Marţea în care şi-a omorât unchiul

Elise Wilk, nascută la Braşov în 29 iulie 1981, a absolvit Facultatea de Jurnalistică din Cluj-Napoca în 2003 şi masteratul de Literatură şi Comunicare din cadrul Facultăţii de Litere din Braşov în 2006. În prezent, este redactor la cotidianul „Transilvania Expres“ şi corespondent pentru Braşov al cotidianului „Romania liberă“. A debutat în 1999 în revista „Astra“ cu o piesă de teatru.

 

 

Marţea trecută şi-a omorât unchiul. A fost cam ciudat pentru o zi de marţi. De obicei, marţea nu se întâmplă mare lucru. Zilele de marţi sunt, de fapt, foarte plictisitoare. De obicei, marţea, Gil face rost de scutire medicală. N-are chef de şcoală. Dar marţea trecută s-a întâmplat ceva cu totul ieşit din comun. Atunci, Gil şi-a omorât unchiul. Propriul unchi. A fost în marţea aceea când au venit în vizită Gumă şi Bretea. Le-a povestit că unchiul Titi a murit, omiţând faptul că tocmai el îl omorâse. 

Nu mai ştie exact cum s-a întâmplat totul.

Îşi aminteşte însă perfect ziua în care l-a văzut pentru prima dată pe unchiul Titi.

Era într-o marţi. Avea şapte ani. Pe neaşteptate, mama i-a spus, pe la nouă şi un sfert dimineaţa: „Azi e ziua lui unchiu’ Titi“.

Gil nu cunoştea nici un unchi Titi. Dar acest lucru avea să se schimbe în curând. Din ziua aceea de marţi. „Azi e ziua lui unchiu’ Titi“  însemna de fapt: „Azi mergem în vizită la unchiu’ Titi“. Se întâmpla în fiecare an. Călătoria spre apartamentul unchiului Titi începea cu săptămâni întregi înaintea zilei unchiului Titi. Mama spunea „Mai ştii, anul trecut, ce s-a mai bucurat unchiul Titi  de cadoul tău?“

„Da, da“, spunea Gil plictisit, „e bine, o să-i mai fac un tablou“.

Era ca un reflex pavlovian. Mama îi spunea că e ziua unchiului, iar Gil se aşeza şi picta. „Ah, un tablou“, mârâia unchiul de fiecare dată.

Gil simţea de pe atunci că cineva mârâie doar dacă are impresia că în faţa lui se află un dobitoc. Aşa că mârâia şi el, înainte ca unchiul Titi să se gândească să mârâie, dar ştiind că unchiul Titi  va mârâi curând. Credea că astfel unchiul Titi va trece drept dobitoc, şi nu el. Se fâstâcea în faţa uşii de la intrare, încercând să ascundă la spate tabloul făcut rotocol şi legat cu o fundă roşie, până când  mama îl bătea uşor pe umăr şi îl împingea, încet, spre unchiul Titi, în timp ce îi şoptea la ureche: „Ştii doar cât de mult se bucură unchiul“. Iar el transpira în costumul călcat la dungă pe care nu-l suporta, dar pe care era nevoit să-l îmbrace la fiecare vizită.

Bineînţeles că ştia cât de mult se bucură unchiul. „Îmi tot râde în faţă, şi-i pute gura ca o cocină“, le povestea Gil lui Gumă şi lui Bretea. Oricum, Gumă şi Bretea sunt de părere că toate rudele „îs ca dracu’“.

Aşa că stătea în faţa unchiului, cu tabloul legat cu fundă ascuns la spate, şi spunea aproape în şoaptă: „La mulţi ani, unchiule!“. Unchiul nici măcar nu-l băga în seamă, fiind cufundat în tot felul de discuţii cu invitaţii. Pe un dobitoc poţi să-l faci să aştepte.

Aşa a stat ani la rând în faţa unchiului, uitându-se fix la buzunarele lui de la pantaloni şi spunând aproape în şoaptă „La mulţi ani, unchiule!“. Apoi îşi privea freza impecabilă în pantofii perfect lăcuiţi şi aştepta ca cineva să-i atragă atenţia unchiului Titi asupra lui.

„A, tu erai. Vrei să mă feliciţi, nu-i aşa?“, spunea unchiul Titi, râzându-i în faţă, până i se înroşeau urechile de ruşine. Apoi se apleca şi aproape că urla: „Ce ai tu acolo, la spate? Nu cumva e pentru mine?“

Gil lua mâinile de la spate şi număra, încet, până la trei. Dacă unchiul mârâia până ce el ajungea la trei, atunci cîştiga jocul. Era un joc absurd, un joc pe care îl joci doar atunci când ai urechile roşii.

