cântată rostise aceste cuvinte fără nici un regret şi asta mă întrista şi mai mult şi atunci îmi dorii să nu fi părăsit niciodată fotoliul stacojiu, să fi rămas acolo cu orice preţ, ca în cel mai confortabil uter. Mi-am dat seama imediat că imaginea asta cu uterul e de cacao, dar nu aveam timp de consideraţii filologice, aşa că trecui la sânii lui Jill, care nu se împotrivea mângâierii, dar nici nu îi dădea curs, era ca şi cum nu ar fi fost vorba de corpul ei, ca şi când m-aş fi jucat cu un trup imaginar.
          – Hai să facem dragoste, dă-l dracului de serviciu!
          Jill îmi zâmbi, mă sărută rapid, se ridică şi, fără să ştiu când, era deja în pat, cu plapuma până sub bărbie, uşor ghemuită şi mă privea căscând. Nu mai era nici o speranţă. Totul se terminase, urma să ne vedem a doua zi dimineaţă...
          Mă duc în salon şi mă aşez în fotoliul în care stăteam şi mai înainte, muzica e aceeaşi şi curge în continuare fără mine, îmi dau capul pe spate şi încerc să nu mă gândesc la nimic, dar asta înseamnă, nu-i aşa, că tot mă gândesc la ceva, adică la faptul că trebuie să nu mă mai gândesc la nimic si asta mă irită. Nu mai vreau deci să gândesc nimic, dar îmi vin în minte sute de alte vorbe şi chipuri şi cuvinte scrise pe foi de doi bani, de ziar prăfuit sau de carte îngălbenită, de anticariat. Şi nici măcar nu am ce bea.
          Mă ridic să mă conving că nu mai este chiar nimic de băut şi constat că am dreptate, ceea ce mă întristează şi mai tare pentru că eu nu am dreptate decât în ceea ce priveşte lucrurile nasoale ale vieţii şi asta o ştiu de mult, de când eram la şcoală. Acum e la fel, dacă presimt că Jill nu are chef de mine, atunci e clar că nu are, dar când sper că voi fi singur cu jazz-ul meu şi cu un martini limpede, atunci se găseşte cineva să sune la uşă sau măcar la telefon. Acum, când m-am reaşezat în fotoliu, exact la asta mă gândesc. Probabil că cineva o să sune la telefon sau la uşă, deşi nu pare posibil, este duminică, este 12 noaptea, dar niciodată nu se ştie, iar când vine vorba de mine, oho, eu sunt chiar regele imprevizibilului.
          Noaptea pare că a coborât chiar dintr-un saxofon şi mi s-a lipit de creier şi e atât de bine, am deschis puţin geamul şi aerul tare al începutului de iarnă îmi face plăcere. Cu capul dat pe spate mă gândesc la Eva, iubita mea de la 15 ani, pe care nu am sărutat-o niciodată, pe care nu am strâns-o goală în braţe niciodată, dar care mă bântuie din când în când, aducându-mi aminte de vremea când eram totul... N-am mai văzut-o de mulţi ani şi constat că nu mi-e deloc dor de ea, de fapt nu simt nimic în ceea ce o priveşte, e doar o amintire în alb şi negru, ca filmele care îmi plac atât de mult, dar asta e deja altă discuţie... În plus, nici nu stiu cum a ajuns in mintea mea tocmai acum, cum s-a amestecat printre senzaţiile date de muzica asta infernală... ce caută pletele ei negre în noaptea asta neagră cu muzica asta neagră (Loius Armstrong îşi ascute în tot acest timp trompeta). Nu-i iubesc pe negri decât atunci când cântă jazz, îmi spunea un prieten, pe care, de asemenea, nu l-am mai văzut de mult timp şi nici nu mai ştiu unde este de fapt. Îi spuneam că este rasist, dar în secret îi dădeam dreptate, jazzul este Olimpul negru, Orfeul negru nu poate cânta decât jazz... Poate că noi nu înţelegem nimic din muzica asta, îi mai spuneam, dar oricum nu-mi pasă, felul în care mă face să simt exclude orice înţelegere. Ce poţi pricepe dintr-un extaz?!
