I

Saxofonul începuse să cânte cea mai leneşă melodie auzită vreodată. Valurile de fum se agăţaseră de tavan şi ne învăluiau într-o plapumă înfoiată. Zumzetul din club era prea slab ca să tulbure muzica târzie a instrumentelor. Jill îmi zise că e timpul să mergem, dar eu nu voiam să mă desprind din atmosfera aceea care semăna până la pastişă cu cea din cărţile beat ale adolescenţei mele îndepărtate. Sau cel puţin aşa mi se părea mie.

– Haide, Jim, e târziu, mâine vreau să mă scol devreme, trebuie să ajung la serviciu... ştii bine că am treabă…

Jill mă enerva cu insistenţa ei, mai ales acum când păream să fi găsit echilibrul de care aveam nevoie, în combinaţia perfectă dintre jazz şi vermut. Între timp, intrase şi o clapă monstruos de genuină, hieratică aş zice, dacă aş vrea să fiu preţios, cu toate că mă aflu în cel mai mişto bar din lume şi nu am nici un chef de chestii din astea... Timpul era măsurat acum de tempoul pe care bateristul îl marca fin, pe un cinel ce torcea dulce direct pe timpanul meu. Hai, moşule, încearcă acum, îi şopteam cu buzele aproape nemişcate basistului care încă ezita. Hai să pornim împreună în călătoria asta, vom afla noi pe drum care e adevărul şi dacă nu, ce contează?! Hai, vino cu mine, urmează-mă, cu siguranţă te voi dezamăgi, iar tu vei fi un prost dacă îţi va păsa. Aşa… Noaptea mea e cea mai colorată dintre toate nopţile şi tu ştii asta, nu-i aşa?! Atâtea culori modificate genetic de o mână genială – mâna din mintea mea. Şi să nu crezi că mă refer la Warhol sau la alte căcaturi fascinante cu care m-am întâlnit azi-dimineaţă la Albertina. Nu, evident că nu cu Warhol zic eu că m-am întâlnit, ci cu lucrările lui, să fim bine înţeleşi, tipul e mort de aproape douăzeci de ani, ştiu şi eu, dar să revenim la culori, la nuanţe, ascultă! şi urmează-mă!

Mă cufundasem definitiv în fotoliul portocaliu care mă înghiţise primitor şi mă îmbia să mai rămân acolo, mângâindu-mi spatele şi fesele turmentate. Nimic rău nu se putea întâmpla aici, o roşcată veni să mă întrebe dacă mai doresc ceva. Da, doream să rămân acolo veşnic şi să uit. Jill oricum n-ar înţelege. Şi i-aş mai fi spus că voiam să fiu lăsat în pace, lucru pe care oricum roşcata nu l-ar fi înţeles. Sau poate voiam să mor, da, de ce nu?! Şi gândul îmi zbura la acei rafinaţi patricieni romani care, pentru a scăpa de vreo nenorocire ce urma să se abată asupra lor, îşi chemau sclavii şi îi puneau să aducă un vas din cele mai de preţ şi să le cresteze venele de la o mână, iar sângele li se scurgea lent, o dată cu viaţa, în vasul perfect, în timp ce muzica şi bacantele îi treceau, alene, Styxul, fără regrete şi fără văicăreli. Dacă o femeie ar fi venit să îşi petreacă lama fină a stiletului ei peste venele mele obosite, nu i-aş fi cerut decât o cupă mare pentru şampanie, ca să nu ating nimic din jur cu sângele meu veşted. Şi m-aş fi lăsat dus de muzica divină în noapte, oriunde ar fi vrut ea să mă poarte.

– Jim, eu plec! Dacă mai vrei să rămâi, e treaba ta, dar eu chiar trebuie să plec...

De fiecare dată când mă simt bine (iar acum mă simţeam excelent!), lucru care mi se întâmplă al dracului de rar, trebuie să intervină ceva sau cineva şi să-mi strice tot cheful şi apoi tot eu să pic de prost pentru că nu am renunţat la mica mea bucurie în timp util. Cine a spus că plăcerea costă a fost un imbecil. Nu plăcerea costă, ci consecinţele ei. Iar eu nu eram deloc dispus în momentul acela să întrevăd nici o consecinţă. Voiam doar plăcerea care nu mă costa nimic, sau, mă rog, poate preţul unui martini, dacă ăsta poate fi considerat un preţ serios.

Mă aflam în fosta capitală a Habsburgilor, eram român şi beam martini într-un club cu nume englez şi aspect parizian şi ascultam muzica negrilor americani, în timp ce de pe pereţi mă priveau Louis şi Ella, Charlie şi Dizzy, Miles şi Frank, şi marea mea dragoste, Coltrane, şi alţii pe care nu mi-i mai aduc aminte. Nimeni nu poate înţelege nimic din amestecul acesta bizar, nici măcar eu, dar vă jur că aşa era şi în momentul despre care vorbesc puţin îmi păsa de lucrurile din jur şi de situaţia cosmopolită în care mă găseam. Viaţa mea începea sau se termina chiar atunci şi nu voiam decât să savurez deznodământul.