Gil obişnuieşte să joace astfel de jocuri atunci când aşteaptă ore în şir, în faţa cinematografului, să apară Gumă şi Bretea. „Aştept să treacă zece maşini verzi. Dacă trec şi nu apar până atunci Gumă şi Bretea, plec“, îşi spune mereu. Maşinile trec, dar cei doi băieţi nu mai vin. Alteori, Gil numără câinii negri, babele cu sacoşe roşii sau călugării cu bărbi lungi. Iar într-o noapte când n-a ajuns acasă, mama a sunat la poliţie. L-au găsit în faţa cinematografului, aproape îngheţat. Ajunsese să numere doar patru pisici gravide.

Normal că bucuria unchiului Titi la primirea tablourilor nu era sinceră. De fiecare dată când Gil  îl vizita, mergea prin tot apartamentul şi inspecta pereţii. Niciodată nu a văzut acolo vreun tablou pictat de el.

Cu toate acestea, unchiul Titi îi dăruia lui Gil câte o hârtie de 50 de mii la fiecare vizită. Şi când a împlinit 12 ani, tot unchiul i-a făcut cadou un fular cu clubul de fotbal preferat, cu semnătura antrenorului şi dedicaţie. Şi tot unchiul lua cartofii prăjiţi de pe masă cu degetele de la picioare şi îi ducea, graţios, la gură. Şi apoi se mira de ce nimeni nu vrea să mănânce cartofi prăjiţi.

Din păcate, această poveste nu este adevărată. A inventat-o. Unchiul Titi n-a mormăit niciodată „Ah, un tablou“ şi n-a apucat niciodată cartofii prăjiţi cu degetele de la picioare. Şi mama nu-l obligase niciodată să-l felicite pe unchi, darămite să-l viziteze. Ziua unchiului Titi nu era niciodată. Pentru că unchiul Titi  nu a existat niciodată.

Gil l-a inventat. Şi dacă spune că şi-a omorât unchiul, nu e vorba de o crimă în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate că poate fi încadrată în categoria crime. Dacă inventezi o persoană, îi dai viaţă şi o porţi cu tine, timp de aproape treisprezece ani, aşa cum porţi o cheie la gît, fiind gata oricând să o scoţi la iveală şi să spui poveşti despre ea, iar apoi o omori fără nici o explicaţie, atunci poate fi vorba de crimă.
 
Gil ştie totul despre unchiul Titi. Că îşi croşetează singur ciorapii trei sferturi, care îi ajung până peste genunchi, că poartă chiloţi sub duş, că are coşuri pe piept, că îşi pune câteodată salam pe pâinea cu gem şi că se rade pe picioare. Dar toate aceste lucruri le-a inventat. Sau ar fi putut să le inventeze. L-a inventat pe unchiul Titi când avea şapte ani şi stătea cu Gumă şi Bretea în curtea şcolii. Îşi aminteşte şi acum ziua aceea. Era marţi şi băieţii vorbeau despre meciul de fotbal de a doua zi. Deodată, Gumă a spus: „La dracu, eu nu pot să vin, tanti Nuţi face mâine 50 de ani!“. „Cine e tanti Nuţi?“, a  întrebat atunci Bretea. Şi Gumă a început să povestească de mătuşa lui Nuţi, de proteza ei dentară, de faptul că se rădea la subbraţ şi - aşa presupunea el - şi în alte părţi ale corpului, de nea Ghiţă, care poate să râgâie la comandă şi poate să cânte imnul României de la coadă la cap şi Bretea a început atunci să râdă în hohote. Şi Gil a râs. Dar a observat imediat că Bretea râdea din alte motive decât el. Nu pentru că poveştile lui Gumă ar fi fost haioase, ci pentru că el, Bretea, cunoştea toate aceste poveşti. Pentru că şi Bretea avea mătuşi Nuţi şi unchi Ghiţă şi o grămadă de neamuri, care erau cât se poate de haioase.

