Mă uit tâmp-distrat-trist la paharul cu dintele meu căzut. A câta oară… Şi privirea, şi întâmplarea deja hazoasă şi pentru mine. Apa în care pluteşte de câteva zile a scăzut simţitor. Mult spus, pluteşte, de fapt stă nemişcat pe fundul paharului ca un cufăr nedeschis încă de piraţi. Strigă într-o muţenie absolută după ajutor, după companie. Poate după compania celorlalţi dinţi cu care, zice-se, formează o dantură demnă de o soartă mai bună.
În spatele paharului se găseşte o glastră cu margarete multicolore care se deformează psihedelic pe sticla curbată a acestuia. Aflu o mică şi nevinovată distracţie cu această ocazie, aplecându-mi capul sau dându-l într-o parte exact cât pentru a se desfăşura în voie întregul spectacol sferic oferit de flori şi pahar. Mişto.
Mă ridic după un pahar cu apă, priveliştea descrisă mai devreme m-a însetat. De la robinet de data asta, n-a mai rămas nici un strop din apa minerală naturală plată, recomandată de toată lumea preocupată nu doar de sănătatea proprie. De la toaletă, deoarece mi s-a părut dintotdeauna mai rece şi poate şi mai curată, decât cea de la bucătărie, bună doar de spălat, de mii de ori într-o viaţă de om, vasele îmbibate de grăsime. Beau din pahar cu ochii aţintiţi asupra paharului geamăn de pe masă, cu preţiosul meu dinte, în fapt o măsea din stânga jos a maxilarului. Senzaţie stranie. Mă gândesc că poate în noapte, din neatenţie, îmi voi bea foarte satisfăcut propriul meu dinte. După care mă şterg apoi pe gură, să nu mi se prelingă apa, nu foarte proaspătă, pe gât. Îl doresc atât de mult, încât îl îngurgitez…    
Acum, iar bătaia de cap cu programarea la acelaşi medic dentist, care nu mai el ştie ce-a făcut acolo, ori alţii din aceeaşi breaslă care n-ar putea înţelege ce lucrări complicate a făcut cel dinaintea lor în cavitatea mea bucală… Mi s-a dat o dată explicaţía asta de către o doctoriţă, ca să scape de mine sau pentru a evita o zi grea la serviciu, meşterind asiduu cu freza aia în aer. Şi în dantura mea, abuzată de atâţia stomatologi. Mda, ce mai, travaliul naibii!
Se pare că nimeni dintre specialişti n-a reuşit să-i dea de cap, să-i dezlege misterul şi să-i dea un rost la locul lui, cucerit la vreme, după căderea confratelui de lapte. Dacă mi s-ar fi dat câte o bancnotă c-o mare personalitate a culturii şi istoriei românilor, la alegerea dvs. dintre cele existente pe piaţa monetară, de câte ori am ajuns programat sau de urgenţă la dentişti sau stomatologi, lucrători-specialişti în cavitatea bucală a semenilor profani, aş fi avut un trai mai mult decât liniştit în propria mea ţară…  
Între timp, până la momentul re-instalării ei acolo unde-i şade bine, savurez libertatea de spaţiu din zona aceea, mă pot juca cu limba în felurite moduri, arcuind-o neînchipuit şi parcă îmi imaginez priveliştea unei peşteri prost luminate cu stalactite, stalagmite şi un monstru acoperit c-o mucoasa stranie, lucitoare, sub forma unei glosse. Lin se încolăceşte pe după o stalagmită rubicondă şi cu vârful ei în loc de cap se strecoară spre o stalactită atârnând a uitare. După care plesneşte o dată puternic cu corpu-i întreg vatra peşterii, de se dărâmă părţi din ea şi se crapă pereţii şi printr-o sforţare ce-i este la îndemână, se năpusteşte asupra intrării. Prin ieşirea-i bruscă şi violentă învolbură ochiurile de apă din peşteră, astfel că unele firicele de lichid se scurg printre neregularităţile gurii diforme a peşterii. Probabil că mă refer la salivă. De-abia după un moment de relaxare şi atârnare în aerul tare de-afară, monstrul de culoare roşie, brăzdat pe centru de un mic şanţ, remarcă pe partea stângă a corpului o usturime şi întorcând capul să vadă mai bine, observă şi o dâră de sânge gâlgâind. Desigur e de la vârful colţuros al stalagmitei ocolite mai devreme, adică o măsea nu tocmai şlefuită, ca să ne întoarcem la a mea problemă.