Ce dracu’, Jill, nu vezi cât de bine mă simt, hai, scuteşte-mă, lasă-mă să respir un pic, o să am timp mai târziu să mă plictisesc şi să mă simt de rahat, acum vreau doar să aud licoarea asta uleioasă clipocind pe limba mea aridă şi să sorb jazzul molcom care îmi zgândără nervii. Viaţa nu e pentru mine, Jill, doar agonia asta fără sfârşit care este muzica de jazz, o moarte continuă care seamănă al dracului de mult cu viaţa, Jill, nu cu viaţa mea, nici cu a ta, mai ales nu cu a ta, ci cu viaţa aşa cum ar trebui să fie, deşi cine mai ştie cum ar trebui… Jill, înţelege-mă, n-am nici 30 de ani şi în fotoliul ăsta oranj mă simt de 80, dar capabil încă de orice, deşi nici în ruptul capului nu aş mişca un deget, Jill, nici dacă aş vedea toată lumea murind în jurul meu, şi mai ales pe mine, nu m-aş mişca nici o clipă nici un centimetru din locul ăsta minunat în care am încăput dintr-o fatală eroare de calcul şi aş privi liniştit, cu o oarecare voluptate perversă, poate, dezastrul final, de o regie îndoielnică, de tip hollywoodian desigur, dar pe fond de jazz. Nici Dumnezeu nu ştie ce face cu exactitate. Jazzul e a doua descoperire esenţială a omenirii după foc, Jill, dar tu nu crezi asta, nu ai cum să simţi asta, muzica sferelor trebuie să fie cântată de un jazz-band de negri, ascultă-mă pe mine!, dacă Dumnezeu ar fi compus lumea în ritm de jazz, cu siguranţă ar fi fost mai bună, dar nu contează, lasă, de ce să-ţi spun eu ţie toate astea, poate o să te sperii şi o să chemi salvarea, iar eu nu vreau asta, pe cuvânt, ne cunoaştem de prea puţin timp, nu are rost să stricăm o relaţie atât de minunată...

– Vin şi eu, Jill, sigur că vin şi eu... dar hai să mai stăm câteva minute, până se termină melodia asta, fragmentul ăsta, fraza asta, Jill... fă-mi hatârul şi mai stai o clipă... hai, nu te îmbufna, dragostea mea, mă faci să spun prea multe cuvinte, când eu nu aş spune nici unul, haide, te rog...

Jill se aşeză din nou, uşor iritată, dar nu zise nimic, iar eu închisei ochii pentru ultimul acord pierdut al melodiei pe care îl voi păstra în minte până dimineaţă şi, dacă am noroc, mi-l voi reaminti când mă voi trezi şi îl voi fredona toată ziua următoare.

II

Peste cinci minute eram în stradă, înfofoliţi în mantourile lungi şi grele, sub cerul întunecat şi ne îndreptam agale spre apartamentul lui Jill, unde mă mutasem şi eu de curând. Era la numai zece minute de mers pe jos de clubul pe care tocmai îl părăsisem, aşa că nu avea sens să ne grăbim. La început, Jill nu spuse nici un cuvânt, apoi începu să-mi explice, ca un fel de scuză, cât de importantă era pentru ea ziua de mâine, că trebuia să se odihnească şi să fie în formă pentru nu ştiu ce inspecţie sau cam aşa ceva... Oricum eu nu ascultam nimic, aşa că nu conta ce făcea ea a doua zi, dacă nu voia sa vină, putea spune de la început.

De când trecusem prima oară împreună pe lângă clubul cu pricina ne propusesem să venim într-o seară şi nu ştiu cum se face, dar abia în seara asta ajunsesem să şi intrăm. Clubul se afla la parterul unui hotel de lângă Mariahilfer Strasse, unde stătusem prima dată când venisem în Viena, cu câţiva ani mai înainte… Atunci fusesem atât de agitat şi oarecum speriat de tot ce trăiam, încât nu intrasem niciodată, mai mult din timiditate, în clubul care se deschidea primitor în dreapta scării monumentale pe care urcam spre camera mea de la etajul al doilea. Acum păşisem din nou în holul acestui hotel cu nume de prinţ, cu uşoara emoţie a recunoaşterii, însă fără nici o urmă de timiditate şi nu mai urcasem scara impunătoare, ci o evitasem atras ca un fluture de lampa aprinsă de muzica din club. La intrare, ne întâmpină un negru vorbind o engleză americană cu un uşor accent sudist, din New Orleans speram eu să fie, şi ne ceru mantourile cu un zâmbet larg şi bonom, ceea ce îmi provocă o plăcere difuză. O invitasem pe Jill tocmai astă-seară în oraş pentru că aveam ceva de sărbătorit. Cu două seri înainte reuşisem să scriu primele pagini din ceea ce avea să fie, probabil, noua mea carte. Şi cum tocmai primisem încă o tranşă din bursa de pe urma căreia trăiam aici, am socotit că nu ar fi chiar rău să încep să o evaporez în felul acesta. Şi pot susţine chiar şi acum că nu greşisem deloc.

