Această povestire este rezultatul periculos al unei aduceri-aminte lacunare, asezonată disperat cu urme de mitic, derizoriu şi grotesc. Ea aduna laolaltă, ca într-un club al nepoftiţi-nepotriviţilor, halate albe şi neologisme, centrul pământului şi părţi anatomice umane dorsale, amestecate în tornada imprecisa a trecut – prezentului cu ce-va-fi-ul. Aşa încât, citind-o, nu veţi fi scutiţi de o anumită doză de haos, imprecis, neadevarat, fata de care nu ne asumăm nici cea mai mică responsabilitate.

În prima ora de fizică, în liceu, imediat dupa sunetul clopotelului-sonerie, un domn masiv, îmbrăcat în halat alb, avea să intre în clasa noastră (eu - o eleva naucită, rândul de mijloc, banca a doua) şi, timp de mai bine de patruzeci de minute, avea să ne uluiasca prin densitatea neologismelor pe fraza-pătrat cuprinse in expozeul său introductiv. [ Rapid, aveam sa adopt folositorul obicei de a-mi nota, pe paginile impregnate cu destin de la sfârşitul caietului, acele cuvinte întortocheat-fascinante, pentru a le căuta mai târziu, cu entuziasmul dezlegării de mistere cosmice, in D.E.X.-ul biblic, mesianic. Depistat acolo, înţelesul cuvintelor exploda sens în mintea mea, se integra virtual în context şi, deodată, sinapse coagulau lumi şi universul făcea confortabil sens. Era o experienţă iniţiatică  plină de fervoare.]

Imaginea domnului masiv în halat alb, deşi stârneşte mai degrabă asociaţii medicale, e profilul fizic din acea zi al profesorului nostru de fizică, şi, deşi halatul acela alb mă mustră ameninţând să arunce în aer orice pretenţie de obiectivitate pe care m-aş putea gândi, imprudentă, să o  avansez - căci halatul alb nu era, de drept fapt, un halat alb, ci un simplu pardesiu tomnatic, crem -, vă spun totuşi, cu credinţa şi cu avântul unui meandrele-memoriei-trebuie-ascultate, deşi un ai-fost-acolo-ai-văzut-deci-ar-trebui-sa-ştii-mai-bine-de-atât s-ar putea împotrivi, că domnul menţionat purta, în acea zi, nimic altceva decât un halat alb, care n-il arăta şi mai impozant, şi mai de temut în verticalitatea sa pe acest domn Profesor a cărui primă frază în acea zi plină de anxietăţi a fost – n-o va uita nimeni, niciodată - „Domnii mei, veţi pluti într-o masă de perplexitate şi ambiguitate”, şi vă mai spun că, în momentul intrării sale în clasă, eu, o elevă năucită, rândul de mijloc, banca a doua, înţelegeam că mi se pregăteau probleme.

Căci iată: pasul său era drept, chibzuit, aranjat regizoral; drumul unduitor-oscilant pe care îl urma printre rândurile de bănci împlinea o formulă de siguranţă şi ordine, un scenariu bine articulat în care singurele variabile erau vălurile de concentrare relaxată de pe chipul său. Nici urmă de accidental, de nedirectionalitate, de negare teleologică. Nici urmă de haos. Iar eu, ei bine, eu stăteam inconturnabil sub zodia haosului. În mine pluteau nirvanic emoţii feţe gusturi paşi locuri informaţii vise, fiice ale unor direcţii iregulate, distorsionate, imprecise, fără sens, fără scop. Nu ştiam nici cum ajunseseră acolo, nici ce trebuia să fac cu ele, nici de ce, nici de ce nu. Cu alte cuvinte, eram naucită. Iar pentru o asemenea stare, halatul alb era o veste proastă. Iată-ma deci sub ameninţarea – năucitoare - a nevoii de a-mi trăda entropia, de a mă ordona ştiinţific, de a asimila cuminte concepte cauze efecte direcţii –calculabile!- vectori et all. Pe scurt: iată ameninţarea de a fi compromisă.

