Am scris cam o mie de titluri posibile pentru un roman imposibil de scris. În primul rând că, după calculele mele, îmi vor trebui două vieţi şi încă ceva să-l închei, două pachete de ţigări pe zi, sandvişuri cu salam de vară, brânză telemea şi, ca desert, bere la bidon, la căcatul de viaţă pe care o duc (când mă plimb sunt pieton, când dau drumul la televizor sunt telespectator, când stau acasă şi dorm sunt scriitor) n-apuc să scriu nici jumătate. Cealaltă jumătate o las moştenire câinelui meu, singurul capabil să încheie ceea ce cu chiu, cu vai, încep eu. Ne completăm. Eu dorm în timpul zilei, el doarme în timpul nopţii. Ne împărţim sarcinile în funcţie de priorităţi. de la apartament nu se poate încuia. Yala e stricată, soneria ciripeşte îngrozitor – aparţine proprietarului – eu îmi doresc foarte tare să se strice. Am turnat odată ulei încins peste ea, auzisem că nici un aparat care funcţionează pe bază de curent electric nu rezistă la şoc. Ei bine, joia trecută, tocmai aruncasem la gunoi un caiet în care mă chinuisem o noapte întreagă să descriu un nenorocit de fluture care se-nvârtea bezmetic prin bucătărie, când deodată răcoarea dimineţii s-a făcut ţăndări. Deschid fără să mă uit pe vizor. Femeia de serviciu mă roagă să-i umplu o găleată cu apă. Trebuie spus că în bloc locuiesc vreo şaizeci de familii fericite, soţ, soţie, bunic, eventual un papagal care să le ţină locul când n-au chef să converseze la telefon. Nici unul dintre ăştia nu e dispus să plătească o găleată cu apă în plus la întreţinere, în contul binelul obştesc şi al celorlalte nobile idealuri. Femeia ia etajele pe rând, sună la fiecare apartament şi strigă, tot la fiecare apartament, „femeiaaaa de serviciu“. Cineva se uită pe vizor şi se retrage încet în sufragerie, să zicem, lăsând impresia că nu e nimeni acasă. Cară găleata, mătura, mopul, cârpele, până la etajul opt. Ei, şi sunt singurul care-i deschide. Şi aşa, nu prea consum apă. Asta nu pentru că nu m-aş hidrata decât cu alcool, doar doar trăiesc şi eu vreo revelaţie, ca aia a lui Proust cu prăjitura, de pe urma căreia să-mi pot plăti chiria măcar un anotimp şi să-mi cumpăr o pereche de ghete pentru la iarnă. Şi nici nu pot spune că sunt certat cu igiena. Ci pentru că instalaţia e ruginită ca dracu şi nu-i prima oară când inund blocul. Nici un robinet nu se închide ca lumea, aşa că mai bine nu-l mai deschid. Numai joi dimineaţă umplu o găleată cu apă în contul femeii de serviciu. De fiecare dată îmi mulţumeşte foarte politicos, se pare că sunt singurul domn amabil din blocul ăsta, pe care nu-l găseşte niciodată în pijamale la o oră aşa de matinală şi care nu pretinde că s-a luat apa, că se fac nişte reparaţii pe la ţevile de la subsol, că blocul e vechi, a supravieţuit războiului rece şi unei butelii care a explodat anul trecut la parter, din păcate, fără victime. Femeia are o privire blândă, curăţă chiar şi preşurile de la uşi, deşi, în mod normal, asta nu ar fi treaba ei, dar are şi ea un defect, profesional, să zicem. Îi place să asculte pe la uşi. Poate că află lucruri interesante, dacă s-au scumpit ridichile, dacă anul va fi ploios sau secetos sau dacă profesoara de biologie îl va trece sau nu pe Vasilică, impulsionată fiind de ceea ce găseşte într-o plasă din alea cu I LOVE YOU EUROPA şi deasupra steagul american. De pasiunea asta a ei am aflat chiar de la ea şi despre alte lucruri interesante, despre cum s-a străduit să termine liceul, dar nu l-a terminat, pentru că A TREBUIT să se mărite cu un cioban de la ea din sat, care i-a făcut doi plozi şi a dispărut cu oile lui prin munţi, şi ea a venit la oraş să câştige bani etc. Eu ascult întotdeauna politicos, chiar dacă nu mă interesează. Nu vreau să fac impresie proastă nimănui. Ca să nu mă urască nimeni şi ca să ajung, e dorinţa mea sinceră, în rai. Viaţa ei nu are nimic spectaculos, atipic şi