- Alin, Alin, Dumnezeule, Aliiiin!

Ma trezesc urland. Ce naiba se intampla? A facut infarct? Sar din pat, deschid usa si alerg. In bucatarie, Alin intins pe jos, plin de sange. Soru-mea ii tine capul in maini si vorbeste, ii vorbeste intr-una. Vine si mama. Sangele curge intr-una. Ii cauta gaurile, i le astupa cu palmele… ma apropii incet…

Dumnezeule ce-i acolo! Ma aplec si ii iau capul in maini, ii mangai fruntea.

Nu-mi amintesc mare lucru despre scurgerea minutelor. Ma vad plecand de acolo. O aud pe soru-mea, gatuita, cum merge dintr-o camera intr-alta, o aud cautand prosoape. Merg in camera mea. Ce caut acolo? Ma intorc. Mama este tot acolo, pe jos, ii astupa gaurile cu palmele si rosteste neincetat, matern : „De ce?“ Imi spune sa sun la Iulian. Caut agenda. N-o gasesc. Nu ma gasesc nici pe mine. N-am cu ce s-o caut. Alin vorbeste, Alin spune niste cifre, cu o voce gajaita. Tuseste. Ii spun mamei ca Alin aiureaza. Ma opresc. Alin nu aiureaza. Imi dicteaza numarul lui Iulian. Formez. Suna. Ma aud rostind : „Veniti repede, Alin a incercat sa se sinucida“. Mama imi spune sa sun la salvare. Sun. Nu-mi recunosc glasul, ma chinui sa articulez, maxilarul imi tremura. Ma intorc in bucatarie. Alin a amutit. Poate a murit. Nu, ar fi incredibil sa traiasca la cat sange e pe jos. Ii privesc fata. Are ochii dati peste cap, incepe sa se tanguie, gura este asezata in rictus. In urechile mele tanguiala se amplifica, in ochii mei rictusul se mareste. Si miroase, miroase puternic a sange. Nu stiu cand a sosit salvarea. Cred ca in 5 minute, poate 10. Ii toarna ceva pe gat, Alin tuseste, varsa. Iese mult sange. Nu ma mai uit. Apar si Iulian cu Roxana. Il pun pe targa, e plin de perfuzii, gatul e astupat cu fase. In timpul asta mama isi trage ceva pe ea. E si ea plina de sange pe fata, pe maini, pe haine. Pleaca cu totii. Eu raman. Si tata.

In bucataria cea mare e cald. Dogoreste sangele. Cei de la salvare au intrebat unde este obiectul cu care s-a taiat. N-am stiut sa raspundem. Il caut eu in balta. Nu este. Trebuie sa strang, imi spun, trebuie sa strang tot sangele acela si sa-l arunc. Pe alocuri se inchegase. Iar afara ploua si mirosurile se amesteca. E 3 dimineata. Cand ies din scara cu targa se aude un tunet puternic. A murit? Nu stiu. Va muri in drum spre spital? Nu stiu. Nu ies pe balcon sa ma uit. Ma apuc sa sterg. Miros de apa si sange. In urechi tanguiala se amplifica, in fata imi apare rictusul. Tata este langa mine. Nu zice nimic. Sterge. Din nou sange in fata ochilor mei. Miros de sange in nari. N-avem prea multa apa, asa ca stergem sangele cu carpe si stoarcem carpele in galeti. Doar la cel inchegat folosim apa, putina si ea. Afara continua sa ploua. De afara intra valuri de miros de apa. Se intalnesc la mijloc. Gata. Mirosul de apa este miros de sange. Am terminat. Trebuie sa astept sa vina apa ca sa pot spala de mai multe ori, sa dispara mirosul. Asa credeam. Vine Iulian dupa acte. Imi spune ca este in operatie. Cautam actele. Nu le gasim. Fara sa vreau ies pe balcon. Dumnezeule, ce-i acolo. Ii chem pe tata si pe Iulian. Vedem cutitele. Sunt doua. Langa un maldar de sange inchegat. Ii spun lui Iulian ca eu nu pot curata sangele ala. Tata zice ca strange el. Iulian zice ca il strange el la intoarcere.