          Arcurile fotoliului meu gemură atunci când am fost smuls din visarea mea dintre lumi de ţârâitul telefonului ucigaş, pe care îl presimţisem mai devreme, dar pe care îl uitasem între timp. Astfel că acum mă aflam în mijlocul încăperii, confuz, încercând să-mi dau seama de unde venea zgomotul strident care nu era nici pe departe saxofonul înfierbântat de lângă urechea mea. În cele din urmă am întins o mână spre telefonul de pe comodă, care a tras tot corpul după ea şi cu o voce răguşită am răspuns într-o doară.
          – Bună, Jim, iartă-mă, e atât de târziu, dar acum am ajuns în oraş şi nu cunosc pe nimeni în afară de tine şi voiam să-ţi spun că sunt aici şi că poate ai avea chef să ne vedem. Am aflat de mai mult timp că ai venit aici pentru o perioadă, nu am înţeles prea bine de ce, ca să scrii romanul despre care îmi vorbeai în liceu sau cam aşa ceva... oricum, mă bucur că eşti aici şi mă gândeam că am putea să ne revedem după atâta timp... dacă poţi şi ai chef, desigur, nu ştiu, am ezitat să te sun, dar... în fine, acum că am facut-o... Ce mai faci, Jim?!
          Încet, încet, glasul mi s-a limpezit în minte şi mi-a desfăcut sacul cu amintiri pe care îl dusesem de mult în podul cu vechituri. Vocea Evei era inconfundabilă şi atunci mi-am surprins inima bătând tare şi inexplicabil. Mă trezisem brusc din uşoara beţie în care mă aflam şi pe care nu reuşisem, din lipsă de mijloace, să o transform într-o beţie zdravănă, aşa că doar mi-o imaginasem. Ce puteam să raspund?! Cui, de fapt, trebuia să-i raspund? Nu ştiam cine se afla dincolo de firul de plastic, fetiţa de acum peste zece ani, de care mă îndrăgostisem într-un mod aşa de ciudat, sau femeia de acum, pe care nu o cunoşteam?! Vocea părea aceea a fetiţei, dar ceea ce îmi spusese nu lăsa să se întrevadă nici un dubiu că era vorba despre femeia peste care trecuseră anii. Ce puteam să-i spun?! Nu puteam să mă prefac surprins, deşi eram cu adevărat şi nu ar fi fost nici o prefăcătorie în fond, dar nu puteam, mi se părea prea banal, evident că eşti surprins când te sună pe nepusă masă o fantomă din urmă cu zece ani şi exclamaţiile după ora 12 noaptea mi se păreau indecente dacă nu erau făcute la adăpostul budoarului. Dincolo dormea femeia pe care o iubeam şi vecinătatea ei mi se părea nu numai inconfortabilă, dar transforma acest telefon într-o experienţă de-a dreptul revoltătoare. Ce era să fac?! Aşa că am tăcut şi a tăcut apoi şi Eva şi tot ea m-a întrebat dacă nu cumva greşise, dacă era Jim la telefon, iar eu i-am confirmat atunci parcă dezmeticindu-mă că era chiar el. Şi ea m-a întrebat din nou ce mai fac, o altă chestie stupidă pe care o detest, ce dracu era să-i răspund, cum să povestesc ce făceam atunci, când atunci nu făceam nimic şi cum să fi făcut referire în două fraze la cei zece ani de când nu o mai văzusem, era imposibil. Mi-a trecut prin minte să îi spun că aşteptam să mă sune, dar ar fi părut că bravez, astfel că am renunţat. Aşa că i-am spus că fac bine, ca şi când ne-am fi întâlnit pe stradă zilnic şi nu era decât o întrebare de curtoazie, cum probabil că şi era de fapt.
          – Mă bucur că ţi-e bine, Jim... Mă bucur nespus... Ei, ce zici, ştiu că pare ciudat, dar vei avea timp pentru o veche prietenă?!
          Încă eram lovit cu ceva greu în cap, începuse să-mi crească şi un cucui fantastic între timp, vocea de la telefon îmi pusese o nouă întrebare care suna mai degrabă a invitaţie, dar al carei sens încă nu îl desluşeam. În primul rând, când devenisem noi prieteni şi mai ales vechi?! Şi ce aş fi putut să îi spun eu în momentul de faţă?! Aşa că am zis din nou bine. Şi atunci vocea a început să râdă uşor şi să se scuze din nou pentru că mă trezise din somn. Nu făcea nimic, bineînţeles, dimpotrivă, îmi părea chiar bine că o auzeam, cuvintele politicoase mi-o luaseră înainte, se articulau singure, fără să se mai folosească de mine. Poate era mai bine aşa.