    Da, l-am pus la loc. De cinste. În pahar, mai exact. Trebuie să facă un salt şi să-şi reia poziţia şi funcţia. De bază. Pentru a se evita migrări ulterioare, se recomandă (nu folosirea gumei de mestecat, ca un surogat, cum am auzit, de încropeli, pe la unii) ci o pastă specială, un compus de substanţe al alchimiştilor ăstora de stomatologi, care să cimentuiască locul şi să lege temeinic şi eficient dintele de gingie. Un fel de „glia” lui. Să nu-şi uite ”rădăcinile”, de unde a plecat.
Surprinzător, mă fulgeră un gând că poate îi este dor de fraţii lui, s-o fi plictisind de atâta apă şi singurătate. Sau să mă vadă pe mine cum îl fixez obsesiv şi perorez în gânduri. Stai puţin, dacă mi le aude, mai ştii? Să mă grăbesc poate, să-mi fac programare. Asta o fi rostul acestor gânduri disparate, ca să nu le zic aiurea. Alerg după fluturi prin cap şi pe pereţi, şi-mi scapă poate esenţialul. Să nu mai filozofez pe marginea condiţiei lui umile şi a împrejurărilor ce au determinat situaţia asta dubitativă şi provizorie, ci să trec la acţiune. Anume să-l cimentuiesc unde a fost pus de prima dată. Să-l rostuiesc. O fi având vreo „prietenă”, îmi zic, ducându-mi mâna la gură. Oare noaptea îşi fac de cap, în timp ce eu dorm, şi cumva îi deranjez când scrâşnesc din dinţi? Asta ar fi tare! Cred că şi dureros.
În consecinţă, pun mâna pe telefon şi formez înfrigurat numărul de la respectivul centru medical. Vorbesc c-o voce de domnişoară drăguţă, care mă anunţă politicos că săptămâna asta e plină pentru programări la dentişti, să încerc mai bine săptămâna viitoare sau dacă doresc pot face de-acum programare. Cum doresc. Stau pe gânduri. Nu sunt hotărât. Aud un ”Alo!” înfipt în timpanul meu. Mă scutur şi-nchid. Aah. La asta nu mă aşteptam. Deşi de câte ori am tot sunat pe la astfel de numere, mi s-a mai întâmplat. Dar în starea mea mentală anterioară, o atare situaţie n-a fost concepută, din păcate, aşa că am clacat prin nehotărâre şi ezitare. Si asta am mai păţit-o. Reacţie prin închidere, conservare, închistare, ca melcul ce se retrage in propria cochilie...  
    „O să sun mai târziu pentru re-programare”, zic, mai mult, pentru a mă încuraja singur. Si pentru a-mi da sensul unei acţiuni, un scop. Mă uit iar la paharul aflat pe masă. „De ce oare nu simt durere, dacă îmi lipseşte ceva organic, o părticică din mine e desprinsă? Expusă ca într-un laborator de biologie, spre văzul şi mirarea privitorilor?”. Asta era gândul care mă străbătea atunci. Abia acum că sunt conştient de asta, parcă simt o aluzie de durere, spectre de înţepături şi împunsături în gingie. Doar proba supremă din faţa mea îmi aminteşte că trebuie să sufăr. Fizic, somatic. Nu psihologie, ci biologie pură, materie organică.
    Asta e. De atâtea ori nu suferim, nu simţim pentru că nu vedem. Nu suntem lucizi. Dar poate e mai bine aşa.