sisif.ro | La revedere*

     - Şi pot să intru vă rog? Ştiu că este dificil să obţin viza, dar e dreptul meu să încerc, da, înţeleg că foarte puţini reuşesc să primească acest fel de viză, dar eu vreau să vorbesc cu cei care se ocupă cu aşa ceva, nu cu portarul. Mulţumesc. (...)
     - Da, am toate actele în regulă, da, vorbesc destul de bine engleza, pe cât timp, doi ani şi gata, asta e cea mai lungă perioadă, chiar dacă nu stau doi ani, dar să am viză, că doar n-am stat o noapte trează ca să vin aici şi să cer viză pe trei zile că atât îmi ia să mă duc şi să mă întorc.
     - Vă rog să veniţi la ora trei după paşaport, îmi zice tipa din spatele geamului antiglonţ.
     La ambasada UK totul este super păzit de când au avut loc atentatele de la World Trade Center. De fapt de cine se păzeau? De noi cei de afară printre care în ziua aceea mă număram şi eu, şi în acele minute mi-am promis că nu voi mai încerca să mă umilesc atât de mult niciodată. A trebuit să mă trezesc la cinci dimineaţa, să merg să mă înscriu pe o listă pe care erau deja trecuţi destul de mulţi oameni, să aştept ca în jurul orei nouă să vină un individ plin de importanţă care face parte din gardienii publici, apărătorii locului, împarte bonuri de ordine şi face crize sporind neliniştea celor din jur.
     Oricum, ca românul fericit că totul se termină cu bine, ajung, după două zile de umilinţe şi nesomn, acasă, cu paşaportul ştampilat şi gata de plecare. Încă câteva zile şi iată-mă într-o dimineaţă de ianuarie plecând spre Bucureşti cu microbuzul pe serpentine la aeroportul minune de unde urmează să iau zborul minune către ţara lui Papură Vodă the First.
     Ca orice tânără fără experienţă, înainte de a pleca am ascultat tot felul de sfaturi despre călătoria cu avionul ale diferiţilor oameni care nu au mai călătorit cu avionul, dar ştiau fiindcă văzuseră în filmele americane la tv sau aveau rude sau cunoştinţe care aveau rude sau cunoştinţe care au călătorit cu avionul. Aşadar, am fost anunţată că mâncarea din avion se plăteşte, asta în cazul fericit în care o voi primi şi sfătuită să întreb mai întâi cât costă, ca să nu mă fac de râs la sfârşit, sau, şi mai rău, să nu am cu ce plăti şi multe alte ciudăţenii de felul acestora.

Urc în avion, după ce o doamnă de la unul din ghişee m-a insultat, alt gardian m-a întrebat câţi bani am, ca să îmi ceară, probabil, dar puteam să-i dau vreo zece mii de lei dacă ţinea neapărat.
     Avionul, fantastic, vrei să pui picior peste picior? Nu poţi. Vrei să te întorci puţin mai la dreapta? Ai grijă că vecina abia şi-a pus dinţii şi dacă-i scoţi, n-au dentist aici. Stăteam pe scaune câte trei şi mirosea destul a aer închis. Eu nu prea înţeleg de ce nu ai voie să deschizi geamul în timpul zborului, e curent sau ce? Apoi doi bătrânei s-au aşezat lângă mine. Capetele lor îmi ajung până la nivelul ochilor, găsesc obositor să mă uit spre ei. Vorbesc nemţeşte, nu înţeleg nimic. Când s-au aşezat lângă mine mi-au zis „hello”. Sunt slăbuţi şi nu prea guralivi. Miros a colonie din aia de care se găsea la noi imediat după revoluţie, adusă din import.
     Eu cerusem loc la geam ca să mă zgâiesc, credeam că pot vedea un oraş să împuşc şi eu doi iepuri dintr-o lovitură, să zic că l-am văzut când eu nici măcar n-am coborât din avion.
     - Am vizitat toată Europa de-a lungul ei. Şi ce-ai văzut? Crestele unor munţi şi norii de deasupra Olandei, sunt altfel decât cei de la noi, mai pufoşi. Am văzut şi Amsterdamul, erau nişte galoşi cool în aeroport.