În lupta tăcută dintre haos şi teoreme a acelor zile, nu am cedat. Formulele fizice şi întreg arsenalul de informaţii teoretice, dispuse magistral sub creionul alb al cretei pe suprafaţa neagră a tablei, sau dictate, nu îşi găseau un semnificat în mine. Priveam fascinată, însă doar estetic. Domnul profesor avea o caligrafie de invidiat, iar eu eşuam în încercarea nu prea entuziastă de a pătrunde dincolo de ea până la sensul fenomenului fizic transpus matematic, coplăcându-mă să iubesc doar atât: frumuseţea scrisului. Vedeam doar curbura „r”-ului jucauş, inflexibilitatea „x”-ului, umbrele şi luminile create, pe suprafaţa codată a tablei, de vreo rază întâmplătoare aruncată de ramurile bătânde ale copacului din curte, şi, uneori, marile nostalgii, impregnate în scris, pe care abia le intuiam în mina Profesorului. Cu un exces de simţuri, eram pierdută fizicii. Cu fiecare oră de fizică pe care o eludam, ocoleam vijelios mistere cosmice, revelaţii, şi cercul elitist al marilor fizicieni din istoria întreagă a disciplinei. Eram ca o piatră protuberantă în mijlocul valurilor unui râu de mare curgere. Refuzând să asimilez, refuzam să fiu asimilată.

Eram încărcată estetic, şi o făceam cu emfază. Protestam tăcut, dar cu zgomot interior, la unele formulări profanatoare ale unor probleme de fizică. Spre exemplu: „Razele lunii cad pe suprafaţa unui lac sub un unghi de…”. Ignoram restul ipotezei, dispreţuiam cerinţele, căci imperiul îmi era atacat: cum să distrugi cu atâta sânge rece o imagine de atare frumuseţe simplă? Cum să introduci aici unghiuri, formule, variabile şi necunoscute? Îmi roteam capul spre restul clasei şi fierbeam sub indignarea de a vedea că toţi colegii îşi notau conştiincios datele problemei. Aş fi aşteptat o revoltă fulger, şi aş fi îndreptăţit-o. Sub o conştiinţă încărcată cu neputinţa ştiinţei, însă, eu însămi rămâneam, la rându-mi, tăcută,  căci vinovată.

Cei patru ani de fizică de liceu aveau să treacă deci lăsând în urmă caiete întregi conţinând strădanii compensatoare  (în lipsa comprehensiunii) orientate spre caligrafie (în caietele de fizică, de chimie şi, într-o măsură ceva mai mică, de matematică, scrisul îmi era cel mai ordonat), şi, pe paginile încărcate cu destin de la sfârşitul caietelor, glosare tot mai consistente, în care, nu rareori, îmi marcam cu steluţe cuvintele preferate, pe criterii de genul melodicitate, stranietate, pură frumuseţe, etc. Revelaţiile ştiinţifice însă, la fel de departe de firea mea de atunci cum este halatul alb de realul pardesiu crem (şi, credeţi-mă, diferenţa este mare), aveau să îmi rămână necunoscute. Orice încercare de a le dezveli misterul, obscurul, pentru a ajunge la miezul magic aveau sa eşueze. Metafizica cifrelor îmi era străină.

Derulare rapidă spre un punct temporal situat la o distanţă de aproape opt ani de la acea primă întâlnire cu un halat alb dătător de neologisme. Decorul - camera copilăriei mele: biblioteca, biroul, şifonierul, patul (acum - unul nou), şi afişele vederile suvenirurile, toate pe poziţii. Pe jos, rezemaţi de marginea patului şi cu picioarele întinse pe moalele noului covor (deşi o idee necesitând atenţia aspiratorului), eu şi – atenţie, intrăm pe tărâmuri cu dulceaţă de telenovelă! - prietenul meu (formula, in inocenţa ei, îmi surâde). O scenă cât se poate de insolită, căci e complet lipsită de romantism. Nu ne privim pierduţi adâncul ochilor, nu tremurăm sub fervoare de voluptate, nu stăm îmbrăţişaţi, nici măcar nu ne ţinem de mână. Pe de altă parte, însă, nici nu suntem plictisiţi. La opt ani de la despărţirea mea de fizică,dintr-o pornire pur ludică, prietenul meu e somat (de nimeni altcineva decât de propria-mi persoană!) să îmi ofere, în rate zilnice, cunoştinţe de fizică elementare, iar în seara aceasta procesul demarează cu dezinvoltură. Prietenul meu începe, aşadar, întâi gândind lapidar conţinutul, să îmi dicteze definiţii (Ce este mişcarea?, Ce este viteza?, Ce este acceleraţia?) – eu: studentă la Litere, an terminal, entuziastă, camera mea, fund pe podea, picioare întinse în faţă, rezemată de marginea patului, notez într-o agendă - şi să facă faţă apoi, din ce în ce mai amuzat, asaltului de întrebări pe care le lansez, fermentând, cu sentimentul ca pot: înţ