Dar oricum nu mai conta, frigul reuşise să îmi alunge orice plăcere, şi cum Jill nu mai zicea nimic de o bucată bună de vreme, tăceam şi eu, căutând să desluşesc în mintea mea acordurile lăsate în urmă. Cum nu prea reuşeam, încercai să mă gândesc la altceva, dar nu găsii nimic demn de interesul meu diminuat în mod dramatic. Totul se încâlcea şi poate că doar încă un pahar de martini ar fi putut să clarifice lucrurile, să le dea contur, să le scoată din penumbra în care se retrăseseră.

Am ajuns în apartamentul lui Jill şi m-am trântit pe un fotoliu şi am întrebat dacă nu cumva mai avea nişte vermut. Mi-a aruncat celebra ei privire inchizitorială, gata să flageleze orice viciu şi am început să zâmbesc şi am pus un CD cu Coltrane şi mi-am văzut pe mai departe de visarea mea, care începuse să se articuleze din nou. Ea a dispărut o clipă în baie, s-a dezbrăcat din mers şi peste cinci minute trecea prin faţa mea în neglijeu spre dormitor. Eu aveam ochii închişi şi capul dat pe spate, dar i-am simţit parfumul discret hărţuindu-mi nările şi am început instinctiv să mă dezbrac, închizând la loc ochii pe care îi deschisesem pentru o clipă doar ca să mă asigur că era tot ea, la fel de frumoasă şi de promiţătoare.

O trompetă răsuna în noapte şi eu începusem să-i mângâi spatele lui Jill, aflată în faţa oglinzii de lângă pat. Dantela îmi gâdila mâna şi când buzele mele îi atinseră puful transparent de pe ceafă, mâna se afla deja în locul cel mai fierbinte al corpului ei.

– Jim, te rog, ţi-am zis că mă trezesc devreme...

Vocea ei cântată rostise aceste cuvinte fără nici un regret şi asta mă întristă şi mai mult şi atunci îmi dorii să nu fi părăsit niciodată fotoliul stacojiu, să fi rămas acolo cu orice preţ, ca în cel mai confortabil uter. Mi-am dat seama imediat că imaginea asta cu uterul e de cacao, dar nu aveam timp de consideraţii filologice, aşa că trecui la sânii lui Jill, care nu se împotrivea mângâierii, dar nici nu îi dădea curs, era ca şi cum nu ar fi fost vorba de corpul ei, ca şi când m-aş fi jucat cu un trup imaginar.

– Hai să facem dragoste, dă-l dracului de serviciu!

Jill îmi zâmbi, mă sărută rapid, se ridică şi, fără să ştiu când, era deja în pat, cu plapuma până sub bărbie, uşor ghemuită şi mă privea căscând. Nu mai era nici o speranţă. Totul se terminase, urma să ne vedem a doua zi dimineaţă...

Mă duc în salon şi mă aşez în fotoliul în care stăteam şi mai înainte, muzica e aceeaşi şi curge în continuare fără mine, îmi dau capul pe spate şi încerc să nu mă gândesc la nimic, dar asta înseamnă, nu-i aşa, că tot mă gândesc la ceva, adică la faptul că trebuie să nu mă mai gândesc la nimic si asta mă irită. Nu mai vreau deci să gândesc nimic, dar îmi vin în minte sute de alte vorbe şi chipuri şi cuvinte scrise pe foi de doi bani, de ziar prăfuit sau de carte îngălbenită, de anticariat. Şi nici măcar nu am ce bea.

Mă ridic să mă conving că nu mai este chiar nimic de băut şi constat că am dreptate, ceea ce mă întristează şi mai tare pentru că eu nu am dreptate decât în ceea ce priveşte lucrurile nasoale ale vieţii şi asta o ştiu de mult, de când eram la şcoală. Acum e la fel, dacă presimt că Jill nu are chef de mine, atunci e clar că nu are, dar când sper că voi fi singur cu jazz-ul meu şi cu un martini limpede, atunci se găseşte cineva să sune la uşă sau măcar la telefon. Acum, când m-am reaşezat în fotoliu, exact la asta mă gândesc. Probabil că cineva o să sune la telefon sau la uşă, deşi nu pare posibil, este duminică, este 12 noaptea, dar niciodată nu se ştie, iar când vine vorba de mine, oho, eu sunt chiar regele imprevizibilului.