     Vine şi vremea să mâncăm, apare un tip, care ne arătase mai devreme pe unde să ne aruncăm în caz de defecţiuni la motor, cu mâncare. Eu olandeză nu vorbesc aşa că suntem în impas nu ştiu cum să-l întreb cât costă mâncarea, mai bine o iau că vad că nimeni nu întreabă şi mai apoi văd eu. O cutiuţă mică, de mărimea unui penar din alea de care aveam când eram mică. O deschid, înăutru cutiuţe şi mai mici fiecare cu câte ceva în ea. Au şi o prăjiturică. Bătrânul mă întreabă:
     - Nu-i aşa că nu o mănânci? Ce mai pot zice, eu cam salivez după hârtia aia cu gust de cacao, dar i-o dau. Şi aşa are prea multe e-uri. Aşa am auzit eu. Totuşi, sunt foarte interesată de gustul acestor mâncăruri sau ce-or fi. Doar am plecat în recunoaştere, să văd, să studiez, să iau notiţe, doar voi scrie un roman despre asta, nu?
     Aşadar, văzându-i pe vecinii mei cum balotează tot ce au în faţă încep şi eu să mănânc biscuiţi, salata, chestii cu liguriţele şi furculiţele din plastic apoi le pun toate în punga pe care o extrag din buzunăraşul scaunului din faţa mea, reciclabilă, şi aştept să vină cineva să o ia. Apoi primim cafea, biscuiţi, suc şi aşteptăm să aterizăm în Amsterdam.
     Amsterdam, poarta nu mai ştiu ce număr, să mă uit pe bilet, G, dar să mă uit. Că în ţară la noi mă gândeam să întreb pe cineva, că aşa faci la noi când nu ştii cu ce troleu să mergi îi intrebi pe cei din staţie.
     - Nu vă supăraţi, nu ştiţi cât e ceasul?
     - Nu ştiu, îmi pare rău, nu sunt de pe aici.
      Norocul meu a fost că în faţa mea găsesc un panou cu teveuri multe şi nu mai trebuie să mai întreb pe nimeni. Glonţ la panou să văd pe unde să o iau. Citesc informaţille afişate pe monitor, mă orientez în timp şi spaţiu şi plec spre indicatorul care îmi arată porţile G şi F, cu geantă şi beletul după mine, ştiu că nu am prea mult timp aşa încât mă gândesc, chiar că un picuţ de sprint n-ar fi rău dată fiind situaţia. Mă îndrept către poarta cu pricina, zborul anunţat. Aeroportul e mare, reuşesc cu greu să pătrund printre oamenii care se mişcă încet, unii cu multe bagaje, alţii fără, ca şi mine, doar o geantă mică atârnată de umăr. Îmi place duty-free-ul, sunt o grămadă de lucruri pe care m-aş opri să le privesc, e totul atât de curat, lumina pătrunde pe deasupra, prin ferestrele din tavan. Oricât aş încerca să nu casc gura şi să fiu o fată educată, nu pot. Un ceas frumos
aici, o geantă DKNY dincolo, galoşii frumos aşezaţi ca soldaţii pe standuri. Un anunţ despre un muzeu care se află chiar aici în apropiere. Apoi nimic. Un coridor lung cu uşi şi sălile de aşteptare aşezate una după alta. Văd poarta mea. Mă opresc în faţa uşii şi privesc ecranul care arată zborul Amsterdam-Londra. În încăpere, prin peretele geam văd câţiva oameni aşezaţi pe scaune, aşteptând, probabil, îmbarcarea. Intru, e prima oară când sunt într-o ţară străină, mă simt de parcă aş fi în vizită la nişte oameni pe care nu-i cunosc. Mă aşez pe cel mai apropiat scaun de lângă intrare. Nu mă pot concentra, nu pot privi în jurul meu, văd doar pe geamul exterior un avion, probabil e cel cu care vom pleca noi, cei aşezaţi aici în această încăpere. Mă trece un fior rece.      Stau puţin jos. Apoi urc în avion. Ei, aici parcă mai poţi respira doar două locuri pe rând şi o companie mai plăcută, un prim contact cu civilizaţia şi oamenii acelei civilizaţii pe care doresc eu s-o descopăr, un englez cu două sute de coşuri şi tot atâtea kilograme se aşează lângă mine. Mă înghesui lângă geam dându-mi seama că îmi va fi greu să respir în locul pe care îl ocup. Trebuia să fiu atentă când a arătat stewardesa unde se ascund măştile de oxigen.