de altfel nici viaţa mea nu are nimic spectaculos ş atipic. O femeie foarte frumoasă mi-a spus odată că singurul lucru interesant la mine e că eu am un câine cu care nu semăn deloc, el e tăcut şi, posibil, foarte inteligent, eu vorbesc mult despre lucruri care nu interesează pe nimeni. D’aia locuiesc într-un apartament cu chirie, mănânc pe la prieteni, mă spăl în toaletele de prin cârciumi, unde mă baricadez cel puţin o jumătate de oră şi dup’aia sunt luat în şuturi de bodyguard şi de patron, „ce dracu dom’le, la vârsta dumitale, nu ţi-e ruşine“ sau, mai simplu, „labagiu nenorocit, dispari până nu-ţi rup oasele“. D’aia n-o să mă iubească ea niciodată, deşi am un câine, zău, atât de frumos şi de blând. Femeia de serviciu e singura femeie, cred, căreia îi e frică de câinele meu şi care îmi mulţumeşte constant, săptămână de săptămână, pentru amabilitate.  Şi asta fără s-o scot în oraş, s-o ţin în braţe atunci când afară tună şi fulgeră şi fără s-o mint că sunt cu zece ani mai tânăr decât par – m-au îmbătrânit experinţele, oboseala, călătoriile în Orientul cel mai apropiat unde am studiat viaţa de zi cu zi a unor triburi, zău, atât de primitive. Doar o găleată cu apă.

Întotdeauna mi-am dorit să scriu un mare roman, despre dragostea pasională, dintre mine şi cel puţin una dintre femeile foarte frumoase pentru care e renumită această ţară. Din această cauză, urmând sfatul tuturor marilor scriitori care între timp s-au plictisit de această temă şi au lăsat-o acum, cu generozitate, generaţiilor mai tinere, mi-am transformat existenţa într-o vânătoare continuă de fuste. Romanul trebuia să se hrănească din propria mea biografie, astfel să devină celebră şi persoana care l-a scris. Femeia de serviciu ieşea din calcule, avea deja copii mari, la liceu, şi un soţ care apărea din când în când din creierii munţilor să verifice dacă nu l-a uitat. El are peste o sută de kile, eu am sub şaizeci, el e o matahală puţind a oaie, eu sunt un mare scriitor anorexic şi îndrăgostit. Zău, toată povestea n-ar avea nici un haz, nici o televiziune nu ar prelua vestea cutremurătoare a morţii mele, nimeni n-ar depune baltagul cu pricina într-o urnă încrustată cu pietre preţioase şi învelită în tricolor la muzeul literaturii române.  Aşa că m-am aşezat în fotoliu şi, răsfoind agenda de telefon, am descoperit cu tristeţe că e foarte săracă în nume feminine (în afară de rude pe care nu le pun la socoteală). Folosea Roxana 0268539631 era o handbalistă lipsită de performanţă, cu nişte sâni enormi şi palme ca o lopată. Unde nu mai pui că o chema Folosea, nume lipsit de nobleţe, utilizabil şi ca verb la imperfect într-o mulţime de contexte nefericite. Mai era Caşu Marcela, despre care ştiam că are un frate bărbos, car m-a bătut odată, în troleu, că n-am vrut s-o las pe  soră-sa să stea pe scaun. Aveam piciorul rupt şi nu puteam să stau în picioare. În troleu erau câţiva pensionari oripilaţi de atâta lipsă de bună creştere. Din partea mea, evident. Şi mai era MIRUNA STĂNESCU 0268322114. M-am strofocat să-mi aduc aminte cine e persoana şi cum a ajuns în agenda mea de telefon. Colegă de facultate nu are cum să fie, pentru simplul motiv că am absolvit o facultate cu profil tehnic, în care se scuipa pe jos în timpul cursului şi se făcea colecţie de muci la decanatului, în zilele cu restanţe. Vreo asistentă de spital, de-atunci de când mi-au scos amigdalele din pricina unei infecţii nenorocite? Din ce mi-amintesc era doar o ochelaristă picată la medicină şi, din această cauză, complexată pe viaţă, care trecea prin saloane şi verifica, expertă, cusăturile pacienţilor, amintindu-le de fiecare dată că dacă nu-s cuminţi se vor umple de puroi până-n gât. N-aş fi cerut şi n-aş cere niciodată numărul de telefon al unei astfel de persoane… Miruna Stănescu… Miruna Stănescu…. Poate o colegă de liceu sau chiar de clasă. Din liceu am amintiri plăcute. Eram socotit un geniu pentru că eram singurul capabil să nu mă fac de râs la tablă, la matematică. Aveam un profesor foarte sever şi foarte brutal. Învăţam teoreme pe de rost ca să nu-mi mute fălcile sau, în cel mai rău caz, să mă tundă. Aveam părul lung şi nu voiam să mi-l pierd din cauza tâmpeniilor lui Pitagora.  