El nici măcar nu ştiuse până atunci că rudele pot fi haioase. Nu are rude. Nici bunică, nici bunic, nici măcar un tată, de la care ar fi putut moşteni un unchi. Atunci s-a oprit din râs. Simţea cum Gumă şi Bretea alunecau de lângă el, deveneau din ce în ce mai mici şi se dizolvau ca nişte pastile efervescente în albastrul cerului. Dispăruseră într-o lume care lui îi era străină. Se simţea ca un om care se află la locul nepotrivit, dar care îşi doreşte din tot sufletul să facă parte din el.
 
Aşa l-a inventat pe unchiul Titi. Şi l-a închipuit în aşa fel încât să se integreze perfect în peisajul plin de mătuşi Nuţi şi unchi Ghiţă. De atunci nu a mai avut niciodată sentimentul că trăieşte într-o lume diferită.

Din păcate, n-a stat niciodată în curtea şcolii cu Gumă şi Bretea. Şi nici nu a râs de vreo mătuşă de-a lui Gumă. A inventat asta, probabil pentru că îşi închipuie că ar fi fost haios. Ar fi fost chiar superhaios să fie prieten cu Gumă şi Bretea. Dar Gumă şi Bretea n-au fost niciodată prietenii lui Gil. Cu toate că, o dată, când era într-a doua, a stat foarte aproape de ei în curtea şcolii. Picioarele îi tremurau de emoţie. Stătea sprijinit de zid, cu mâinile în buzunare. Pe de-o parte, pentru că îi era frică să nu înceapă să-i tremure şi mâinile, pe de alta, pentru că voia să facă impresia că nu e interesat câtuşi de puţin de Gumă şi Bretea. Îi era teamă ca urechile lui mari să nu se facă şi mai mari, de la emoţii. Într-adevăr, l-a auzit atunci pe Gumă povestind de tanti Nuţi şi l-a auzit şi pe Bretea cum râde în hohote. Ar fi râs şi el. Nu-şi dorea nimic mai mult decât asta. Şi deodată, unchiul Titi a apărut în capul lui. Brusc. Nici nu a ajuns bine în capul lui, că a şi început să-i vorbească. „Hai, băiete, curaj! Sunt aici, nu ţi se poate întâmpla nimic rău!“ Aşa că a mers direct la Gumă şi Bretea şi le-a spus: „V-am povestit vreodată de unchiul Titi?“. Gumă şi Bretea i-au dat de înţeles că nu era nevoie să le povestească despre nimic, nici de unchiul Titi, nici de altceva.

Şi povestea asta a inventat-o. Pentru că viaţa e mult mai groaznică decât orice poveste. Pentru că în viaţa adevărată chiar ţi se înroşesc urechile şi pentru că, în viaţa adevărată, asta nu e un sentiment tocmai plăcut. În lumea imaginaţiei, urechile roşii pot fi semnalmentele unui erou. Dar în realitate, Gil nu e un erou.

E adevărat, l-a cunoscut pe unchiul Titi când avea şapte ani. Într-o dimineaţă, pe la ora nouă şi un sfert, unchiul s-a înfiinţat la uşă cu un geamantan. Mama i-a spus lui Gil: „El e unchiul Titi“. Nu-şi mai aminteşte prea bine cum arăta unchiul atunci. Doar că era foarte înalt, avea ochi mici ca nişte butoniere şi fruntea îngustă. În schimb, Gil îşi aminteşte, de parcă ar fi fost ieri, vocea mamei, când a spus: „El e unchiul Titi“.  Suna de parcă ar fi vrut să-şi ceară scuze, de parcă i-ar părea rău. A spus: „Bună ziua, unchiule Titi“. Unchiul a dat din cap, ca broasca ţestoasă din aparatul de jocuri mecanice. Nu se purta prea prietenos. Gil simţea asta. Exceptând comenzile pe care i le dădea, unchiul a vorbit o singură dată cu el. De cele mai multe ori îi spunea să-şi ţină gura. Mama nu prea spunea nimic, în afară de: „Fă ce zice unchiul Titi, te rog eu mult“...

Aşa că Gil îşi ţinea gura, dar nu de dragul unchiului Titi, ci de dragul mamei, şi asta numai pentru că mama punea un accent foarte ciudat pe cuvintele „te rog“. Era de parcă între ea şi Gil ar fi fost un secret. Ca şi cum unul dintre ei ar fi găsit o comoară şi îi spunea celuilalt locul unde era ascunsă, într-un cod numai de ei ştiut.