     Ok, îmi zic eu sperând că stickul îşi făcuse efectul şi nu miroseam după atâta drum cu microbuzul, cu avionul, cu scările rulante prin aeroportul cu galoşi din lemn, nu de alta, dar nu-mi doresc ca prima impresie pe care acest popor, care face baie seara, şi-o face despre mine, să fie una negativă. Pentru mine contează tare mult prima impresie dacă m-a văzut unul, m-au văzut toţi, şi nu vreau să adâncesc groapa dintre cele două popoare, cucerite ambele la un moment dat în istorie de romani, prin nefolosirea unui stick al cărui CTC nu corespunde normelor stricte ale Uniunii Europene. Acestea fiind zise, sandvişul deja mâncat, las măsuţa ridicată aşteptând felul doi şi râd în sinea mea văzându-i pe ceilalţi cum îşi strâng măsuţele din faţa lor. La un moment dat ni se spune că zborul, care nu a durat mai mult de o jumătate de oră, se va sfârşi în câteva minute. Atunci, roşie până &i
circ;n vârful urechilor, îmi strâng măsuţa din faţă. Oare ce fel de nehalită m-or fi crezut oamenii ăştia, îmi zic eu în gând. Treabă naşpa, eu îmi propusesem să fac totul perfect şi iute cum o dau în bară la final.      O domnişoară strigă că dacă e cineva din afara spaţiului UE să ridice mâna ca să ne dea un formular. Eu deja puţin galbenă ridic mâna fără să mă vadă decât individul cu coşuri de lângă mine care mă întrebă if I need one of those, I dau din cap că nu şi gata, nu, ce mai puteam zice dacă nici măcar să ridic mâna nu pot...
     În sfârşit coborâm, poate totuşi nu era reprezentativ individul, şi mă îndrept către poarta pe care scrie Others, acolo sunt eu. Completez un formular care îmi cere să spun ce culoare are pielea mea, albă sau est european albă, tic pă ăsta din urmă, dacă ar fi vreo diferenţă, că dacă eşti chinez eşti galben, dacă eşti negru eşti negru, dar est european alb? Noi suntem mai superiori decât alţii, nu? Şi tocmai un consătean de-al lor a zis-o.
     - Unde mergeţi? mă întreabă doamna neagră de origine engleză care îmi verfică paşaportul.
     Asta mă întreb şi eu uneori, dar mai ales în ultima oră.
     - Adresa nu e scrisă corect, îmi zice ea.
     Păi nu ştiu cum e corect, ce eu am mai fost vreodată aici ca să ştiu cum să scriu adresa? La noi e simplu. Ca să expediezi o scrisoare trebuie să scrii numele şi strada, blocul, apartamentul, oraşul, iar dacă greşeşti, poate ai noroc să ajungă la vreo vecină drăguţă care să te caute mai pe seară să ţi-o aducă, sau poştaşul să-şi dea seama de eroarea expeditorului. Dacă nu, sigur poşta le-a încurcat.
     În fine, mă lasă să trec că am viză şi îmi zice s-o iau pe la stânga ei. Da, aici trebuie să am grijă că totul e pe dos. Afară îi aştept pe cei care trebuie să mă ia de la aeroport. Plouă. Eu ştiam că Anglia e ploioasă, dar n-au bălţi. Ce păcat, că mergeam la o tură de înot. Dar iute-i au venit să mă ia.
     Prima mea zi în ţara lui Papură Vodă the First. Tocmai mi s-a rupt valiza.