De Miruna Stănescu nu-mi amintesc, dar probabil că-i dădusem vreo temă la matematică, să n-aibă fata emoţii. Mai era o problemă. N-aveam telefon. Trebuia să mă-mbrac, adică să-mi schimb tricoul verde cu tricoul alb cu dungi roşii, să-l scot pe Grigore, cokerul personal, din debara, unde mesteca preocupat nişte tratate de rezistenţa materialelor, să-mi iau umbrela (pentru că ploua), să caut prin buzunare fise de cinci mii, eventual o cartelă de telefon dacă se prelungeşte conversaţia. Toată operaţiunea mă costă ceva timp. Aş fi dormit câteva ore, dar eram obosit, nu scrisesem nimc. Banii nu contau. Încasasem o sumă acceptabilă de la un cotidian local. Făcusem un reportaj despre condiţiile inumane de la un orfelinat de pe raza judeţului, îl făcusem hoţ şi corupt pe directorul respectivei instituţii, minţisem că m-a ameninţat cu moartea, trimiţând mesaje scrise pe telefonul meu mobil (!) şi, lucru grav, lansasem ipoteza că domnul cu pricina întreţine relaţii sexuale cu minori. Asta ultima l-a dat gata pe patronul ziarului, o lichea despre care tot oraşul ştia că o vizitează frecvent pe nevasta directorului respectiv. La cât de mizerabil mă dovedisem a fi, meritam un premiu consistent. Patronul s-a ţinut de cuvânt, dar m-a invitat să-mi caut de lucru în altă parte, nu vrea să aibă de-a face cu poliţia şi procuratura. E drept că nici eu. De aceea am hotărât să mă dedic literaturii, cu mai multă seriozitate decât atunci când scriam poezii despre moarte şi sicrie, în revista liceului.

Ne-am fixat întâlnirea  pentru a doua zi, în faţa unui restaurant foarte scump, ţinuta nu era obligatorie. Bineînţeles, i-am spus că intenţionez să organizez întâlnirea de cincisprezece ani de la absolvirea liceului, iată o cifră rotundă, nici zece nici douăzeci, că am fost plecat în străinătate, afaceri mai complicate nu se pot spune prin telefon, şi că mi s-a făcut un dor absolut de ea şi de alţi colegi etc. Ea dădea răspunsuri monosilabice, în general da şi nu, chicotea din când în când, ceea ce însemna că am simţul umorului sau că nu credea o iotă din ce spuneam. Când i-am propus să ne întâlnim a spus „ăăăăăă... păi... unde... ăăăăăă... zău... tu vorbeşti serios... ăăăăăă... iartă-mă, dar nu-mi amintesc numele de familie... ăăăăă... da... în fine... da“. I-am spus că uneori nici eu nu mi-l amintesc şi că există medicamente pe bază de plante care mă ajută din când în când, „sunt ocupat aproape toată ziua încât uneori, ştii... am foarte puţin timp să mă gândesc la mine, tocmai d’aia n-ar fi rău dacă ne-am vedea măcar zece minute să vedem, poate mai chemăm şi alţi colegi, îl mai ţii minte pe creţul din prima bancă, i-am legat şireturile şi, când l-a chemat la tablă profesoara de matematică, Idoo... cum o chema... Idomir, s-a prăvălit peste bancă şiii... îţi aminteşti, nu? Nu-şi amintea şi intrasem puţin în panică. Tu ai fost în clasă cu Claudiu? Păi sigur că da, ăla care avea părul lung şi tricou cu Metallica, ah, tipu’ era genial, avea un umor... Nu? N-avea tricou cu Metallica?“ Avea tricou cu Nirvana... Mă gândeam că femeile reţin tot felul de amănunte, autoturismul sport, cămaşa croită impecabil, timbrul vocii deosebit de masculin, chestii din astea, în nici un caz imprimeurile de pe tricourile colegilor de liceu. „Aaaa... ai dreptate, că a plâns în curtea şcolii când a murit Cobain, era foarte afectat, pe unde-o mai fi? La Paris... bineînţeles... cred că ne-am întâlnit o dată sau de două ori, n-am prea stat de vorbă, mă grăbeam... ploua destul de tare“...