După câteva zile, în care unchiul Titi se purta de parcă ar fi locuit de-o viaţă acolo, cu ei, Gil a auzit-o, într-o noapte, pe mama plângând. Habar nu avea de ce plânge, dar ştia că asta trebuie să aibă legătură cu unchiul Titi. Din noaptea aceea, a auzit de multe ori plânsul mamei. Atunci şi-a dat seama că mama nu e nici pe departe o eroină. I-au dat lacrimile. În momentul acela, s-a hotărât să devină erou. Cel mai mare erou. În orice casă trebuie să fie câte un erou, se gândea Gil. Pentru că în toate poveştile pe care le cunoştea exista câte unul.

Într-o noapte, Gil a auzit-o pe mama plângând ca de obicei şi pe unchiul Titi înjurând: „Termină dracu’ odată cu bocetele ăstea de căcat!“

S-a ridicat din pat, a mers în bucătărie şi a luat cuţitul de pâine din sertar. Apoi, s-a postat în faţa uşii de la dormitor. Şi a aşteptat să devină erou.

Dar totul s-a derulat mult prea repede. Uşa s-a deschis brusc şi deodată unchiul Titi stătea în faţa lui Gil. Avea pieptul plin de păr, ca maimuţa pe care o văzuse săptămâna trecută la grădina zoologică. Unchiul s-a întors către mama şi i-a spus: „Termină cu bocetele, scroafă nenorocită!“. În momentul acela, Gil a vrut să-i bage cuţitul în burtă. Dar n-a reuşit nici măcar să se mişte din loc. Stătea împietrit în faţa burţii păroase şi se holba la firele negre, creţe, care creşteau din buric. „Ce vrea nenorocitul ăsta mic aici?“, a urlat atunci unchiul. L-a prins de braţ şi s-a holbat la cuţitul pe care-l avea în mână. Ochii mici, ca nişte butoniere, au devenit brusc mari. „Ce vrei să faci cu cuţitul?“, l-a întrebat pe Gil. În vocea lui nu era nici urmă de furie. Doar uimire. Apoi, unchiul Titi a început să râdă în hohote. Se ţinea de burtă. „Ia te uită la ăsta mic“, spunea. „Ia te uită la nemernicul ăsta mic“. Mama se oprise din plâns. Se ridicase din pat şi îl privea speriată.

Brusc, Gil şi-a dat seama că a ratat ocazia. Şi dacă ratezi o dată ocazia, ai toate şansele să o ratezi şi a doua, şi a treia oară. De acum încolo, unchiul Titi va striga mereu: „Ia te uită la nemernicul ăsta mic“.

Unchiul râdea. Şi râsul lui devenea din ce în ce mai tare. Unchiul nu avea să-l ia în serios pe Gil  până când Gil nu va avea curajul să-i bage cuţitul în burtă. Până la urmă, unchiul Titi a fost acela care l-a lovit. Atât de tare, încât Gil a auzit doar pocnitura. Chiar dacă lovitura unchiului i-a rupt mâna, nu a plâns deloc. Nici măcar atunci când mama l-a dus la spital şi le-a spus medicilor că a căzut din pat.

Nu a plâns. Dar ştia că asta nu e suficient pentru a ajunge erou. A stat 12 zile în spital. Când s-a întors acasă, unchiul Titi dispăruse. N-a mai venit niciodată. Gil şi mama n-au mai vorbit despre el. Ştia însă că mama nu devenise nici ea eroină. Că nu ea era responsabilă cu dispariţia unchiului Titi.

Nici povestea asta nu e adevărată. Şi pe asta a inventat-o, ca pe toate celelalte. Într-o marţi. De ce? Pentru că se plictiseşte în zilele de marţi în care nu se întâmplă nimic, când nu se iveşte nici o ocazie să devii erou. Când te trezeşti dimineaţa şi n-ai chef să te ridici din pat, când mănânci gem de prune direct din borcan, cu ochii lipiţi de somn, când te târăşti fără vlagă spre baie şi tresari când tălpile tale ating gresia rece. De cele mai multe ori, marţea, Gil rămâne acasă, în pat. Împreună cu tristeţea care îl înveleşte ca o pătură, care se lipeşte de el ca un al doilea strat de piele. Şi care rămâne la el doar pentru o zi. Marţi. Ziua în care el inventează poveşti.

Dar bineînţeles că nici asta nu e adevărat. Atâtea poveşti nu poate inventa nici măcar Gil. Nici măcar într-o zi plictisitoare de marţi. Şi în nici un caz într-o zi de marţi în care tocmai şi-a omorât unchiul.