Fiecare obiect, tot ceea ce ne înconjoară şi mai ales fiecare faptură are un eu. Lucrurile vorbesc între ele în felul lor.

Să nu credeţi că nu le auzim...Astfel de vorbe ne trec pe la urechi tot timpul. Obiectele vorbesc şi cu noi, de exemplu, cam cum am vorbi noi cu pereţii. Pereţii par să nu te asculte însă reţin tot ce le spui şi mai ales ţin cont de tot ce au auzit şi-au văzut. „Pereţii au ochi şi urechi.“ Vorba aceasta are înţelesuri foarte profunde... Şi dacă au ochi şi urechi înseamnă că au şi gură. Nu se poate să ai ochi şi urechi şi să nu ai gură. Este legea firii, ca să spunem aşa. Acesta, deşi este un raţionament, este numai de formă. În spatele lui se află o experienţă concretă.

Pereţii ne vorbesc, noi am putea jura că nu-i auzim, dar ei ştiu că ţinem seama de vorbele lor şi se mulţumesc numai cu atât.

În camera de la stradă este mai rece, anormal de rece. Chiar dacă soba rămâne mereu aprinsă simţi răceala. Mă întreb ce frig o fi fiind în oasele acestor pereţi de cameră. Sau ce-ar vrea ei să spună cu frigul acesta. Mă întreb şi presupun, ca şi când nu aş şti, însă nu te poţi preface la infinit, până la urmă o să recunosc că ştiam, dar n-am putut să accept evidenţa.

Dincolo de aceste şase faţete ale camerei se află universul şi dincolo de univers se află alte universuri. Dincolo, dincolo, dincolo, întotdeauna  rămâne un dincolo care îmi dă fiori. Nimic nu este ce pare a fi şi „nimic“ nu este ce pare a fi. Nimicul este elementul comun, adevărul rece pe care mi-l amintesc dintr-o noapte.

Eram adolescent atunci şi am avut un vis deosebit de celelalte vise din care te trezeşti speriat.

În faţa mea se afla o femeie care ţinea în mână un pachet de cărţi. Era cu mult mai în varstă decât mine însă părul i se păstrase negru. Avea o piele albă, mată, ochii negri, atât de negri, încât păreau adânciţi în orbite.

A început să aşeze cărţile pe masa rotundă în faţa ei şi să-mi ghicească din viitor.

Ştia despre mine multe: nume, oameni pe care nu dezvăluisem că-i cunosc, fete, locuri pe care le frecventam. Mă uimea cu asta. Deodată mi-am dat seama de ceva care m-a îngrijorat. I-am vorbit: „Ceea ce îmi spuneţi s-a petrecut deja.“

Ea s-a oprit, m-a privit pătrunzător o clipă, apoi mi-a dat un răspuns la care nu mă aşteptam şi care m-a prins nepregătit: „În acest caz, înseamnă că tu nu exişti!“

Brusc am simţit ceva, ceva ce nu cred că are sens să descriu ci numai să denumesc, sentimentul de a nu exista. Ghicitoarea avea dreptate, de fapt nu existam. Adevărul acesta crud şi înfiorător m-a făcut să mă trezesc imediat. Am vrut să mă bucur că era doar un vis, dar acest adevăr s-a întipărit atât de adânc în mine încât a fost evident că doar mă prefăceam că exist, dar nu era aşa.

De aceea şi pereţii sunt reci. Adevărul lucrează în ei. Evidenţa poate fi ignorată, trecută cu vederea... ne putem crea camera noastră de vis, dar nu rezolvăm nimic în acest fel. Chiar dacă ai o cameră de vis rămâne o problemă ce ţine până la urmă chiar de natura visului. S-a observat că majoritatea viselor conţin aşa numitele anomalii. De exemplu, visezi că te întorci acasă în apartamentul tău de la etajul trei, intri în bloc, în locul scării obositoare în zig-zag găseşti una sub formă de spirală, de marmură, acoperită cu un covor roşu şi rămâi înmărmurit.

Astfel de anomalii se petrec şi în camera de la stradă. În faptul că pereţii sunt reci găsesc mereu câte un indiciu. Sigur nici ei nu există. Dacă ar exista ar ţine ceva adăpost. Însă cu argumente de acest gen nu poţi convinge pe nimeni că ceea ce vede nu este, nici măcar pe tine însuţi. E nevoie de răbdare, dar mai ales trebuie rezolvată problema cealaltă.

M-am speriat prea repede atunci. Ar fi trebuit să reacţionez mai calm. Să fi spus: „Da, este adevărat că nu exist, îmi simt inexistenţa, hai să mă cufund în ea, s-o aprofundez!“ Adevărul acesta era prea mare şi am dat peste el întâmplător, într-un vis la şaisprezece ani, măcar să-l fi visat mai târziu, după armată, la douăzeci sau la treizeci. La treizeci chiar mai ştiam câte ceva, mai acumulasem ceva experienţe, poate aş fi reacţionat altfel...

Acum ce a mai ramas din sentimentul acela grandios... Foarte puţin. Teama te impinge la uitare şi uitarea impinge totul către exterior. Să reparăm pereţii, să punem termosistem, iar soba să ardă permanent. Sunt treizeci de grade Celsius şi tot e frig. Soba dogoreşte degeaba, pereţii sunt reci. Plătim mult la gaze. Cum să plătesc dacă nu exist! Uite că plăteşti chiar dacă nu exişti!

Şi timpul trece şi uitarea se aşterne. Ştiu sigur că nu exist, am dovezile mele, însă am pierdut acel sentiment, sentimentul de a nu exista. A rămas evident doar că mă prefac că exist. Nefiind aş fi mai fericit.