Adevărul e că mai departe de Curtici nu fusesem niciodată, şi nici nu reprezenta o prioritate pentru mine. Sunt un scriitor român de limbă română, cu domiciliul în România, având conştiinţa încărcată din cauza asta. Ştiu totuşi câteva străzi din Paris şi aş putea lejer să plasez o aventură acolo, fără ca Miruna să-şi dea seama. Anexez lista de preţuri în euro la ce-am mâncat de dimineaţă, croissant, pain au chocolat, cafea parisienne, ca totul să pară veridic, evoc dimineţile pe malul Senei, când mă întorceam destul de relaxat după ce pierdeam sume importante de bani la poker cu un japonez, ataşat cultural, şi cu un englez, mare amator de ceaiuri, fumător de pipă, un pierde-vară... tip interesant... Mint destul de bine, m-am antrenat luni de zile în presa locală de scandal, l-am convins chiar pe propriul meu câine că e un mare amator de ştiinţă şi artă, de când îl hrănesc cu cursurile mele de la universitate. Şi nu s-a plâns niciodată.

„Ăăăă... deci ne vedem mâine la patru? La cinci atunci? Cinci jumate? Şase şi-un sfert? Şapte? Opt fără zece? Opt fix? Mda... nu-i neapărat mâine dar eu s-ar putea... nu ştiu... aş avea nişte treburi dincolo... dar nu e sigur... Deci la nouă jumate? Ăăăă, uite... n-am nici un chef să mă-mbrac elegant, sunt sătul de costum... vreau să mă simt lejer... doar e o discuţie... între foşti colegi“...

N-am avut niciodată un costum elegant, cu cămaşă, cravată, pantalon la dungă, joben cu iepure înăuntru, în afară de uniforma din clasele unu-patru, cu cămaşă în pătrăţele şi cravata mea, de pi-ooo-nier, şi mă mândresc cu eaaa, sunt pi-o-nieeeer, erau momente de glorie personală, pe care n-o să le uit niciodată. Am o cravată, foarte îngustă, cu dungi subţiri în două culori complementare, dar sunt conştient că nu merg la adidaşi şi blugi. O păstrez pentru ocazii speciale, interviuri, colocvii, emisiuni televizate, eventual o sinucidere spectaculoasă, ceva stil Pădurea spânzuraţilor. Ţin însă foarte mult la mine şi la posteritatea mea, de aceea înec orice depresie în alcool, dimineaţă mă doare capul dar îmi revine cheful de viaţă. Nu pot accepta să mor mahmur şi indispus, aş pierde o mulţime de senzaţii teribile, pe care le-aş transmite omenirii cu limbă de moarte, singurul talk-show adevărat, în care marele scriitor povesteşte în direct cum moare, cum îl înhaţă îngerii de subţiori şi zboară cu el în paradis, singura democraţie autentică, viabilă, fără să fie nici republică federală, nici regat unitar şi inutil. Şi oricum nu m-aş spânzura niciodată de dragul omenirii, pe care nu am simpatizat-o niciodată, ci de dragul artei, singura aproape de sufletul meu, mai ales în momentele grele, cu restanţe la tehnologia materialelor de construcţie, când recitam din Bacovia şi profesorul mă chema să recit şi la toamnă. Îi plăcuse Lacustră, identificase chiar o eroare de proiectare rezolvabilă doar cu injecţii de beton, şi îi pregăteam Note de toamnă cu promisiunea că nu o să ajung niciodată inginer, dacă asta îl neliniştea. M-am ţinut de cuvânt, am abandonat în anul patru, facultatea asta mă secătuise, mă transformase în imbecilul impecabil pregătit pentru munca pe şantier. Intuiţia şi statisticile publicate prin ziare m-au ajutat să înţeleg că nu mai existau de mult şantiere, şi că macaralele râd în zare până le fură ţiganii bucată cu bucată şi le vând la fier vechi.