Noaptea pare că a coborât chiar dintr-un saxofon şi mi s-a lipit de creier şi e atât de bine, am deschis puţin geamul şi aerul tare al începutului de iarnă îmi face plăcere. Cu capul dat pe spate mă gândesc la Eva, iubita mea de la 15 ani, pe care nu am sărutat-o niciodată, pe care nu am strâns-o goală în braţe niciodată, dar care mă bântuie din când în când, aducându-mi aminte de vremea când eram totul... N-am mai văzut-o de mulţi ani şi constat că nu mi-e deloc dor de ea, de fapt nu simt nimic în ceea ce o priveşte, e doar o amintire în alb şi negru, ca filmele care îmi plac atât de mult, dar asta e deja altă discuţie... În plus, nici nu stiu cum a ajuns in mintea mea tocmai acum, cum s-a amestecat printre senzaţiile date de muzica asta infernală... ce caută pletele ei negre în noaptea asta neagră cu muzica asta neagră (Loius Armstrong îşi ascute în tot acest timp trompeta). Nu-i iubesc pe negri decât atunci când cântă jazz, îmi spunea un prieten, pe care, de asemenea, nu l-am mai văzut de mult timp şi nici nu mai ştiu unde este de fapt. Îi spuneam că este rasist, dar în secret îi dădeam dreptate, jazzul este Olimpul negru, Orfeul negru nu poate cânta decât jazz... Poate că noi nu înţelegem nimic din muzica asta, îi mai spuneam, dar oricum nu-mi pasă, felul în care mă face să simt exclude orice înţelegere. Ce poţi pricepe dintr-un extaz?!

Arcurile fotoliului meu gemură atunci când am fost smuls din visarea mea dintre lumi de ţârâitul telefonului ucigaş, pe care îl presimţisem mai devreme, dar pe care îl uitasem între timp. Astfel că acum mă aflam în mijlocul încăperii, confuz, încercând să-mi dau seama de unde venea zgomotul strident care nu era nici pe departe saxofonul înfierbântat de lângă urechea mea. În cele din urmă am întins o mână spre telefonul de pe comodă, care a tras tot corpul după ea şi cu o voce răguşită am răspuns într-o doară.

– Bună, Jim, iartă-mă, e atât de târziu, dar acum am ajuns în oraş şi nu cunosc pe nimeni în afară de tine şi voiam să-ţi spun că sunt aici şi că poate ai avea chef să ne vedem. Am aflat de mai mult timp că ai venit aici pentru o perioadă, nu am înţeles prea bine de ce, ca să scrii romanul despre care îmi vorbeai în liceu sau cam aşa ceva... oricum, mă bucur că eşti aici şi mă gândeam că am putea să ne revedem după atât timp... dacă poţi şi ai chef, desigur, nu ştiu, am ezitat să te sun, dar... în fine, acum că am facut-o... Ce mai faci, Jim?!

Încet, încet, glasul mi s-a limpezit în minte şi mi-a desfăcut sacul cu amintiri pe care îl dusesem de mult în podul cu vechituri. Vocea Evei era inconfundabilă şi atunci mi-am surprins inima bătând tare şi inexplicabil. Mă trezisem brusc din uşoara beţie în care mă aflam şi pe care nu reuşisem, din lipsă de mijloace, să o transform într-o beţie zdravănă, aşa că doar mi-o imaginasem. Ce puteam să raspund?! Cui, de fapt, trebuia să-i raspund? Nu ştiam cine se afla dincolo de firul de plastic, fetiţa de acum peste zece ani, de care mă îndrăgostisem într-un mod aşa de ciudat, sau femeia de acum, pe care nu o cunoşteam?! Vocea părea aceea a fetiţei, dar ceea ce îmi spusese nu lăsa să se întrevadă nici un dubiu că era vorba despre femeia peste care trecuseră anii. Ce puteam să-i spun?! Nu puteam să mă prefac surprins, deşi eram cu adevărat şi nu ar fi fost nici o prefăcătorie în fond, dar nu puteam, mi se părea prea banal, evident că eşti surprins când te sună pe nepusă masă o fantomă din urmă cu zece ani şi exclamaţiile după ora 12 noaptea mi se păreau indecente dacă nu erau făcute la adăpostul budoarului. Dincolo dormea femeia pe care o iubeam şi vecinătatea ei mi se părea nu numai inconfortabilă, dar transforma acest telefon într-o experienţă de-a dreptul revoltătoare. Ce era să fac?! Aşa că am tăcut şi a tăcut apoi şi Eva şi tot ea m-a întrebat dacă nu cumva greşise, dacă era Jim la telefon, iar eu i-am confirmat atunci parcă dezmeticindu-mă că era chiar el. Şi ea m-a întrebat din nou ce mai fac, o altă chestie stupidă pe care o detest, ce dracu era să-i răspund, cum să povestesc ce făceam atunci, când atunci nu făceam nimic şi cum să fi făcut referire în două fraze la cei zece ani de când nu o mai văzusem, era imposibil. Mi-a trecut prin minte să îi spun că aşteptam să mă sune, dar ar fi părut că bravez, astfel că am renunţat. Aşa că i-am spus că fac bine, ca şi când ne-am fi întâlnit pe stradă zilnic şi nu era decât o întrebare de curtoazie, cum probabil că şi era de fapt.