          – Deci, când ne vedem?! Ştii… probabil că n-o să stau prea mult în oraşul asta… a mai întrebat vocea şi atunci, din toate cuvintele din memoria mea destul de prodigioasă, a ieşit la suprafaţă unul extrem de ciudat, care m-a surprins şi pe mine şi al cărui stăpân am devenit pe loc:
          – Acum.
          Ce dracu mai însemna şi asta?! Ce voiam să spun de fapt?!
          – Bine, a mai spus vocea, deloc surprinsă, eu sunt la Astoria, te aştept în hol să bem ceva. Te pup! Şi vocea a dispărut în noapte, aşa cum venise, lăsându-mă cu sunetul molcom al unui pian care nu mai înceta să-mi destăinuie toate secretele sale...
          Nu puteam pleca de acasă, nu acum, nu la ora asta, nu aşa... Şi nu era vorba doar de faptul că Jill ar fi putut să se trezească oricând, dar oricum nu ar fi fost normal. Hmmm... ce ciudat... cine şi-ar fi închipuit, Eva...
          Mă plimbam prin încăpere şi aş fi trezit-o pe Jill, dar nu aveam ce să-i spun şi oricum nu aş fi ştiut ce să fac cu exactitate, chiar dacă as fi fost singur... Nu, e clar, nu pot pleca, trebuie să sun înapoi, să-i spun că a fost o confuzie, că nu se poate la ora asta, că maine, pe lumina zilei, vom mai vedea, desigur, ne vom întâlni, dar acum e imposibil, im-po-si-bil...
          Telefonul îmi transpirase în mână când se auzi vocea somnoroasă a hotelierului care îmi spuse că nu exista nici o domnişoară sau doamnă Eva cazată în hotelul acela şi că nu ştie să se fi cazat cineva în ultima oră acolo, poate mai devreme, mult mai devreme...
          Hmmm... nu prea îmi venea să-i mulţumesc pentru răspuns, dar am făcut-o totuşi şi problemele mi s-au dublat. Înţelesesem eu bine Astoria?! Poate că mi se paruse sau îmi venise în minte acest răspuns la fel de inexplicabil ca acel acum. Cine ştie?!... Nu mai eram sigur de nimic, în afară de faptul că nu era nimic de băut în casa aceea şi ăsta chiar era un motiv bun de a ieşi. Ce puteam să fac?!
          Mi-am dat seama în curând că nimic. Conjunctura mă aruncase în braţele firave ale aventurii. Am scris în fugă un bilet cu trei cuvinte: Ies după vermut. L-am aşezat în mijlocul fotoliului şi mi-am luat haina la repezeală. Nu ştiu exact cum de eram îmbrăcat, dar a fost bine când am descoperit asta. Nu mai pierdeam niciun pic de timp. Am ieşit fluierând ultimul acord de pian. Când am ajuns în stradă, noaptea era tot acolo unde o lăsasem cu vreo două ore în urmă.

III

          M-au fascinat intotdeauna holurile hotelurilor, mai ales ale celor de lux, cu lumina lor promitatoare de voluptati rafinate. Nici acesta nu era chiar diferit. Cand am intrat, m-a tintuit linistea aproape perfecta, tulburata doar de un zumzet abia perceptibil, venit cine stie de unde. In salon nu era nimeni, ceea ce mi-a creat o stare de disconfort sporit. In taxi nu apucasem sa ma gandesc la nimic, doar simtisem cum imi creste inexplicabil pulsul. M-am asezat, oarecum jenat pe un fotoliu, de pe care m-am ridicat aproape imediat pentru a ma duce totusi pana in bar sa-mi iau portia de vermut pe care mi-o doream de atata timp... Nici aici nu era nimeni, in afara de barmanul imbracat mult mai bine decat mine si care imi zambi politicos. Eu nu ii zambii deloc pentru ca plata acelei licori ma facea sa nu imi arda de glume. M-am reasezat in fotoliul de mai sus si am sorbit incet din pahar, privind in gol. Cred ca aratam groaznic in momentul acela, eram un fel de stafie, aveam noroc ca nu era nimeni care sa ma priveasca si sa se sperie. Pe masa pictata cu gust se odihnea o revista rasfoita de mai multe maini si pentru o clipa ii intrerupsei siesta pentru a privi cateva poze de fotomodele celebre in hainele lor luxoase, unele abia schitate pe corpurile evanescente.