Mă pregătisem intens. Cumpărasem un spray, vânzătoarea mă asigurase că are un efect năucitor asupra fetelor, le cuprinde o amorţeală plăcută şi fac tot ce vrei fără să le ceri. Costa cât zece franzele, în caz de eşec puteam să-l returnez. Fireşte, era o glumă care m-a pus pe gânduri. Eram primul cumpărător, experienţa mea devenea capitală pentru brandul respectiv. Am stat o oră sub duş, cântând vesel piese triste, bluzoane la modă în liceu, căutând să recuperez atmosfera de chef, când dansam în ciorapi să nu distrugem covoarele şi ne făceam curaj cu vodka doar ca să-i cerem partenerei permisiunea de a-i plasa mâna pe fund în timpul dansului. Sfârşeam inevitabil la budă, evacuând fursecurile cu zgomote penibile. În fine, mi-am luat tricoul cu dungi roşii şi-am exersat în oglindă câteva grimase plictisite care să-mi garanteze succesul. Grigore mă privea complice, îi era indiferent dacă se alege ceva de întâlnirea asta, terminase partea introductivă a cursului şi se tolănise lângă mine pe canapea, să sistematizeze materia. Timp de o oră, de la şase până la şapte, m-am holbat la ceas, aşteptând nerăbdător să o-ntind, să ajung primul acolo, să nu aştepte fata, nu era politicos, scrie asta în toate tratatele despre bunele maniere. La opt fix am ieşit pe uşă, am salutat-o pe femeia de serviciu, ea a strâmbat din nas şi gestul m-a lămurit în privinţa deodorantului. Când am ajuns în casa scărilor l-am auzit pe Grigore, lătra enervat. Uitasem de el şi m-am gândit că n-ar fi rău dacă l-aş fi luat şi pe el, poate învaţă câte ceva despre seducţie stând cuminte la piciorul mesei şi supraveghind împrejurimile. În aer plutea o răcoare nefirească pentru acest anotimp, aşa că am grăbit pasul ca să mă încălzesc. Grigore mă urma leneş, călcând cu atenţie şi cercetând fiecare pungă plimbată de vânt pe trotuar. Oamenii păreau veseli în jurul meu, deşi ceva nu era în regulă, erau doar bărbaţi, nu şi femei. De undeva se auzea un cor bărbătesc, scandând cu furie lucruri de neînţeles. Grigore se trăsese mai aproape de mine, schelălăind indispus. M-am uitat la ceas, mai aveam o jumătate de oră până în centru, mersesem într-un ritm bun, aveam toate şansele să ajung mai devreme şi să-mi pun la punct ordinea replicilor... „Servus, ia te uită eşti din ce în ce mai frumoasă, ştii ce, hai mai bine să ne plimbăm puţin, oraşul s-a schimbat destul de mult, troleibuzele deloc... - aici ea ar trebui să zâmbească măcar, e o glumă de introducere - zilele trecute am găsit în debaraua părinţilor mei câteva caiete din liceu şi uite aşa m-a cuprins un dor nebun... ştii mi-e dor de toate lucrurile de atunci“...