– Mă bucur că ţi-e bine, Jim... Mă bucur nespus... Ei, ce zici, ştiu că pare ciudat, dar vei avea timp pentru o veche prietenă?!

Încă eram lovit cu ceva greu în cap, începuse să-mi crească şi un cucui fantastic între timp, vocea de la telefon îmi pusese o nouă întrebare care suna mai degrabă a invitaţie, dar al carei sens încă nu îl desluşeam. În primul rând, când devenisem noi prieteni şi mai ales vechi?! Şi ce aş fi putut să îi spun eu în momentul de faţă?! Aşa că am zis din nou bine. Şi atunci vocea a început să râdă uşor şi să se scuze din nou pentru că mă trezise din somn. Nu făcea nimic, bineînţeles, dimpotrivă, îmi părea chiar bine că o auzeam, cuvintele politicoase mi-o luaseră înainte, se articulau singure, fără să se mai folosească de mine. Poate era mai bine aşa.

– Deci, când ne vedem?! Ştii… probabil că n-o să stau prea mult în oraşul asta… a mai întrebat vocea şi atunci, din toate cuvintele din memoria mea destul de prodigioasă, a ieşit la suprafaţă unul extrem de ciudat, care m-a surprins şi pe mine şi al cărui stăpân am devenit pe loc:

– Acum.

Ce dracu mai însemna şi asta?! Ce voiam să spun de fapt?!

– Bine, a mai spus vocea, deloc surprinsă, eu sunt la Astoria, te aştept în hol să bem ceva. Te pup! Şi vocea a dispărut în noapte, aşa cum venise, lăsându-mă cu sunetul molcom al unui pian care nu mai înceta să-mi destăinuie toate secretele sale...

Nu puteam pleca de acasă, nu acum, nu la ora asta, nu aşa... Şi nu era vorba doar de faptul că Jill ar fi putut să se trezească oricând, dar oricum nu ar fi fost normal. Hmmm... ce ciudat... cine şi-ar fi închipuit, Eva...

Mă plimbam prin încăpere şi aş fi trezit-o pe Jill, dar nu aveam ce să-i spun şi oricum nu aş fi ştiut ce să fac cu exactitate, chiar dacă as fi fost singur... Nu, e clar, nu pot pleca, trebuie să sun înapoi, să-i spun că a fost o confuzie, că nu se poate la ora asta, că mâine, pe lumina zilei, vom mai vedea, desigur, ne vom întâlni, dar acum e imposibil, im-po-si-bil...

Telefonul îmi transpirase în mână când se auzi vocea somnoroasă a hotelierului care îmi spuse că nu exista nici o domnişoară sau doamnă Eva cazată în hotelul acela şi că nu ştie să se fi cazat cineva în ultima oră acolo, poate mai devreme, mult mai devreme...

Hmmm... nu prea îmi venea să-i mulţumesc pentru răspuns, dar am făcut-o totuşi şi problemele mi s-au dublat. Înţelesesem eu bine Astoria?! Poate că mi se păruse sau îmi venise în minte acest răspuns la fel de inexplicabil ca acel acum. Cine ştie?!... Nu mai eram sigur de nimic, în afară de faptul că nu era nimic de băut în casa aceea şi ăsta chiar era un motiv bun de a ieşi. Ce puteam să fac?!

Mi-am dat seama în curând că nimic. Conjunctura mă aruncase în braţele firave ale aventurii. Am scris în fugă un bilet cu trei cuvinte: Ies după vermut. L-am aşezat în mijlocul fotoliului şi mi-am luat haina la repezeală. Nu ştiu exact cum de eram îmbrăcat, dar a fost bine când am descoperit asta. Nu mai pierdeam nici un pic de timp. Am ieşit fluierând ultimul acord de pian. Când am ajuns în stradă, noaptea era tot acolo unde o lăsasem cu vreo două ore în urmă.