          Cine esti tu, Jim, si mai ales ce dracului cauti aici?! Ma pomenii cu acesta intrebare infipta in creier si dupa ce lasai revista pe masa, dadui peste cap ce mai ramasese in paharul de langa mine. Continuam sa privesc in gol, parca pierdut, si imi pierise si restul de somn pe care il resimtisem la un moment dat. Aveam de ales: fie ma duceam sa mai iau un vermut, fie plecam de acolo, dar asta cat mai repede, imediat, in cea mai mare graba...
          Numele meu era James, dar toti prietenii imi spuneau Jim si eu insumi imi spuneam Jim in rarele momente cand ma bagam in seama si catadicseam sa-mi spun cateva vorbe. Prietenii mei barbati rosteau acest Jim cu un accent impulsiv, saltaret, parca ar fi vrut sa ma strige tot timpul, sa ma trezeasca din somn, sa ma determine sa exist. Femeile cu care eram doar prieten imi spuneau Jim scurt, ca si cand ar fi vrut sa treaca peste, sau, dimpotriva, nu-mi spuneau deloc. Cele care ma iubeau insa il rosteau invers decat prietenii mei, descendent si languros, cu voce scazuta, de parca ar fi vrut sa pastreze numele asta scurt cat mai mult pe buzele lor, sa prelungeasca articularea lui. Ele nu voiau sa ma trezeasca, ci parca sa ma anihileze, sa ma determine sa ma ascund, sa devin vizibil doar pentru ele.
          Cand imi auzii numele rostit in salonul acela imens si cu rezonante de catedrala, imi dadui seama imediat ca persoana care il rostise nu putea face parte din niciuna dintre aceste categorii. Felul in care imi rostea Eva numele fusese inca de la inceput particular, rostit cu un usor accent irlandez, pe care nu stiu de unde il capatase numai pentru mine, pentru ca ea nu era irlandeza si nici vreun alt cuvant nu il pronunta astfel. Era un Jim mai lung, compus din doua silabe, grav si linistit in acelasi timp, parca m-ar fi atentionat ca exist sau ca ea stie ca eu exist si ca trebuie sa fiu atent la ea si sa ma calmez deopotriva.
          Mi-era totusi teama sa ma intorc. Mi-era frica sa confrunt imaginea de acum, reala, a Evei cu cea metamorfozata, fara indoiala, pe care o retinuse creierul meu imperfect. Aveam sa vad o Eva schimbata radical, pasind ca o mare doamna direct pe covorul rosu in hainele ei moi si parfumate, cu trupul usor cambrat si incarcat de bijuterii, ca intr-un film comercial sau ca intr-o carte siropoasa, ea nu mai putea avea corpul de la 16 ani cand hotarasem ca o urasc, dupa ce o iubisem in mod absolut, asa cum numai la acea varsta poti iubi. Dar sufletul?! Sau ce mai ramasese din el sau atitudinea si miscarile ei, vocea ii era aproape neschimbata, doar putin emotionata acum, putin ezitanta, era firesc, imi spuneam, nici ea nu stie prea bine la ce sa se astepte. Toate aveau sa se risipeasca de indata ce as fi hotarat sa ma intorc si sa o privesc si sa descopar raspunsul la toate aceste intrebari in fond atat de inutile, incat nici macar discutia asupra lor nu are niciun sens. Oricum, nu mai aveam scapare si trebuia sa confrunt cu realitatea visele mele, imaginile estompate pastrate in podul cu vechituri, imagini ce miros nu a naftalina, ci a praf si a cenusa.
          Nu mi-au placut niciodata perlele – ba chiar pot spune ca le urasc! Singurul moment cand le iubeam era in copilarie, cand bunica mea si le punea la gat si ii veneau genial in combinatie cu un fel de capot din nu stiu ce material foarte fin si matasos (sa fi fost chiar matase?!) si incredibil de frumos colorat, pe care il divinizam. Mi-era teama ca o sa poarte perle si ca nu o sa o pot privi cu atentie din cauza lor si atunci va trebui sa ii spun sa le dea jos pentru ca nu le suport si imi distrag toata atentia.