N-am apucat să termin gândul că m-am trezit cu un pumn în gură şi vreo sută de tipi masivi îmbrăcaţi în tricouri roş-albastre au început să mă-mpingă şi să mă-njure. Grigore se retrăsese între picioarele mele şi privea tăcut, siderat droaia de pumni şi picioare pe care le încasa stăpânul său. Degeaba am încercat să le explic că nu sunt dinamovist, ci dimpotrivă, sunt stelist ca şi ei, dar ăsta e singurul meu tricou curat, mai am unul verde dar pe ăla îl port în fiecare zi, acum merg să mă-ntâlnesc cu o prietenă, şi ea e stelistă ca şi mine, dinamo ia muie, suge pula, nu, nu sunt un căcat de dinamovist, tricoul ăsta e singurul meu tricou curat.

La un moment dat eram întins pe caldarâm şi Grigore mă lingea insistent pe obraz. Cerul era înnorat iar asfaltul cam umed. Începuse să picure, iar mie îmi curgea încă sânge din nas. Mă dureau toate, cap, ficat, stomac, rinichi, pe tricoul meu se imprimaseră diferite modele de tălpi. Ceasul era, slavă Domnului, intact. Mai erau zece minute până la fix, dacă mă grăbeam, aveam timp să intru într-un bar, să beau o vodkă şi să-mi fac un consult general. Grigore m-a ajutat să mă ridic. Grigore e un câine paşnic, contemplativ, fire prin excelenţă defensivă. Nu mă puteam baza pe el şi ştiam asta, îl iertam de fiecare dată. Privirea lui blândă, epicureică, era cel mai eficient balsam pentru durerile mele sufleteşti, şi mai ales în cazul de faţă, trupeşti. Singura persoană pe care o bagă în sperieţi e femeia de serviciu. În rest, toată lumea îl mângâie, îl trage de coadă şi remarcă, de fiecare dată la fel, ce câine drăguţ, cât timp are? E mai tânăr ca mine, are toate şansele să mă-ngroape.

În faţa restaurantului erau trei femei, toate trei frumoase, toate trei brunete şi bine îmbrăcate, toate trei aşteptau, probabil, pe cineva. Mi-am scuturat încă o dată pantalonii, am tras aer în piept şi am repetat în gând prima replică... servus, ia te uită, eşti din ce în ce mai frumoasă... Grigore a zbughit-o la fugă şi s-a repezit la cea mai frumoasă dintre brunete, mirosind-o ca pe o veche cunoştinţă de-a lui. Câinii au într-adevăr o intuiţie fenomenală, citisem asta în toate revistele de specialitate, o armată de psihologi, doctori, sociologi, fizicieni şi dracu mai ştie ce ajunseseră la concluzia că animalul cu pricina e capabil să identifice şi să reţină un miliard de mirosuri, era deci foarte folositor stăpânilor lor. Cu siguranţă, Grigore fusese cel care, înaintea mea, beneficiase de toată atenţia şi căldura Mirunei Stănescu. Era îmbrăcată într-o pereche de veluri kaki, tricou alb şi tenişi. Avea părul brunet, lăsat pe umeri, zâmbea fericită şi-l mângâia pe mizerabilul de Grigore, care se tolănise la picioarele ei, lătrând încântat. M-am apropiat şi eu, sfios, vrând să-i trag atenţia că patrupedul e plin de purici. Pentru prima oară îmi uram câinele. Existenţa lui devenise o povară pentru mine. Scenariul acestei întâlniri era dictat de nenorocitul de coker, trebuia să schimb replicile, trebuia s-o fac să uite de conversaţia de la telefon. Schimbasem imediat strategia, toată povestea cu Parisul devenise o minciună lipsită de şansa unei confirmări. Sinceritatea, autoironia înlocuiau acum blazarea, zâmbetul melancolic, ce tâmpenie, mi-am zis, dacă nu l-aş fi luat pe Grigore cu mine ar fi trebuit să-ntreb pe fiecare dintre cele trei femei: „Miruna Stănescu? Nu vă supăraţi, sunteţi Miruna Stănescu? Atunci cu siguranţă pe mine mă aşteptaţi“... Slavă Domnului, cokerul îmi uşurase situaţia. Ficatul mă durea din ce în ce mai tare, în schimb nu-mi mai curgea sânge din nas, lucru care-mi dădu ceva curaj. Deci: „Servus... Miruna?