(fragmentul face parte din romanul Petrecerea, în curs de apariţie la Editura Aula, Braşov, 2006)

- Şi care a fost cea mai tare fază, îţi mai aminteşti sau nu te-a preocupat să faci o scară a intensităţii înţepăturilor ce...
- Ba da, îmi amintesc, îl întrerupse Mihai. Dă-mi te rog bricheta aia. Îmi amintesc, repetă Mihai în timp ce sufla fumul în sus, plictisit. O dată, după ce am vorbit într-o pauză cu ea despre o carte, nu mai ştiu exact ce, dar a fost o discuţie amicală, şi nu am mai tratat-o cu tonul ăla băşcălios cu care am obişnuit-o, am simţit-o mirată… şi cred că şi eu eram oarecum. Ştii?! Adică de unde atâta amabilitate?! Aşadar, în timpul orei de după pauză, am văzut-o din profil, scria ceva aplecată, şi mi s-a părut… urâtă. Şi atunci am bătut-o pe umăr ca să-i comunic observaţia mea. S-a întors senină şi m-a întrebat din ochii ce vreau. Iar eu i-am făcut senin semn să vină mai aproape şi i-am zis încet, cu un aer de mister, tocmai ca să o intrig şi pe colega mea de bancă: „Băi, Paula… cât poţi fi de urâtă!!! Nu sunt sigur, dar cred că dacă n-ar fi Silvia, tu ai fi cea mai nasoală din clasă!“ În primele secunde, n-a zis nimic. La asta nu se aştepta şi nu s-a putut aduna imediat, apoi, când şi-a revenit, colega mea începuse deja să mă împroşte cu blesteme şi reproşuri: „Bine, mă, ce eşti măgar? Ce-ai cu ea? Problema ei cât e de urâtă sau de frumoasă! Ce te priveşte pe tine? Las-o în pace!“ Iar către Paula, care se uita la mine ca la un gândac pe care era gata să-l strivească: „Auzi, Paula, nu-l băga în seamă! Gunoaie ca el nici nu ar trebui lăsate să trăiască în comunitate.“
- Aşa e, ai fost de rahat la faza asta, făcu Robert. Eu nu cred că aş fi putut spune asta unei fete.
- Ştiu... acum nici eu nu aş mai fi în stare de aşa ceva, dar atunci, eram şi eu şmecher, ce vrei? Eram în clasa a XI-a! Teribilisme... Şi ce să fac dacă tocmai Paula s-a nimerit în calea lor?! Stai puţin, că asta nu e tot, zise Mihai, şi-i făcu semn lui Robert, care se ridicase în picioare, probabil să mai aducă ceva de băut, să se aşeze. Partea frumoasă de abia acu’ începe. Şi Mihai îşi aprinse o ţigară, trase adânc din ea, şi apoi continuă.
- Colega de bancă a Paulei, care asistase şi ea la discuţia noastră, încerca să o consoleze pe Paula şi uite ce-i zice: „Lasă, Paula, că tu ai alte calităţi. Tu eşti o fată deosebită, citită, deşteaptă… nu pune la suflet!“ Auzi la ea: „Tu ai alte calităţi“! Nu-şi dădea seama, fraiera, că de fapt recunoştea urâţenia Paulei. Nu considera lucrul ăsta prea important, ca şi cum lipsa frumuseţii la o femeie ar putea fi compensată de vreo altă calitate. Paula însă, atinsă acu’ pe bune, n-a mai putut spune nimic. Nu s-a mai întors la mine ca să-mi reproşeze nimic. Nu cred că mai era în stare să mă privească în ochi. Şi închipuieşte-ţi: colega ei s-a dus în pauză să mă denunţe la profă, la dirigă adică. Şi diriga, „somitatea de la catedră“, a făcut publică chestiunea în faţa clasei, transmiţându-mi mie că-s un needucat, măgar, nesimţit, bla, bla... Adică să-mi fie ruşine obrazului. „Nu aşa te porţi cu fetele, că nu suntem la uşa cortului!“ şi d-astea. Iar ei, pe un ton blajin, cu restul de energie rămas: „Ascultă Paula, tu eşti fată deşteaptă şi nu contează vorbele unui terchea-berchea…“ şi bla-bla-uri d-astea. Bineînţeles că toată clasa s-a interesat de unde s-a iscat tot scandalul şi aşa s-a întâmplat că ceea ce am vrut să-i spun doar ei s-a împrăştiat în clasă, înecând-o în ruşine şi umilinţă. Mi-a părut rău de ea, nu intenţionasem să se ajungă aici, dar aşa s-a întâmplat… A trecut însă repede totul, nu-i interesa pe ceilalţi întâmplarea asta prea tare, dar ştiu că ea n-a uitat! Nu cred să-i mai fi spus cineva aşa, în faţă, ce i-am zis eu, privind-o în ochii.
- Şi n-ai chiar nici un regret? zise Robert. Ia zi, dacă ai putea da timpul înapoi, ai face la fel?