Imi auzii numele inca o data, de data asta insotit de un salut rostit foarte aproape, incat putui sa trag adanc in plamani parfumul ei neschimbat de mai bine de zece ani sau, in orice caz, cel de acum zece ani. In fata mea statea o femeie pe care nu o cunosteam, de care eram stanjenit, dar care semana izbitor cu fata pe care o iubisem demult. Parul negru si inelat care ii ajungea pana la jumatatea spatelui era acum adus la nivelul gatului lung pe care i-l punea si mai bine in evidenta si nu, nu avea perle si nici haina de blana si nu arata ca o matroana, asa cum ma speriasem eu. Ochii capatasera o lumina ciudata, o umbra care le dadea si mai mult mister.
          Femeia din fata mea era frumoasa, fara sa fie excesiva, fara sa vrea sa arate asta, fara un machiaj strident si fara accesorii sclipitoare. Era simpla si gratioasa ca si acum multi ani si doar lipsa esarfei pe care o purta tot timpul facea ca portretul sa nu fie absolut identic.
          O sarutai usor pe un obraz, apoi ma simtii tras spre ea si trebuii sa o sarut, putin incurcat, si pe celalalt. Buzele mele ii atinsera din intamplare coltul gurii si ma gandii fara sa vreau sa acesta a fost, de fapt, primul nostru sarut. Zambii la acest gand si Eva ma intreba de ce rad si inventai ceva banal, ca imi parea bine sa o revad dupa atatia ani, ca arata minunat, ca nu se schimbase deloc si alte bla-bla-bla-uri de acest gen care se spun in situatiile ca cea de fata. Nu imi venea nimic inteligent in minte, asa ca norocul meu a fost existenta stereotipiilor, pe care de obicei le uram din tot sufletul, dar care imi prinsera bine acum. Erau cuvinte goale de orice sens, desi aveau si o parte de adevar – ea nu se schimbase aproape deloc si chiar arata minunat.
          – Si mie imi pare bine sa te vad, Jim, desi nu as putea spune ca nu te-ai schimbat... Ia uite, nu-mi vine sa cred ca te-ai ingrasat si ai cearcane si nu pari deloc in apele tale... M-am gandit mult daca sa te sun si daca sa ne vedem, mi-era teama ca nu vei vrea sau ca vei reactiona altfel, nu stiu, e atat de bine sa te vad din nou!
          Ne asezasem deja pe o canapea mai retrasa din acelasi salon nesfarsit si atat de primitor. Mai luasem niste vermut si un cocteil si viata parea ca se intampla din nou. 

IV

          Momentul in care am vazut-o prima data pe Eva nu a fost in niciun caz unul exploziv. La cincisprezece ani nu era o frumusete violenta si nici acum nu este. Nu a existat nimic in comportamentul nostru care sa anunte marea iubire. Si nici acum nu stiu, cu exactitate, ce fel de iubire a fost.
          Ceea ce ne-a atras a fost conversatia. Era singura fiinta cu care puteam discuta. Despre literatura si viata. Cu accentul, evident, pe literatura, a doua nefiind decat un apendice. Singurele lucruri care ma interesau atunci si singurele lucruri care mi se par importante acum (plus muzica, mai ales jazzul, dar pe care l-am descoperit putin mai tarziu).
          Asadar, discutam. Inainte de ore, dupa ore, in timpul orelor, in pauze. Cand ne intalneam cu mai multi colegi in oras nu vorbeam aproape deloc pentru ca ar fi fost o discrepanta mult prea mare intre noi si ceilalti si am fi devenit fie caraghiosi, fie de nefrecventat. Si daca mie chiar nu imi pasa prea tare de ceilalti, ea avea o latura sociala la care nu putea sa renunte. Atunci isi lua ea partea ei de frivolitate, atunci se pierdea in nesfarsite barfeli inofensive, atunci o auzeam vorbind cu ceilalti, mai ales cu celelalte, despre accesorii care mie mi se pareau insignifiante, despre trupe de muzica pe care le dispretuiam, despre oameni pe care ii gaseam vulgari si fara niciun pic de expresivitate. Ma ghidam dupa celelbra butada a lui Oscar Wilde, conform careia nu exista decat doua tipuri de oameni: interesanti si plicticosi. Ii preferam indiscutabil pe primii, desi eram inconjurat de ceilalti. Sau poate tocmai de aceea. Visam deja la cineva (sexul nu avea nicio importanta) care sa ma fascineze, sa ma faca sa ii devin discipol sau prieten sau amant. Pe viata. Sa ma oblige sa constat cu uimire ca exista. Sa ma scoata din lumea mea si sa imi ofere o alta sau sa ma faca sa ma afund si mai tare in ea. Sa ma faca sa plec sau sa raman. In afara de Platon si Nietzsche nu am cunoscut pe nimeni capabil sa ma faca sa simt aceste lucruri. Dar asta e o alta discutie mult prea grava pentru a o comenta acum.