III

M-au fascinat intotdeauna holurile hotelurilor, mai ales ale celor de lux, cu lumina lor promiţătoare de voluptăţi rafinate. Nici acesta nu era chiar diferit. Când am intrat, m-a ţintuit liniştea aproape perfectă, tulburată doar de un zumzet abia perceptibil, venit cine ştie de unde. În salon nu era nimeni, ceea ce mi-a creat o stare de disconfort sporit. În taxi nu apucasem să mă gândesc la nimic, doar simţisem cum îmi creşte inexplicabil pulsul. M-am asezat oarecum jenat pe un fotoliu, de pe care m-am ridicat aproape imediat pentru a mă duce totuşi până în bar să-mi iau porţia de vermut pe care mi-o doream de atât timp... Nici aici nu era nimeni, în afară de barmanul îmbrăcat mult mai bine decât mine şi care îmi zâmbi politicos. Eu nu îi zâmbii deloc pentru că plata acelei licori mă făcea să nu îmi ardă de glume. M-am reaşezat în fotoliul de mai sus şi am sorbit încet din pahar, privind în gol. Cred că arătam groaznic în momentul acela, eram un fel de stafie, aveam noroc că nu era nimeni care să mă privească şi să se sperie. Pe masa pictată cu gust se odihnea o revistă răsfoită de mai multe mâini şi pentru o clipă îi întrerupsei siesta pentru a privi câteva poze de fotomodele celebre în hainele lor luxoase, unele abia schiţate pe corpurile evanescente.

Cine eşti tu, Jim, şi mai ales ce dracului cauţi aici?! Mă pomenii cu acestă întrebare înfiptă în creier şi după ce lăsai revista pe masă, dădui peste cap ce mai rămăsese în paharul de lângă mine. Continuam să privesc în gol, parcă pierdut, şi îmi pierise şi restul de somn pe care îl resimţisem la un moment dat. Aveam de ales: fie mă duceam să mai iau un vermut, fie plecam de acolo, dar asta cât mai repede, imediat, în cea mai mare grabă...

Numele meu era James, dar toţi prietenii îmi spuneau Jim, şi eu însumi îmi spuneam Jim în rarele momente când mă băgam în seamă şi catadicseam să-mi spun câteva vorbe. Prietenii mei bărbaţi rosteau acest Jim cu un accent impulsiv, săltăreţ, parcă ar fi vrut să mă strige tot timpul, să mă trezească din somn, să mă determine să exist. Femeile cu care eram doar prieten îmi spuneau Jim scurt, ca şi când ar fi vrut să treacă peste, sau, dimpotrivă, nu-mi spuneau deloc. Cele care mă iubeau însă îl rosteau invers decât prietenii mei, descendent şi languros, cu voce scăzută, de parcă ar fi vrut să păstreze numele ăsta scurt cât mai mult pe buzele lor, să prelungească articularea lui. Ele nu voiau să mă trezească, ci parcă să mă anihileze, să mă determine să mă ascund, să devin vizibil doar pentru ele.

Când îmi auzii numele rostit în salonul acela imens şi cu rezonanţe de catedrală, îmi dădui seama imediat că persoana care îl rostise nu putea face parte din nici una dintre aceste categorii. Felul în care îmi rostea Eva numele fusese încă de la început particular, rostit cu un uşor accent irlandez, pe care nu ştiu de unde îl căpătase numai pentru mine, pentru că ea nu era irlandeză şi nici vreun alt cuvânt nu îl pronunţa astfel. Era un Jim mai lung, compus din două silabe, grav şi liniştit în acelaşi timp, parcă m-ar fi atenţionat că exist sau că ea ştie că eu exist şi că trebuie să fiu atent la ea şi să mă calmez deopotrivă.

Mi-era totuşi teamă să mă întorc. Mi-era frică să confrunt imaginea de acum, reală, a Evei cu cea metamorfozată, fără îndoială, pe care o reţinuse creierul meu imperfect. Aveam să văd o Evă schimbată radical, păşind ca o mare doamnă direct pe covorul roşu în hainele ei moi şi parfumate, cu trupul uşor cambrat şi încărcat de bijuterii, ca într-un film comercial sau ca într-o carte siropoasă, ea nu mai putea avea corpul de la 16 ani când hotărâsem că o urăsc, după ce o iubisem în mod absolut, aşa cum numai la acea vârstă poţi iubi. Dar sufletul?! Sau ce mai rămăsese din el, sau atitudinea şi mişcările ei, vocea îi era aproape neschimbată, doar puţin emoţionată acum, puţin ezitantă, era firesc, îmi spuneam, nici ea nu ştie prea bine la ce să se aştepte. Toate aveau să se risipească de îndată ce aş fi hotărât să mă întorc şi să o privesc, şi să descopăr răspunsul la toate aceste întrebări, în fond atât de inutile încât nici măcar discuţia asupra lor nu are nici un sens. Oricum, nu mai aveam scăpare şi trebuia să confrunt cu realitatea visele mele, imaginile estompate păstrate în podul cu vechituri, imagini ce miros nu a naftalină, ci a praf şi a cenuşă.

