Fluturi vineţii

lui Gheorghe Craciun

Încep să-mi moară fluturii de pe piciorul stâng. Copii cu capul diform îmi ţipă din tablourile de pe pereţi. Îmi acopăr ochii cu palmele, cineva mă trage în spate, am început din nou să mă împiedic în rugăciuni în care nu mai cred, şi cad.

Am mâncat puţin azi, din care mai mult vin negru. Mă obsedează chipul lui palid, uşor machiat, părul dat peste cap, şi aşezat pe pernele din dantelă albă, lemnul maroniu al sicriului şi buzele lui uşor vineţii. Strângerea de mână a Mihaelei atunci „să scrii, auzi?!“, frigul şi umezeala ierbii de pe marginea trotuarului, coniacul şi ţigările luate de Alex, noi trei aproape beţi, omleta fierbinte cu legume, farfuriile pătrate şi negre, „mă simt decapitat“ îmi spune Alex trist, mai bem un pahar, ascultăm Clapton şi tăcem.

De parcă acum mi-aş fi uitat ligamentele undeva în afara genunchiului stâng. O femeie brunetă cu un halat alb şi un cuţit în mână îmi şterge fluturii cu o cârpă îmbibată în apă caldă. Picioarele mi se duc în spate, noaptea mă dor îngrozitor, ea mă pune să mă aşez în genunchi, mă descalţă şi ştiu prea bine că totul îmi vine de la el, că mă trage mereu înapoi ori de câte ori mă fac că uit şi că nu-mi pasă.

Oricât aş încerca, nimic nu-mi mai pare la fel. Nu mă simt decapitată, aşa cum Alex zicea, ci mai degrabă ca şi când un organ mi-ar fi fost amputat.

Acum, pe pervazul de la bucătărie, o cană galbenă plină de apă cu zahăr, pentru el.

Cu draperiile trase

 
Pardesiul meu cafe-au-lait, cu broderie negru cu verde… „îl port pe umeri ca o doctoriţă“, mama mă priveşte şi râde, apoi îmi trage draperiile groase care miros a praf. Lumina maro se lasă peste mine. Cu câteva bolduri încerc să mă înţep în abdomen.

O ceaşcă albă de cacao cu lapte, miros de pâine prăjită, pojar şi eu ghemuită pe covorul persan. Mileul de macrame de pe video ce miroase a casete încinse…

E linişte… îmi pun inele pe toate degetele de la mâini şi o rog să mă sărute. Telefonul sună, ea se ridică şi mă lasă acolo singură.

Ne dăm în cărţi… pune-ţi o dorinţă… „îmi doresc s-ajung o zână“. „Nu din astea“, îmi zice, „nu se-ndeplinesc niciodată“. După, deschid sertarul de la toaletă şi scot de acolo rola de elastic a mamei din care măsor două braţe şi tai.

Joc elastic în fiecare zi când mă-ntorc de la şcoală, în bucătărie cu scaunele cele mici şi albe. Mă plictisesc repede, aşa păţesc cu toate. Îmi strâng elasticul după care încep să-mi întind penarul, cărţile şi caietele colorate pe covorul roşu cu spirale albe.

Cici mă ia de mână, se încalţă cu saboţii vişinii ai mamei şi coborâm să vedem bâlciul cu tot felul de maşinuţe-carusel, vata de zahăr care miroase a lemn încins, acadelele roz învelite în celofan lipicios.

Copiii se dau în lanţuri, se prind unii de ceilalţi, pe mine nu mă lasă niciodată, „ăla nu e pentru copii“ îmi spun.

Când ajungem acasă, miroase a şniţele din carne de pasăre chinezească, tata aşează în perete o pendulă zgomotoasă, pe mine mă doare stomacul de la acadelele lipicioase, iar mama amestecă într-o cană bucăţi mici de usturoi pe care trebuie să le beau cu lapte de casă.

 
Gândul muşcatei

Unde-ţi sunt buzele, ochii, demonul din colţ, coapsele tale umede, cherie?

Am crezut că şi absintul e o cale… spre amar, spre drumul ăla pe care mă pierd mereu nopţile în care alunec, e cald, e oranj, mă priveşti din uşă, de ce vrei mereu să rămâi doar acolo, ştiu, uit mereu să-ţi strig numele atunci când cobor, când sunt înăuntru, dar credeam că ai să mă recunoşti după stânga, după drumul celălalt pe care ţi-am zis s-o coteşti ori de câte ori te îndrepţi spre mine.

Şi-mi spuneai cât de cald e afară… cât tei şi lună plină încap în două pahare, tu de roşu eu de verde, tu de „m-am plictisit, cherie, să-ţi scriu mereu versuri pe ploaie, ţi-am spus că iile tale sunt prea transparente pentru lumea asta, nu te mai lipi cu sânii de geamurile mele, sunt opace, am alte chipuri înăuntru, acum“.

Mi-am despletit părul şi am păşit peste. Miros a flori galbene dimineţile în camera mea. Mă las desculţă într-o fustă-ţigancă, în culorile ei care mi se împrăştie dezgolite pe pulpe, şi-ţi şoptesc descântece, alunec pe cozi de draci, câte şiruri de mărgele, unu-n cinci, atâtea femei încolăcindu-se în jurul meu, tu doar analiză de vise, lasă-mă, dear, nu pot să mă-ntind pe canapeaua ta şi doar să te-aştept.