“ Mă privi uimită. Nu eram încă mort, pentru că stăteam pe propriile-mi picioare, deschisesem impetuos conversaţia, nu rămânea decât să aştept un răspuns din partea ei. „E câinele dumneavoastră?“ Nu ştiam dacă faptul o intriga, un câine aşa de frumos şi un stăpân bătut atât de rău, într-un tricou alb cu dungi roşii, cu pantaloni murdari şi cu atâtea prostii în cap legate de partide catastrofale de poker şi de întâlnirea de cincisprezece ani de la terminarea liceului. Sau, dimpotrivă era aşa de amuzant să fii bărbat şi să târăşti după tine un coker care detestă violenţa şi nu intervine în cazuri de inferioritate numerică. Aşa că am spus adevărul. „Da, câinele e al meu, are trei ani şi o lipsă totală de loialitate. Defect minor la câini şi cât se poate de major la oameni. Se hrăneşte cu celuloză, e expert în rezistenţa materialelor, latră la femeia de serviciu, are o perspectivă epicureică asupra vieţii, doarme în debara, îşi face nevoile regulat, atât în mijlocul naturii, cât şi în mijlocul sufrageriei, năpârleşte anual, îi este frică de apă, ceea ce nu înseamnă că e un câine neatent cu igiena corporală, poartă la gât un bănuţ de argint pe care scrie Grigore – nume dat odinioară papilor şi sfinţilor - e născut în zodia scorpionului, adică în noiembrie, marţea şi vinerea sunt zilele lui de post, nu mănâncă nimic, bea numai apă, iarna e deprimat, iar vara cum nu se poate mai vesel. Ăăă... nu ştiu ce să vă mai zic despre el, e un câine cu destule drepturi şi nici o îndatorire, tratează cu indiferenţă scriitorii şi cu interes brunetele, vă asigur că e un prieten credincios oricui îl scarpină pe creştet, copiii îl trag de urechi fără ca el să se supere. Nu a muşcat niciodată pe nimeni, v-am spus că detestă violenţa. O singură dată a fost obligat de stăpânul său, adică de mine, să alerge după un motan puturos. Motanul nu s-a sinchisit de prezenţa lui, l-a zgâriat pe bot şi l-a muşcat de-o ureche. După acest incident i-am interzis cu desăvârşire orice comportament agresiv, firesc în regnul animal, şi am căutat să-l educ potrivit principiilor marelui pedagog Jan Comenius. Metoda a dat, până acum, rezultate, mai trebuie învăţat cum să mănânce cu furculiţa, cum să închidă televizorul şi cum să programeze o maşină de spălat automată, să bată covoarele, astfel încât să se adapteze vieţii citadine, să-şi asume responsabilităţi casnice.

Ţinând cont că vă place atât de mult şi că aţi reuşit să-i cuceriţi inima -lucru uşor de dedus judecând după felul în care vă linge încălţările - sunt dispus să vi-l vând. Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, vi-l pot oferi pe gratis, un suflet nu se vinde pe bani, nu-i aşa?“ Obosisem. Monologul o convinsese pe deplin că sunt nebun de legat. A rupt-o la fugă spre staţia de autobuz, în timp ce eu ajunsesem la marele pedagog Jan Comenius şi la priorităţile educaţiei canine.

Pe drumul către casă am fumat un pachet de ţigări şi m-am rugat la Dumnezeu să nu iau bătaie şi de fanii dinamovişti, pentru că am tricoul rupt şi murdar, ofensând astfel culorile clubului. Grigore venea după mine, cu nasul în pământ, lătrând fericit la câte o vrăbiuţă. Mă hotărâsem să scap cât mai urgent de el, nu contează prin ce metode. Am dat anunţ la ziar, dar nimeni nu s-a arătat interesat (e drept că nu dădusem nici un număr de telefon), am dat telefon la hingheri, dar mi s-a spus că trebuie să plătesc o taxă destul de piperată ca o echipă să se deplaseze la faţa locului şi să-l înhaţe. Devenise un fel de emblemă a blocului şi toţi locatarii îi mai trimiteau, prin mine, o chifteluţă, o sarma, iar un copilaş de prin vecini îi oferise o portocală.

În ceea ce mă priveşte, scriu în continuare articole calomnioase la adresa autorităţilor. Marele roman de dragoste este definitiv compromis.