sisif.ro | O noapte ca o proză scurtă

Stai şi-ţi priveşti adidaşii prăfuiţi. Ţi i-ai luat cu doar doua saptămâni în urmă şi, cum urăşti incălţările noi, profiţi de această ocazie ca să-i faci să arate de parcă ar avea un an vechime. Îşi repeţi acest lucru, deşi ştii că nu-i tocmai adevărat, că i-ai încălţat pentru că nu aveai ce altceva să îţi iei în picioare şi că nu te-ai gândit nici o clipă la tot nisipul pe care îl vor răscoli în această noapte. Stai şi te uiţi la adidaşii tăi, care acum sunt albi de la nisipul fin depus pe ei, şi te întrebi care este, de fapt, culoarea lor adevărată. Nu este o întrebare sinceră, pentru că ştii prea bine că e verde, e doar un mod stupid de a te testa, de a vedea cât de beat eşti cu adevărat. E târziu, e deja patru şi tu nu ai reuşit sa te îmbeţi. Te uiţi deznădăjduit în jurul tău.

Stă întinsă şi priveşte în sus, spre cer, fără să se mişte. Nu mai e noapte demult, dar nici dimineaţă nu e încă. Daca se străduieşte zăreşte ceva sclipind pe cer, ceva ce ar putea fi o stea. Îmi trebe ochelari – îşi spune, în timp ce continuă să fixeze acel punct luminos. Ar vrea să ştie cât e ceasul, dar nu îndrazneşte să se mişte de teamă să nu-l trezească. Deşi se îndoieşte că ar dormi, continuă să stea nemişcată, de parca nici măcar certitudinea asta nu ar vrea sa o dobândească. Încercă să privească cu coada ochiului spre dreapta ei, dar nu vede nimic, decât acelaşi cer tot mai albăstrui şi mai luminos. Încearcă să se concentreze să-i audă măcar respiraţia. Nimic. Pentru o clipă se întreabă dacă mai e lângă ea. Ar putea la fel de bine să fie singură şi, dacă ar întinde mâna, să descopere un spaţiu gol lângă ea, aşa cum se întâmplă în filme. Tot atât de bine e însă să nu verifice, să se prefacă că nu-i pasă. Fixează din nou punctul acela luminos, spunându-şi că, în momentul în care va dispărea, va fi deja dimineaţă şi doar atunci se va ridica şi va pleca spre casă.

Stai jos şi priveşti în jurul tău. Toată lumea pare beată. E trecut de patru, poate fi chiar cinci după câtă lumină e, şi tu nu înţelegi ce ai făcut greşit de nu-ţi iese. Te ridici hotărât, te mişti precaut printre trupurile ce se răsucesc convulsiv în jurul tău şi ajungi la bar. Urli la barman să îţi dea o sticlă de vin, insişti asupra tipului de vin pe care îl vrei, de parcă barmanul ar fi cel mai beat dintre toţi sau ca şi cum ar încerca să te păcălească şi să-ţi dea altceva, să ramâi tu singurul treaz din acea noapte. Te întorci triumfător la masă cu sticla în mâna. Nu ai mai cerut pahare pentru că ştii că nu mai ai cu cine să bei. Te aşezi din nou şi bei un sfert din sticlă. Te uiţi la persoana din faţa ta. Parcă o ştii de undeva.

Steaua pierise demult, dar ea continua să stea nemişcată. Simte cum frigul începe să-i cuprindă picioarele şi, deşi cu un singur gest le-ar putea acoperi cu un colţ de cearceaf, continuă să stea nemişcată. Renunţă să mai privească cerul, uită de steaua a cărei dispariţii o aşteptă cu înfrigurare, uită să mai ţină ochii deschişi. Se gândeşte pentru o clipă că este deja zi, că oamenii vin la plajă, unul câte unul, îi vede apropiindu-se de mal, întinzându-şi prosoapele, aşezându-şi umbrelele, sunt din ce în ce mai mulţi, le pierde şirul şi e gata să se piardă printre ei, stă întinsă la soare şi e pregătită să se bronzeze când cineva se aşează în faţa ei şi îi face umbră.

Te uiţi la ea şi îţi dai seamă de unde o ştii. A fost tot timpul cu voi. Cineva îţi spusese că e cea mai de treabă fată din câte cunoscuse. Dar nu mai ştii cine spusese asta şi la ce se referea mai exact. O priveşti mai atent căutând urme ale omului de treabă pe faţa ei. Are părul prins cu o cordeluţă albă, dar nu în felul acela şcolăresc ci într-un mod foarte complex şi ciufulit în acelaşi timp. Nu ştii exact de ce, dar te gândeşti la papucii tăi. După acest gând renunţi să o mai priveşti. Mai bei din sticlă jumătate din ce mai era şi te uiţi după un pachet de ţigări. Masa e goală. Singura persoană care fumează şi care, de altfel, nu stă cu capul pe masă, e ea.