Actele le gasim in masina. Plec si eu cu Iulian, cu masina lui. Ploua. Incerc sa-i povestesc ce nu stie. Tot mergem. Masina se opreste. S-a stricat. Incercam s-o impingem, sa mesterim ceva la ea. Nimic. A trecut o jumatate de ora cred. Sunam la un taxi. Suntem fleasca. Dupa inca 20 minute apare si taxiul. Strabatem culoarele, ajungem la urgenta. Nu stim inca nimic. Mama e plina de sange. Noi suntem plini de apa. Cineva se duce cu actele la camera de garda. Noi stam la , dincolo de ea e un culoar imens. Nimeni nu stie daca traieste. Desi simt ca traieste. Asteptam, nimeni nu plange, suntem impietriti. Deja s-a vorbit cu pilele din spital pentru ca tratamentul sa fie in regula. Din senin apar un reporter si un cameraman. Trec de noi, intra pe culoar, vorbesc cu cineva, se intorc si pleaca.

Dupa ore se aude un racnet : „Lasati-ma in paceeeeeeeeee!“ E Alin . Doctorii ies din operatie, nimeni nu ne spune nimic. Il scot din sala si merg catre un salon de terapie intensiva. Ai mei alearga. Stau la . Dupa ceva vreme intra. S-a trezit. Doctorii spun ca anestezia a tinut putin. Gandesc ca nu vrea sa doarma. Eu stau in continuare in fata usii care ma desparte de culoar. Iulian vine la mine si imi spune sa merg si eu sa-l vad. Pasesc pe culoar. Nu, nu intru. Imi imaginez cum este inauntru. Prefer asa. E legat la maini mi se spune. El vrea sa fie dezlegat. Urla. Soru-mea incearca sa vorbeasca cu el, apoi Iulian.

Iulian povesteste ce a aflat de la Alin: cand era pe balcon, cu venele taiate, a vazut o femeie in alb la o oarecare distanta de el. A intrebat-o ce vrea. Femeia nu i-a raspuns si a disparut. Soru-mea povesteste ce a aflat de la Alin : in timp ce statea pe balcon, turceste pe jos, cu venele taiate, simte nevoia sa mearga la baie. Se ridica, intra in bucatarie, aprinde lumina, ameteste si cade peste masa, apoi pe jos. Soru-mea a auzit bufnitura.

Iulian ma duce acasa. Avem apa, asa ca se apuca si strange sangele de pe balcon. Vecina este acolo, incremenita. In disperarea de dimineata sunasem si la ea, dar luase un somnifer puternic si nu auzise nimic. Pe scarile blocului, sange. In bucatarie, pe faianta, sange. In casa, pe parchet, sange. In camere, pe pereti, sange. Acelasi miros. Apa imbibata, apa-sange. Nu stiu cum a trecut timpul. Iulian a luat cutitele si le-a aruncat undeva departe.

Eu i-am facut sangele apa. Mirosul sangelui a fost aerul pe care l-am respirat.

Ai mei au vegheat in salonul de terapie intensiva. N-am mai fost pe acolo decat dupa doua zile, cand l-au mutat intr-un salon obisnuit, la etajul 4. Si-a cerut scuze pentru fapta lui sora-mii, maica-mii. Dupa doua zile ne-am strans din nou toti si am mers la el. Familia si cei doi prieteni. L-am vazut. Nu mai era aici. Doar in el, departe. S-a uitat la mine si mi-a vazut privirea plina de groaza. Am ingaimat un „Cum te simti?“ „Bine.“ Dar, repet, nu mai era aici. Suradea de departe, dar cea mai mare parte a timpului era abatut.