          Despre ce vorbeam cu Eva?! Despre ce citeam (constatasem cu surprindere ca desi nu citea poate atat de mult ca mine, intelegea ceea ce citea si isi dorea sa stie mult mai mult decat afla pe cont propriu), despre ce vedeam, despre noi. Nu mi-a placut niciodata sa vorbesc despre mine, adica sa povestesc despre mine. Toate amintirile mele, experientele mele mi se par inutil de povestit. Le-am trait si gata. Au luat sfarsit. De fapt, am constatat ca in afara de memoria lecturilor, nici nu prea am asa ceva. Am prieteni care iti pot spune la orice ora cu cine stateau ei in banca in clasa I si ce colegi au avut si cum a fost Craciunul si aniversarea lor in anul acela si ce mancau dimineata la scoala si ce ochi avea profesoara de biologie si cand au baut prima bere in oras si cu cine si cum arata luna cand au sarutat prima data o fata si ce s-a intamplat pe minute la balul de absolvire si cine cu cine era si cine cu cine nu mai era si de ce si cum si alte nimicuri de care eu nu am habar. Crampeie scurte din copilaria mea revad uneori daca imi propun, dar niciodata ceva legat. Si daca ar fi sa povestesc ceva, pe jumatate ar fi imaginatia celui de acum. Ma vad oarecum din afara si intotdeauna am tendinta de a adauga acestui personaj care sunt eu cel de acum 20 de ani cate o linie pe care cu siguranta nu a avut-o. Sau poate ca da, dar cine mai stie?! Batalia cu memoria mea nu s-a dat niciodata. Trecutul meu este fragmentar si poate e mai bine sa ramana asa. Nu m-as supune niciodata unui examen psihanalitic pentru ca l-as pica cu siguranta. Eu nu sunt decat cel de acum si poate cel ce voi fi. Intotdeauna am gandit la mine prospectiv, urmand oarecum o trasa ideala pentru a ma regasi undeva pe parcurs sau poate chiar la linia de finish care, ciudat, daca nu ati observat, coincide cu cea de start.
          Eva, in schimb, vorbea adesea despre ea si despre trecutul ei. Imi povestea despre copilaria ei si despre figurile cunoscute candva si despre locurile in care lasase retina sa inregistreze diferite cadre pentru a reda acum un film coerent si neobisnuit. Experientele ei nu erau cu mult mai spectaculoase decat ale mele, dar bine conservate si reusind sa inchege intotdeauna o naratiune. Poate m-am indragostit de ea tocmai pentru ca povestea frumos. Tot timpul gasea cate ceva inedit in memoria ei si mi-l oferea fara sa ceara nimic in schimb, cu o voluptate aproape erotica. Dupa un timp, ajunsesem sa cunosc trecutul ei mult mai bine decat pe al meu sau, in orice caz, aveam o imagine mult mai coerenta. Stiam cand fusese bolnava si de ce si cum o ingrijise bunica ei si ce catel primise de ziua ei cand inca nu era la scoala si cum arata livada de la tara in care proiectasem sa mergem in vara urmatoare si cum se cunoscusera parintii ei si ce vreme fusese cand se nascuse ea si cum erau colegii de la gradinita si ce facuse la scoala si cum se certase cu profesoara de chimie si in ce excursii si tabere fusese si cat de proasta era mancarea de la cantina si ce bune senvisurile de acasa si ce note luase si ce baieti ii placusera si ce prietene avusese si ce rude si cum era iarna si vara si ce voia sa fie cand se va face mare si cum i s-au schimbat optiunile pe parcurs si cum a ajuns sa iubeasca literatura, dar in niciun caz nu va face din asta o meserie si cat de ciudat este sa fii adolescent si multe altele, nimicuri si lucruri grave sau pe care le abordam cu gravitate.