- Mi-ar fi la fel de milă de ea, să ştii, dar… da, aş face la fel! A fost o senzaţie… ce-am  simţit eu că a simţit ea… pe care mă bucur c-am trăit-o şi că i-am dat şi ei posibilitatea să o trăiască.
- Eşti nebun! râse Robert. Eşti complet nebun! Şi se ridică să mai aducă nişte bere.
- Şi aşa mi-a venit ideea, urmă Mihai după întoarcerea lui Robert, să cercetez dacă într-adevăr era ea cea mai urâtă din clasă, sau vorbele mele fuseseră o exagerare, fără alt scop decât acela de a o face să se simtă mizerabil. În zilele care au urmat, am început să o urmăresc cu atenţie, pe ascuns, cu aerul cel mai indiferent de care eram capabil. Am preferat să o tratez ironic, dar preferam să o evit. Era mai sigur. Şi, spre surprinderea mea, am ajuns astfel la concluzia că de fapt nu e urâtă, că ar putea fi chiar draguţă, dacă ar fi mai slabă şi mai dichisită. Dar, mai ales, am descoperit că e chiar foarte feminină şi are multă graţie… Avea anumite gesturi... când îşi ridica genele sau când i se încurca o şuviţă de păr în cerceii în formă de spirală şi o scotea trăgând de ea atentă şi concentrată, gesturi cu care eu plecam acasă şi pe care le dezvoltam în tot felu’ de fantezii înainte de-a adormi.
- Te gândeai la ea? se miră Robert.
- Da, imaginează-ţi! Începeam să mă gândesc la ea!  Aveam un sentiment de vinovăţie faţă de mine însumi, nu puteam accepta aşa ceva şi nici nu reuşeam să mi-o scot din minte. Totuşi, variau fanteziile în care o mângâiam cu cele în care îi făceam rău şi aşa am ajuns să-mi impun ideea că o doresc, ca să o pot lovi şi, într-o zi, mi-am spus: „Ce ar fi dacă aş avea-o în realitate? Poate aş înceta să mă mai gândesc la ea?!“ Nu puteam să-i spun direct că mă atrăgea ceva la ea, nici să încerc să o agăţ, pentru că nu doream să fie prietena mea, ţi-am spus că mi-ar fi fost ruşine să ies cu ea în oraş. Aşadar am recurs la o metodă tipică felului meu de a mă purta cu ea. Am urmărit-o o dată când mergea acasă şi am oprit-o ca să-i vorbesc. S-a uitat la mine neîncrezătoare şi mi-a spus cu răceală şi dispreţ: „Ce te frământă?“ Avea un fel de a-şi schimba faţa într-o strâmbătură de dezgust, care nu o prindea bine deloc. Pentru că, observasem eu în clasă la ore, ea arăta bine sau rău în funcţie de dispoziţia în care era. Nu era genul la care să-i stea bine tristă. O făcea pleoştită, cu colţurile gurii în jos, şi-ţi venea parcă să tragi de un şnur ascuns în păr pentru ca faţa să i se anime puţin. În schimb, să o fi văzut povestind ceva! Era alta! Ochii îi deveneau dintr-o dată foarte vii şi sugestivi, gura avea o anume senzualitate aşa cum se juca ea cu vorbele, pe care le rostea glumeţ, febril şi dezvelindu-şi dinţii, regulaţi, albi şi foarte frumoşi, iar muşchii feţei erau de o mobilitate extraordinară. Era în fiecare clipă altă Paula, în funcţie de ce spunea, şi era drăguţă. Da, atunci era, să ştii, foarte drăguţă! Pe stradă însă, aşa cum mă întâmpinase cu sprâncenele ridicate ironic şi cu fruntea încreţită, îmi venea să o păruiesc, să-i trag una ca să dispară dracului din calea mea, cu moaca ei sictirită cu tot! Şi i-am zis cu tonul cel mai calm şi netulburat, privind-o drept în ochii: „De fapt aşa şi e! Mă frământă ceva! De ceva timp, e destul să te văd să mi se trezească o dorinţă de a-ţi face rău, de a te lovi.“ Se schimbase la faţă. Era surprinsă, deşi simţea în tonul meu, de când am stigat-o, că aveam să o înţep. Tocmai pentru asta se şi oprise, ca să mă înfrunte cu bărbăţie!
- Dar cred totuşi că la asta nu se aştepta! zise Robert, tot mai surprins de ceea ce auzea.
- Nu, nu se aştepta, la aşa ceva nu se aştepta. Nu-i venea nici să creadă, nici să găsească vreo replică, pentru a mă înfrunta şi ea verbal. Şi vedeam că mă ascultă crispată tot scormonind în minte să-mi zică ceva, cu ochii ţintă la mine şi cu lacrimile abia stăpânite. „Paula, eşti aşa de nasoală încât nu-mi poţi trezi decât senzaţii sadice, înţelegi? Îmi vine să te violez, să te fac să suferi, aşa că, pentru a evita să fac din asta o obsesie, vreau să mă fut cu tine şi gata“, am încheiat eu şi-am zâmbit cu toţi dinţii aşa ca-n reclame.