In the memory of a jar of honey…

Avea obiceiul sa imi lustruiasca pantofii cu crema in timpul orelor, varandu-se subtil sub banca. De la o vreme, de cand il mustruluisem, avusese grija sa poarte mereu cu sine o cutie de `kiwi prattico`. De cele mai multe ori, profesorii il depistau chinuindu-se sub banca si, intrerupandu-si discursul, il intrebau, uimiti, ce face.

El, usor intimidat, balbaia, colega mea are o problema ... dadea sa continue - vrand sa spuna ca eu nu suportam sa am pantofii murdari de praf, vedeti, era o problema psihologica, iar el ma tot calca, accidental, pe picioare - dar nu apuca sa termine pentru ca profesorii izbucneau in ras, si clasa intreaga odata cu ei. „Ah, si problema colegei se rezolva de sub banca?“ El raspundea, senin, „Da“, parca neintelegand gluma.

Uneori duceam lupte - guma de sters in loc de tun, pixuri in loc de pusti, linii de demarcatie, inscriptionate pe banca, pentru diferitele fronturi, transee improvizate - pentru teritoriul pe care el il numea „Pocutzia“ (un loc unde suprafata dintr-un pal lucios a bancii fusese rupta, lasand vizibila o portiune asimetrica de lemn negru), si care avusese lipsa de inspiratie sa se gaseasca de o parte si de alta a liniei de despartire pe care el o trasase pe mijlocul bancii, pentru a marca „teritoriul meu vs. teritoriul tau“. Numele era o ramasita a orelor de istorie, unde aparuse destul de des si care ii starnise, probabil, imaginatia cu focuri si dorinte de glorie. Mai mereu, dupa lupte asidue, el era castigatorul. Lupta trebuia, insa, sa se repete zi de zi, caci hotarul noptii era punct de demarcatie in orice joc: a doua zi cartile se reasezau, proaspat, pe masa.

Alteori, venea, dupa ce asteptase la multe semafoare, sa ma ia de acasa cu masina - tot guma de sters; aceasta ne purta apoi pe strazi, meticulos inscriptionate pe banca, - pana la scoala, unde coboram, si unde jocul nostru se reintorcea in clasa in care ne aflam de fapt, pentru ca el sa reinceapa o noua poveste - soptita insidios, in timp ce privea harta Africii, atarnata in fata, de coltul tablei - despre cum si acolo, in Mozambic, si acolo in Congo calatorise impreuna cu tatal sau, care este - stiam? - pilot de avion.

Tatal sau aparea, mereu in ipostaze si roluri spectaculoase, de fiecare data diferite, in majoritatea povestilor itinerante. Incepusem sa incerc sa mi-l inchipui, si eram convinsa ca fiul isi admira peste poate tatal. Mama aparea, stereotipic, in povestile de dadaceala agasanta. Nu vorbea insa, mai niciodata, despre cei doi impreuna.

Ii placea, uneori, sa manance seminte. Eu il priveam indelung, la inceput enervata de un obicei pe care il consideram „tiganesc“ , mai apoi insa cu o crescanda pofta sa ma alatur obiceiului sau: „numai acum, pentru ca mi-ai facut pofta“. Ii ceream. Atunci intindea palma, o deschidea si vedeam, mai mereu, o singura saminta ramasa (sa fi fost, de fiecare data, o strategie a sa?). Imi astepta cateva secunde reactia; eu ii intuiam jocul psihologic dar nu ma hotaram ce sa fac; nemiscata, ii priveam fix palma; cand se plictisea, lua samanta, indeparta coaja, impartea miezul pe jumatate, si imi dadea, cu o privire de complicitate, una din jumatati.

Foarte des, usor incurcat, imi marturisea ca ii place de cutare colega. Ce sa faca? Ce sa ii zica? Sa ii zica ceva? Eu il sfatuiam sa mearga si sa-i vorbeasca, indiferent despre ce. Orice, ii spuneam. Hotarat, promitea ca in pauza urmatoare sa faca pasul. Se intorcea trist si imi spunea ca iar i s-a impleticit limba in gura. La intervale mai lungi sau mai scurte, colega se schimba, nu insa si nereusitele sale de practica lingvistica.

Mi se parea, pe atunci, un baiat uratzel, cu multe idiosincrazii si, totusi, tare simpatic. Imi devenise, in scurt timp, foarte drag, si ii acceptam multele „nebunii“ amuzata si cu o pofta copilaroasa de a ma juca. Eram, in mica noastra „ehipa in doi“, tare isteti: puteam fi, concomitent, atat atenti la ora cat sa avem habar, cat si angajati in cine stie ce jocuri haioase, asa incat profesorii invatasera sa ne accepte. In timpul orei de franceza, de exemplu, citeam, impreuna cu clasa, lectia zilei respective, dar ne amuzam copios de sunetul titlului in cazul in care ar fi fost citit in romana: p i c u e - n i c u e. Chicotelile prea putin infundate deranjau, dar, ridicati in picioare si rugati sa continuam lectura lectiei, o faceam fara probleme, dezinvolti, mandri ca nu „pierduseram randul“.