Nu mi-au plăcut niciodată perlele – ba chiar pot spune că le urasc! Singurul moment când le iubeam era în copilărie, când bunica mea şi le punea la gât şi îi veneau genial în combinaţie cu un fel de capot din nu ştiu ce material foarte fin şi mătăsos (să fi fost chiar mătase?!) şi incredibil de frumos colorat, pe care îl divinizam. Mi-era teamă că o să poarte perle şi că nu o să o pot privi cu atenţie din cauza lor, şi atunci va trebui să îi spun să le dea jos pentru că nu le suport şi îmi distrag toată atenţia.

Îmi auzii numele încă o dată, de data asta însoţit de un salut rostit foarte aproape, încât putui să trag adânc ân plămâni parfumul ei neschimbat de mai bine de zece ani sau, în orice caz, cel de acum zece ani. În faţa mea stătea o femeie pe care nu o cunoşteam, de care eram stânjenit, dar care semăna izbitor cu fata pe care o iubisem demult. Părul negru şi inelat care îi ajungea până la jumătatea spatelui era acum adus la nivelul gâtului lung pe care i-l punea şi mai bine în evidenţă şi nu, nu avea perle, şi nici haină de blană, şi nu arăta ca o matroană, aşa cum mă speriasem eu. Ochii căpătasera o lumină ciudată, o umbră care le dădea şi mai mult mister.

Femeia din faţa mea era frumoasă, fără să fie excesivă, fără să vrea să arate asta, fără un machiaj strident şi fără accesorii sclipitoare. Era simplă şi graţioasă ca acum mulţi ani, şi doar lipsa eşarfei pe care o purta tot timpul făcea ca portretul să nu fie absolut identic.

O sărutai uşor pe un obraz, apoi mă simţii tras spre ea şi trebui să o sărut, puţin încurcat, şi pe celălalt. Buzele mele îi atinseră din întâmplare colţul gurii şi mă gândii fără să vreau că acesta a fost, de fapt, primul nostru sărut. Zâmbii la acest gând şi Eva mă întrebă de ce râd şi inventai ceva banal, că îmi părea bine să o revăd după atâţi ani, că arăta minunat, că nu se schimbase deloc şi alte bla-bla-bla-uri de acest gen, care se spun în situaţiile ca cea de faţă. Nu îmi venea nimic inteligent în minte, aşa că norocul meu a fost existenţa stereotipiilor, pe care de obicei le uram din tot sufletul, dar care îmi prinseră bine acum. Erau cuvinte goale de orice sens, deşi aveau şi o parte de adevăr – ea nu se schimbase aproape deloc şi chiar arăta minunat.

– Şi mie îmi pare bine să te vad, Jim, deşi nu aş putea spune că nu te-ai schimbat... Ia uite, nu-mi vine să cred că te-ai îngrăşat şi ai cearcăne şi nu pari deloc în apele tale... M-am gândit mult dacă să te sun şi dacă să ne vedem, mi-era teamă că nu vei vrea sau că vei reacţiona altfel, nu ştiu, e atât de bine să te văd din nou!

Ne aşezasem deja pe o canapea mai retrasă din acelaşi salon nesfârşit şi atât de primitor. Mai luasem nişte vermut şi un cocteil, şi viaţa părea că se întâmplă din nou.

IV

Momentul în care am văzut-o prima dată pe Eva nu a fost în nici un caz unul exploziv. La cincisprezece ani nu era o frumuseţe violentă şi nici acum nu este. Nu a existat nimic în comportamentul nostru care să anunţe marea iubire. Şi nici acum nu ştiu, cu exactitate, ce fel de iubire a fost.

Ceea ce ne-a atras a fost conversaţia. Era singura fiinţă cu care puteam discuta. Despre literatură şi viaţă. Cu accentul, evident, pe literatură, a doua nefiind decât un apendice. Singurele lucruri care mă interesau atunci şi singurele lucruri care mi se par importante acum (plus muzica, mai ales jazzul, dar pe care l-am descoperit puţin mai târziu).

Aşadar, discutam. Înainte de ore, după ore, în timpul orelor, în pauze. Când ne întâlneam cu mai mulţi colegi în oraş nu vorbeam aproape deloc pentru că ar fi fost o discrepanţă mult prea mare între noi şi ceilalţi, şi am fi devenit fie caraghioşi, fie de nefrecventat. Şi dacă mie chiar nu îmi păsa prea tare de ceilalţi, ea avea o latură socială la care nu putea să renunţe. Atunci îşi lua ea partea ei de frivolitate, atunci se pierdea în nesfârşite bârfeli inofensive, atunci o auzeam vorbind cu ceilalţi, mai ales cu celelalte, despre accesorii care mie mi se păreau insignifiante, despre trupe de muzică pe care le dispreţuiam, despre oameni pe care îi găseam vulgari şi fără nici un pic de expresivitate. Mă ghidam după celebra butadă a lui Oscar Wilde, conform căreia nu există decât două tipuri de oameni: interesanţi şi plicticoşi. Îi preferam indiscutabil pe primii, deşi eram înconjurat de ceilalţi. Sau poate tocmai de aceea. Visam deja la cineva (sexul nu avea nici o importantaţă) care să mă fascineze, să mă facă să îi devin discipol sau prieten sau amant. Pe viaţă. Să mă oblige să constat cu uimire că există. Să mă scoată din lumea mea şi să îmi ofere o alta sau să mă facă să mă afund şi mai tare în ea. Să mă facă să plec sau să rămân. În afară de Platon şi Nietzsche, nu am cunoscut pe nimeni capabil să mă facă să simt aceste lucruri. Dar asta e o altă discuţie mult prea gravă pentru a o comenta acum.