A doua zi am venit iar, mama si soru-mea erau acolo. Am iesit la o tigara, au venit si ei pe coridor. Alin s-a uitat pe fereastra, „Ce soare frumos…“ spunea el in timp ce se uita in susul si in josul cladirii. Apoi a mers la baie singur. Am simtit. O asistenta intra urland in salon: „De ce l-ati lasat singur? Veniti sa vedeti ce a facut!“ Isi asezase frumos papucii sub geam, isi lasase tubul prin care respira pe pervaz. Soru-mea s-a uitat in jos. Eu asteptam sa-mi spuna ca nu e acolo, desi la ce bun. A urlat : „E acolo, e mort!“ Incepem sa alergam. Din nou crispare. Corpul imi alerga, dar eu eram nemiscata. Incercam sa-mi opresc sora, sa nu vada, sa nu stie. Am ajuns in curte, am ocolit spatiul verde. Si l-am vazut intins. „Ila, nuuuu!!!!“.

O dara de sange, craniul spart. In fata usii de la morga. Mama si soru-mea aplecate deasupra lui. O lumanare. Politie in jur. Plec. Mi-e sete. Ma sui in taxi. Ciudat, sunt mai lucida ca oricand. Sun incontinuu la Iulian. Nu raspunde. Opresc masina, cobor sa iau o sticla de apa, iau restul, il numar; e ok. Ma sui in taxi si pornesc. Ce va fi de aici inainte?

Ajung la Roxana la serviciu. Ma cert cu femeia gardian, spun pe cine caut si de ce. Nu mi se da voie. Vine cineva, ma insoteste. Aflu ca nu aceea este cladirea pe care o caut. Plec din nou la spital. Intru in salon sa strang lucrurile. Un cameraman apare. Ii zic sa plece. Imi spune ca are aprobare de la director sa filmeze. Ii zic ca nu are aprobarea noastra. Imi zice ca nu conteaza. In timpul asta filmeaza. Si ranjeste. Ii spun: „PENTRU BANI FACI ASTA, CA SA DAI BINE IN FATA SUPERIORULUI TAU!“ Se apropie de mine cu camera aprinsa, ranjeste si-mi spune, facand si un gest cu mana : „Continua! Continua! Zii! Zii!“

Nu m-am vazut la TV in ipostaza asta. S-ar fi aratat deontologia profesionala dintr-un cameraman si din televiziunea pe care o reprezinta. In schimb, ne-au facut poze de la etajele spitalului. Ne-au furat fetele pentru a da bine in fata superiorilor, pentru a-si castiga painea. Au scris o gramada de prostii in ziare, au spus alta gramada de prostii la TV. Martorii erau colegii de salon, nu noi. Nici un reporter n-a venit sa ne prezinte condoleantele si sa ne puna cateva intrebari cu calm. Le-as fi raspuns. Atunci am vazut puterea presei. DEZINFORMAREA.

Nu stiam ce sa spun, ce sa fac. In ziua in care l-am adus acasa au venit tatal si fratele lui Alin. Doreau sa-l ingroape in satul lor, printre rudele lor. Insa familia lui Alin eram noi. Asa a zis el. Alaturi de noi a ales sa traiasca, printre ai nostri urma sa fie ingropat. Au furat masina in care era asezat corpul sau, Iulian care era la volanul masinii noastre s-a repezit dupa ei. S-a pus in poteca. A venit jandarmeria, politia. Urat, josnic. Am reusit sa recuperam corpul. La inmormantare tatal sau a strigat peste toata multimea cuvinte ingrozitoare la adresa lui Alin si a prietenilor lui. A fost incredibil. Oamenii isi arata uraciunea in momentele cele mai grele.

Mie imi mirosea tot timpul a sange. Pentru ca era primavara si ploua. Dadeam drumul la robinet si ma spalam cu sange, vasele erau curate numai dupa ce le frecam cu detergent inmuiat in sange. Ciorba continea sange. Nunta urma sa fie peste o luna, iar banii pentru ea s-au transformat in trup-pamant.

Apa si sange.