Aveam, bineinteles, si momente de conflict, in afara luptelor virtuale pentru „Pocutzia“. Una dintre problemele majore aparea in timpul lucrarilor de control, cand eram acuzata de aviditate pentru o „amarata de nota“, de egoism belicos, pentru ca nu aveam rabdare sa indrept pagina pe care scriam in graba, astfel incat sa poata si el copia. Aveam mereu constiinta vinovata: imi doream intr-adevar o nota buna, dar ripostam explicandu-i ca dureaza prea mult ca el sa copieze cuvant-cu-cuvant. Ar trebui, ii sugeram, sa scaneze repede pagina cand o indrept sa vada, si apoi sa redea, in cuvinte proprii, ideea. Devenea irascibil si inabordabil la o astfel de solutie si, nemaiputand gasi argumente, repeta mereu aceleasi acuze la adresa mea.

Alte probleme crea ora de limba engleza, una din preferatele mele, unde eram activa si unde profesoara nu intarzia sa imi incurajeze dezinvoltura. Ma asezam in primul rand, pentru ca imi placea sa aud clar si sa am „capacitate de reactie“. El se ascundea in ultimele randuri, pentru ca, spunea el, „imi displace tare tipa asta; cu cat sunt mai departe de ea, cu atat mai bine“. Dupa ce ii administrase, intr-o zi, un doi punitiv pentru ca nu isi facuse tema pentru acasa, incepu sa o acuze de favoritism la adresa mea si rautate evidenta fata de ceilalti. In orele de curs ce urmau dupa cea de engleza ramanea rece, ursuz, imi evita privirea si era tot mai putin dispus la jocuri. A doua zi, insa, parea sa fi uitat totul, si jocul reincepea.

In unele puseuri vindicative, isi relua vechiul obicei din clasa a cincea, prin care aseza o carte voluminoasa deasupra capului meu sau al vreunei colege si, calm, intreba: „Vrei sa iti pocnesc una cu cartea asta?“ Cand il chestionam in legatura cu ciudatul obicei, raspundea ca asta era testul lui de personalitate, dar, dupa explicatiile ambigue pe care le dadea, nu reiesea clar daca ai trecut testul in cazul in care nu ai fost lovita sau, din contra, in cazul opus, varianta pe care o sugera posibila. Pe mine nu ma lovise niciodata, probabil pentru ca, la intrebarea lui incuietoare, aveam obiceiul sa ma avant in alambicate explicatii psihanalitice legate de semnificatia dorintei lui de a afla raspunsul la o atare intrebare, ceea ce il facea sa se intoarca vijelios pe calcaie si sa isi caute o victima ceva mai modesta.

In alta confruntare mai directa de la granita violentului eu reusisem, interpunandu-ma accidental intre el si adversar, sa ii dobor ochelarii de pe nas, ochelari ai caror lentile s-au spart, cu un fastuos joc de cioburi, pe podeaua de ciment a holului scolii. A doua zi, din nou la scoala, il priveam, in timp ce el, destul de ursuz, se prefacea foarte atent la explicatiile despre formarea muntilor de incretire. Sub lobul urechii drepte se mai vedea, destul de vag, semnul pe care ramele raposatilor ochelari le lasasera unde se inchideau, printr-un arc, dupa urechi. Mi-am infranat dorinta - aparuta si constientizata pentru prima data - de a atinge, de a mangaia urma aceea rosiatica din piele. O urma de rana, imi spuneam, metaforizand.

O subita nevoie de a-i pronunta numele ma incearca acum. Avea un nume de cedru, de verde si proaspat, de eterna reintoarcere. Prenumele, bisilabic, emana caldura. Era uneori transpus, mai ales de o temporara profesoara de chimie, intr-un prenume derivat, trisilabic, ce devenea deja sufocant sub dorinta celui ce-l exprima de a dadaci excesiv-iubitor - iar el isi exprima adesea antipatia la auzul lui printr-o grimasa prelungita. In Brasovul descoperit pentru intaia oara, la aproximativ noua luni de la terminarea gimnaziului si cinci luni de la zguduitoarea tragedie, formand cu tremur numarul de telefon si auzindu-i, intr-un tarziu, vocea aparent la fel de joviala, repetasem, cu balbait, acelasi sufocant apelativ. Il rosteam pentru prima oara pe un ton serios, spontan, nemanipulat, si toata nuanta suparatoare pierise in urechile mele. El, evident surprins de puseul meu emotional, m-a intrebat daca „mi-e bine“. Ce ironic ca ma intreaba el asta, si nu invers, ma gandeam. Colindasem, inaintea apelului, pe strazile orasului, incercand sa-mi scot din minte imaginile violente pe care imaginatia mea le conjurase - si pe care le revizita deja de luni de zile - la citirea articolul de ziar ce anunta, cu o nota de senzational grotesc, scena de rara violenta casnica petrecuta, sub ochii ingroziti ai fiului, intr-o dimineata inainte de venirea Noului An. Tatal, eroul fiului, pusese capat, hotarat, oricaror calatorii sau jocuri fantastice.
 

2005, Germania

Ii multumesc lui M., pentru a fi creat circumstantele necesare semantizarii acestei povesti.