Oamenii spun că nici o zi, nici o noapte nu seamănă. Poate au dreptate, însă mie mi se pare că toate zilele şi toate nopţile sunt la fel, încât dacă le-am pune alături unele lângă altele, zilele într-o parte şi nopţile în cealaltă parte, am vedea că oricât de mult ar trăi un om, viaţa lui ar fi formată dintr-o singură noapte lungă şi dintr-o zi mai mult sau mai puţin lungă.

Într-o astfel de noapte mă chinuiam să-mi sfârşesc romanul şi nu ştiam ce să fac cu unele dintre personajele mele. Să le înec în bezna nopţii, sau să le mai dau o şansă? Era o noapte umedă şi grea. Vântul vâjâia pe la ferestre şi în capul meu aplecat peste foile albe. Sufletul mi se despuiase brusc de fantasme. Am aprins un beţişor parfumat, sperând să mi se mai dezmorţească simţurile şi să-mi stimuleze imaginaţia. Unde sunt muzele, titirezii şi toţi spiriduşii când ai nevoie de ei?

Mă chinuiau întrebările. Am stat până noaptea târziu faţă în faţă cu întrebările mele şi nu le găseam răspuns, ori, când îl găseam îmi scăpa, ca peştii cei lunecoşi... Scrisul mergea destul de greu.

Într-o asemenea noapte mi-a apărut în faţă fetiţa cu şosete portocalii. Aplecată adânc asupra foii albe de hărtie cum eram, nici n-am observat când a intrat. M-am şi speriat auzindu-i vocea venind chiar din faţa mesei mele de lucru.

- O să treacă şi asta, o să găseşti răspunsul!

- Crezi? am întrebat automat. Dar repede mi-am dat seama că de fapt nu e nimeni în cameră. „Ei, na! Am început să vorbesc de una singură!“

- Nu vorbeşti de una singură!, m-a corectat vocea. Vorbeşti cu mine!

- Dar unde eşti, cine eşti şi ce vrei? am întrebat pe nerăsuflate.

- Cam multe întrebări dintr-o dată... N-o să-ţi pot răspunde decât pe rând. Altfel eu o să mă încurc, iar tu nu o să pricepi... ca să primeşti un răspuns clar trebuie să pui o singură întrebare clară.

- Ei, asta-i! m-am enervat. Acum îmi dai şi lecţii?

- Nu-ţi dau lecţii! Îţi amintesc un adevăr!

- Adevăr, adevăr! Fie! Atunci spune-mi simplu unde eşti?

- Ei, aşa da, mai merge! Sunt aici în faţa mesei tale de lucru, m-am aşezat pe cărţoiul ăsta de 3 kile şi jumătate, dar tu, din cauza enervării, nici nu mă vezi.

Am ridicat privirea de pe foaia de hîrtie şi m-am uitat spre canapeaua din faţa mesei de scris unde lăsasem de cu seară deschisă „Istoria literaturii...“ a lui Călinescu şi am observat cu uimire o fetiţă cam de 5-6 anişori, poate mai mare, rumenă-n obraji, bucălată, cu nas cârn, păr creţ, ciufulit, cu şosete portocalii şi cu genunchii juliţi, cu rotule ascuţite şi cu ochi rotunzi şi vii, se uita ţintă la mine de parcă ar pune ceva la cale.

Am izbucnit în râs, crezând că am început să o iau razna. Îmi devenise clar că ar fi trebuit să mă culc pentru că deja începusem să am vedenii.

- Poţi să râzi cât vrei şi cât pofteşti, îmi zise musafira mea. Timpul trece, şi nu în favoarea ta. Nu sunt o nălucă... şi doar tu m-ai chemat.

Fetiţa făcea mereu baloane din gumă de mestecat şi, în acelaşi timp, lingea cu poftă o acadea de zahăr ars. „De când n-am mai mâncat o acadea din zahăr ars...?“

- Bomboane de caramel n-ai? mă întrebă dintr-o dată, strâmbându-se din cauza fumului din cameră. Dă-mi bomboane, altfel devin foarte neliniştită.

Şi într-adevăr începuse să se fâţâie de colo-colo mişcându-şi fustiţele alandala. Am început să scotocesc prin birou, prin sertare.

- Nu-ţi ajung guma de mestecat, acadeaua, îţi mai trebuie şi bomboane?  Nu găseşti c-ar trebui să-mi zici şi mie măcar cine eşti?

- Cum cine sunt? Nu mă recunoşti? Sunt fetiţa care sânteai tu în copilărie, înainte să devi notorietatea plicticoasă cu cearcăne, care eşti acum.

- În primul rând se spune erai şi nu sânteai. Iar în al doilea rând asta-i bună! Cum pretinzi că eşti fetiţa care eram eu în copilărie, când nu semănăm nici pe departe una cu alta?! Nu avem nimic în comun. Eşti o musafiră nepoftită şi nici nu ştiu pe unde ai intrat!

- Eu nici măcar nu trebuie să fiu poftită. Sunt alături de tine de când te-ai născut din moment ce purtăm amândouă acelaşi nume! Doar că în ultima vreme ai cam început să te poticneşti şi să uiţi de mine din ce în ce mai mult... eşti mereu încruntată, râzi tot mai puţin. Fumezi prea mult. De asta am şi venit, să-ţi atrag atenţia.

- Şi totuşi dacă noi purtăm acelaşi nume, dacă suntem una şi aceeaşi, de ce ne deosebim atât?

- Pentru că ne desparte un lan de secară! a venit neaşteptat răspunsul.

- Fugi de acolo! Cum o să ne despartă un lan? Glumeşti! Ne desparte o simplă masă de scris şi atât!

Copila zbânţuită ronţăia alune - bomboane nu găsisem - şi sărea un şotron, pe care îl vedea doar ea pe covor, trăgându-şi şosetele portocalii, care îi alunecau mereu dezvelindu-i genunchii cu rotule ascuţite şi plin de julituri...

- Nu e un lan, ca toate lanurile, cum crezi tu, ci un lan de secară anume. El are puterea miraculoasă să schimbe oamenii într-atât încât să nici nu se mai poată recunoaşte măcar.

- Cum adică? Vrei să spui că în felul meu de a vedea lumea şi al tău e vreo deosebire?

- Ohohoo! Şi încă ce deosebire! (şi îmi făcu cu ochiul complice). Ca de la cer la pământ! Adică nu, ca de la o margine de lan la alta!

- Tot nu înţeleg...

- De exemplu, eu stau aici, în marginea asta a lanului şi văd un iepure care zboară, ţi-l arăt ţie, iar tu, din marginea cealată, te uiţi la mine ca la o arătare, zicându-mi că am luat-o razana de tot, cum o să pot să cred aşa ceva! Iepure care să zboare!

- Păi chiar aşa, cine a mai văzut un iepure zburător?!!!

- Din partea aia a lanului nimeni! Dar din partea asta?!! Ia încearcă să vii aici lângă mine şi să priveşti. Vei avea atâtea lucruri de văzut şi de înţeles altfel.

            M-au găsit zorile jucând şotronul pe covor.