Deschide ochii, dar nu vede decât cerul acum albicios şi strălucitor. Deasupra ei simte presiunea pe care el o pune pe trupul ei. Ştie că e acolo, deşi nu-i vede faţa. Pentru o clipă se gândeşte dacă l-ar recunoaşte şi acest gând o face să zâmbească. Îi simte părul cum îi gâdilă bărbia şi buzele cum îi umezesc şi răcesc pielea gâtului. Un fior de frig îi străbate trupul lăsându-i în piept un nod, ca un hohot de râs înăbuşit. Se cuibăreşte mai bine sub trupul lui un pic cam greu şi, pentru o clipă, se gândeşte că poate ar trebui să-i răspundă, să-l ia în braţe, sa-l mângâie poate pe spate. Curând acel ceva ca un hohot de râs se transformă în ceva cald si moale ce se răspândeşte în tot trupul şi ea se trezeşte cu mâinile încolăcite în jurul spatelui lui. Când el încearcă să o sărute pe gură, ea îşi întoarce capul spre stânga fixând corturile din depărtare cum stau împrăştiate ca nişte cocoaşe de cămile abandonate. Îşi simte buzele încleiate în lipici cu gust de vin. Are o senzaţie vagă de amorţeală în stomac în timp ce continuă să privească spre cerul unde fâşii de lumină sunt sfâşiate de fâşii de umbră.

Termini sticla de băut şi te apleci peste masă. Nu vrei să vorbeşti cu ea, dar vrei să-i ceri o ţigară. Să o încerci. Să vezi dacă e adevărat. Te apleci, deci, peste masă, simţi cum aceasta se mişcă sub tine, al dracului e ăla care face pe isteţul, dar continui să stai aşa ca şi cum, dându-ţi seama de ceea ce se întâmplă, va fi suficient să-l facă să termine. Te sprijini în mâna dreaptă şi stai aşa câteva secunde să vezi dacă ai avut dreptate. Masa e stabilă. Te pregăteşti să-i arăţi tipei din faţa ta gestul cu cele două degete apropiate şi depărtate succesiv de buze, când îţi dai seama că mâna care urma să ducă la îndeplinire complicata misiune susţine toată greutatea trupului tău. Te uiţi la ea cu încordare, se uită şi ea la tine, dar nu scoţi un cuvânt.

Mâna lui alunecă peste bluza de mătase alburie, atingându-i sânul, iar ea e atât de surprinsă încât îşi dă capul pe spate ca şi cum aşa totul ar fi fost mai uşor de suportat. Ca în filme. Undeva în depărtare zăreşte acoperişurile roşii şi un pic mai în faţă cineva mergând alături de un câine. În rest nimeni. Sesizându-i mişcarea, bărbatul îi prinde bărbia între buze şi o trage spre el. Ea se uită în ochii lui. Doi ochi căprui ce privesc printre pleoapele uşor înroşite de nesomn. Se uită adânc în ei şi la început nu vede nimic, dar apoi îşi dă seama că se poate vedea la fel de bine pe ea însăşi, cu părul ciufulit pe frunte şi nasul un pic mai mare decât îl ştia de obicei.

Mâna lui continuă să se rostogolească peste sâni până la mijloc şi înapoi. Într-un târziu ajunge sub bluză şi capul lui alunecă uşor urmărind traiectoria mâinii. Ea îşi îndreaptă din nou privirea spre cer fără să zică nimic.

O priveşti insistent şi te întrebi de ce dracu se preface că nu înţelege. Ochii tăi urmăresc cu aviditate drumul ţigării, acel dus şi întors între gura ei şi scrumieră şi tu, care erai pe punctul de a-l imita, simţi cum te prinde o ciudă teribilă. Te aşezi şi priveşti sticla goală. Începi să-l înjuri pe ăla care ţi-a băut-o şi, temându-te că ea te-a auzit, îi fluturi sticla demonstrativ. În clipa aia îţi dai seama că ai mâna liberă şi începi să-ţi loveşti cu disperare buzele cu cele două degete care ţi-au mai rămas libere şi cu sticla care stă spânzurată între celelalte trei. Ea înţelege ce vrei şi-ţi aruncă amuzată pachetul de ţigări. Te emoţionezi când o vezi râzând şi te grăbeşti să scoţi o ţigară gândindu-te că într-adevăr e cea mai de treabă fată din câte ai văzut tu vreodată.

Îşi ridică mâna dreaptă şi o lasă pe capul lui. Are părul aspru şi printre firele de păr şi pe pielea capului simte asprimea nisipului. În momentul în care mâna lui a început să-i ridice fusta, şi-a ridicat capul şi a privit peste trupul bărbatului. Undeva în depărtare, acolo unde apa înghite cerul, soarele întârzia să răsară. Se vedeau în schimb tronsoane de lumină şi altele de umbră ca şi cum nişte nori nevăzuţi blocau lumina. Un prieten îi explicase odată că erau, de fapt, munţii cei care blocau lumina şi îi spuse chiar şi despre ce munţi era vorba, dar ea uitase şi oricum nu fusese niciodată bună la geografie. În clipa în care îşi lasă din nou capul pe spate aude un zgomot de fermoar şi clincănitul pe care numai nasturii de la blugi îl fac când sunt desfăcuţi. Ea închide ochii şi simte cum amorţeala aceea din stomac devine tot mai persistentă şi mai dureroasă.