Despre ce vorbeam cu Eva?! Despre ce citeam (constatasem cu surprindere că deşi nu citea poate atât de mult ca mine, înţelegea ceea ce citea şi îşi dorea să ştie mult mai mult decât afla pe cont propriu), despre ce vedeam, despre noi. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre mine, adică să povestesc despre mine. Toate amintirile mele, experienţele mele mi se par inutil de povestit. Le-am trăit şi gata. Au luat sfârşit. De fapt, am constatat că în afară de memoria lecturilor, nici nu prea am aşa ceva. Am prieteni care îţi pot spune la orice oră cu cine stăteau ei în bancă în clasa I şi ce colegi au avut, şi cum a fost Crăciunul şi aniversarea lor în anul acela, şi ce mâncau dimineaţa la şcoală, şi ce ochi avea profesoara de biologie, şi când au băut prima bere în oraş şi cu cine, şi cum arăta luna când au sărutat prima dată o fată, şi ce s-a întâmplat pe minute la balul de absolvire şi cine cu cine era si cine cu cine nu mai era, şi de ce şi cum, şi alte nimicuri de care eu nu am habar. Crâmpeie scurte din copilăria mea revăd uneori dacă îmi propun, dar niciodată ceva legat. Şi dacă ar fi să povestesc ceva, pe jumătate ar fi imaginaţia celui de acum. Mă văd oarecum din afară şi întotdeauna am tendinţa de a adăuga acestui personaj care sunt eu cel de acum 20 de ani câte o linie pe care cu siguranţă nu a avut-o. Sau poate că da, dar cine mai ştie?! Bătălia cu memoria mea nu s-a dat niciodată. Trecutul meu este fragmentar şi poate e mai bine să rămână aşa. Nu m-aş supune niciodată unui examen psihanalitic pentru că l-aş pica cu siguranţă. Eu nu sunt decât cel de acum şi poate cel ce voi fi. Întotdeauna am gândit la mine prospectiv, urmând oarecum o trasă ideală pentru a mă regăsi undeva pe parcurs sau poate chiar la linia de finish care, ciudat, dacă nu aţi observat, coincide cu cea de start.

Eva, în schimb, vorbea adesea despre ea şi despre trecutul ei. Îmi povestea despre copilăria ei şi despre figurile cunoscute cândva, şi despre locurile în care lăsase retina să înregistreze diferite cadre pentru a reda acum un film coerent şi neobişnuit. Experienţele ei nu erau cu mult mai spectaculoase decât ale mele, dar bine conservate şi reuşind să închege întotdeauna o naraţiune. Poate m-am îndrăgostit de ea tocmai pentru că povestea frumos. Tot timpul găsea câte ceva inedit în memoria ei şi mi-l oferea fără să ceară nimic în schimb, cu o voluptate aproape erotică. După un timp, ajunsesem să cunosc trecutul ei mult mai bine decât pe al meu sau, în orice caz, aveam o imagine mult mai coerentă. Ştiam când fusese bolnavă şi de ce, şi cum o îngrijise bunica ei, şi ce căţel primise de ziua ei când încă nu era la şcoală, şi cum arăta livada de la ţară în care proiectasem să mergem în vara următoare, şi cum se cunoscuseră părinţii ei, şi ce vreme fusese când se născuse ea, şi cum erau colegii de la grădiniţă, şi ce făcuse la şcoală, şi cum se certase cu profesoara de chimie, şi în ce excursii şi tabere fusese, şi cât de proastă era mâncarea de la cantină şi ce bune senvişurile de acasă, şi ce note luase, şi ce băieţi îi plăcuseră, şi ce prietene avusese, şi ce rude, şi cum era iarna şi vara, şi ce voia să fie când se va face mare, şi cum i s-au schimbat opţiunile pe parcurs, şi cum a ajuns să iubească literatura, dar în nici un caz nu va face din asta o meserie, şi cât de ciudat este să fii adolescent, şi multe altele, nimicuri şi lucruri grave sau pe care le abordam cu gravitate.