Te scotoceşti prin buzunare după o brichetă. Te gândeşti că probabil ai pierdut-o şi abia apoi te gândeşti că tu, de fapt, nu fumezi. Te uiţi deznădăjduit spre ea, ca şi cum te-ar fi ghicit, dar în loc de asta vezi flacăra roşiatică ce pâlpâie în vârful pumnului ei închis. Te gândeşti că e un fel de vrăjitoare şi că ea trebuie să fie cea mai de treabă vrăjitoare din câte ai văzut tu până atunci. Tragi foc prin ţigară şi te gândeşti că şi tu trebuie să fii un fel de vrăjitor, asta chiar imediat înainte să te îneci. Scoţi ţigara din gură, tuşeşti până simţi că nu mai ai plămâni, ci o groapă adâncă plină de fum. Te uiţi la ţigară de frică să te uiţi la ea şi vezi că e plină de sânge, la fel ca şi degetele tale. O arunci cu frică în scrumieră şi te uiţi spre ea, dar constaţi cu spaimă că cea mai de treabă fata din lume plecase deja. Îţi priveşti din nou mâinile însângerate. Nu te-ai bătut. Ştii sigur că nu te-ai bătut. Şi în fete nu ai dat niciodată. Continui să te uiţi uluit la locul gol din faţa ta şi te întrebi dacă fata aceea cu freza ca papucii tăi a existat cu adevărat. Doamne, ce beat sunt - îţi zici în timp ce încerci să te ridici, ţinând bine banca, nu cumva cineva să încerce iar vreo glumă proastă.

Simţind-o mişcându-se sub el, bărbatul îşi ridică capul spre ea. Ea îi fixează privirea în timp ce cu cealaltă mână caută prosopul pe care îl lăsase pe geantă. Îl trage cu un gest hotărât asupra capului lui. El îi atinge nasul cu buzele după care îşi îngroapă faţa între urechea şi umărul ei. Trupul lui îi apasă tot mai tare burta şi sânii în timp ce picioarele, acum dezvelite, simt răcoarea dimineţii. Sub prosop, respiraţia lui îi abureşte pielea iar a ei împingea ritmic prosopul în sus şi în jos. Mirosea a apă de mare, a nisip şi a căldură ca şi cum soarele ar fi fost deja pe cer şi ar fi înmuiat toată umezeala nopţii în ritmul respiraţiei lor. Simte cum ghemul acela de amorţeală dureroasă explodează şi se împrăştie sub form unor valuri de moleşeală în tot trupul sfărâmat sub mişcările lui.

Te gândeşti să o cauţi cu privirea prin mulţime, dar îţi dai seama că nu mai e mulţime, că, de fapt, nu mai e aproape nimeni şi că afară e deja lumină. Rămâi o clipă în picioare şi îţi priveşti adidaşii, care la lumina dimineţii par două cutii de bere călcate în picioare, părăsite pe nisipul rece şi umed. Îţi priveşti picioarele cu atenţie şi devii tot mai conştient că e lumină şi că lumea a început, aşa cum era şi firesc, să se învârtă în jurul papucilor tăi. Te aşezi jos, direct pe nisip şi înainte să începi să vomiţi, te întrebi dacă nu cumva bate vântul şi din ce direcţie. Cauţi în buzunare un şerveţel şi, cum nu găseşti, întinzi mâna după nişte nisip, dar gura ta e mai rapidă decât mâna şi se şterge recunoscătoare de umărul tău. Te ridici, căci nu mai suporţi mirosul, şi sub lumina strălucitoare a soarelui, pe care îl intuieşti în spatele tău, dar nu îndrăzneşti să-l priveşti, te îndrepţi agale spre casă.

În clipa în care el încetează să mai mişte, zgomotul valurilor şi lătratul unui câine năvălesc sub prosop. El se desprinde de ea şi se trage alături având grijă si-i tragă fusta până la genunchi. Prosopul cade şi el şi aerul rece şi lumina îi pătrund în nări şi în ochi. Se ridică în coate şi priveşte spre mare. Se ridică în fund. Îşi zăreşte chiloţii îngropaţi pe jumătate în nisip. Îi ia şi îi bagă în geantă. În acelaşi timp îşi aprinde o ţigară, dar nu înainte de a râde satisfăcută. Nimeni nu o întrebă de ce râde. Când îşi termină ţigara şi se ridică să plece, nu mai e nimeni lângă ea.

Era o cămăruţa foarte mică, în care nu intrau decât un pat şi o masă. Primiseră o singură cheie, care rămăsese la el. El era sau avea să fie, în curând, cap de familie. Când a ajuns acasă, şi-a dat tricoul jos şi s-a aruncat în pat fară să se mai gândească la nimic. La puţin timp după ce a adormit, a apărut ea. Şi-a scos fusta care i se lipea de picioare şi a aruncat-o într-un colţ. A căutat o pereche de chiloţi, după care s-a aşezat în pat lângă el. I-a privit buza spartă pe care se uscaseră sânge, vomă şi nisip, după care s-a întors cu spatele şi a început să plângă uşor.