„1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: < Am dobândit om de la Dumnezeu. >
2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.” (Facerea, Întâia carte a lui Moise, Cap.4, vers.1-2)

Pentru Abraham Stoker, anul 1897 putea deveni sinonim cu sfârşitul lumii, intratul zilelor în sac. Nu credea zvonurile apărute în ziare. Publicaţiile erau făcute pentru un singur scop, să câştige cât mai mulţi bănuţi de argint de la câţi mai mulţi cititori amărâţi iar pentru asta, redactorii şi editorii erau în stare de aproape orice. Anul 1900 era după colţ, Marea Schimbare, aşa că nimeni nu se mai sfia să prezinte în fiecare zi semne apocaliptice.
 Abraham credea doar în ceea ce îi spunea contabilul său. Iar el prevestea un faliment dureros în mai puţin de jumătate de an dacă nu cumva, printr-un miracol, va căpăta nişte bani. Mulţi bani, pe măsură datoriilor. Iar avertizările contabilului erau mult mai puternice decât ştirea despre meteoritul căzut dincolo de ocean şi decât veştile despre războaiele din Africa ce par a nu se mai termina. Iar el trebuia să facă ceva să împiedice foamea şi moartea în mizerie.
Ideea cu o carte îi venise după ce s-a întâlnit cu îngâmfatul acela de Wilde. Oscar se lăuda că scosese valoarea a două moşii din afara Londrei numai de pe ultima sa carte, creaţie care, să fim serioşi, nici măcar nu avea un subiect care să atragă prin ceva cititorii. O prostie, o pierdere de timp, plină de lamentaţiile absurde ale unui narcisist. Auzi la el, nemurirea printr-un tablou.
 Dar dacă el putuse asta, de ce să nu poată scrie şi Abe? Doar a mai cochetat cu scrisul, însă editorul îi spuse că povestirile scurte nu sunt niciodată satisfăcătoare din punct de vedere financiar. Aşa că avea să scrie un roman. Unul în care nemuritorii nu se încurcă atât de uşor cu nişte tablouri amărâte, în care nemuritorii sunt la fel de puternici ca şi Dumnezeu. Numai că...
 Trecuseră deja 2 luni. Discutase de mult timp cu un agent care, incitat de ideile de îmbogăţire (dacă Wilde putea să-şi cumpere două moşii, Stoker îşi va cumpăra un palat) planificase deja o editură care băgase ceva bani în viitoarele reclame (nu ştie nici el cum), iar acum se trezi presat din toate părţile. Cum putea să se gândească la ceva bun în condiţiile astea?
Astfel se lovise de Blocaj. De cel mai mare şi mai dificil din toată cariera sa. O piedică de mărimea unui munte.
Problema era că Bram căuta autenticitatea. Vroia ca totul să fie real, să respire printre paginile cărţii. Vroia ca atunci când ar fi scris ultimele cuvinte ale cărţii, să strige în gura mare „Trăieşte!”, întocmai ca şi cum el ar fi fost doctorul nebun iar ce era în faţa sa, acoperit de un scris mărunt dar citeţ, monstrul atâtor nopţi nedormite, încununarea carierei sale, propria sa amprentă asupra lumii. Dar nu ştia nimic despre moarte şi viaţă. Ar fi fost o greşeală să scrie din nou bazându-se pe concepţiile literare. Avea nevoie de o sursă credibilă.
Cu puţinii bani pe care i-a luat pe câteva lucrări scrise pentru profesoraşi obscuri din mahalale şi mai obscure ale oraşului şi-a permis să plece într-o scurtă călătorie în jurul Londrei ca să îi asculte pe bătrânii pe care i-ar mai fi întâlnit, cum îşi deapănă visele şi poveştile. Numai că totul părea atât de sec şi lipsit de.. de acea forţă pe care o putea vedea uneori în spatele rândurilor unei cărţi. Intrase în criză de timp şi deşi nu vroia să o arate, îi era frică.
Săptămâna trecută primise un bilet nesemnat de la un străin care îşi oferea ajutorul. Aflase cumva de ce dorea Stoker şi se arăta dornic să îi povestească tot ce ar fi vrut să ştie. Iar Bram era destul de nebun şi agitat încât să accepte. Întâlnirea urma să aibă loc în seara zilei de vineri, 26 ianuarie 1897, în „plăcutul” local situat la intersecţia străzii 27 cu Sergent Boulevard, cu o jumătate de oră înaintea miezului nopţii. Răsplata pe care personajul misterios o aştepta să îi fie livrată după întâlnire, era un calup de 1 kilogram de opium pur. Stoker putea să facă rost de asta de la una din slugile sale asiatice.
Cu pălăria bine trasă pe cap, cu mâinile îndesate în mănuşi şi vârâte în buzunarele groase ale paltonului, cu chipul acoperit pe jumătate de un fular roşu-cărămiziu de lână, Stoker a păşit printre uşile cârciumii. Se opri pentru o clipă, lovit de valul de căldură şi de mirosul amestecat de sudoare şi tutun, apoi păşi până la barman căruia îi ceru o sticlă de whisky cu un pahar şi separeul pe care îl rezervase din cursul zilei printr-un servitor. Venise cu jumătate de oră mai devreme. Perfect ca să studieze figurile din jur şi să se asigura că nu cade într-o capcană. Pentru un kilogram de opium pur s-ar fi bătut destul de mulţi. El avea însă pregătit pistolul în buzunarul de la piept. Îi putea simţi greutatea, aproape compensând pachetul celălalt. Îşi turnă un singur pahar ca să nu pară cumva suspect şi se puse pe aşteptat.

II
„3. Dar după un timp Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.
4. Şi a adus şi Abel din cele intai-nascute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui,
5. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă.” (Facerea, Întâia carte a lui Moise, Cap.4, vers. 3-5)
                                 *
Cârciuma era aproape plină, semn că gerul de afară nu avea nicio putere asupra bărbaţilor şi care au venit să îşi caute un loc în care să uite de grijile zilei de muncă în cine ştie ce fabrică amărâtă. Mecanizarea şi probleme ei, toate chestiile mizerabile pe care trebuiau să le îndure de la patroni şi proprietari, toate, meritau să fie uitate.
 La început, lui Bram, locul i se păru la fel de întunecat ca şi o cavernă. I se părea că a păşit cumva într-o cavernă. Mintea să nu putea să treacă peste faptul că venise aici cumva că un hoţ. Îşi tot spunea că nu face altceva decât să se documenteze însă, în interiorul său ceva, sau mai mult, cineva, îi tot şoptea că e o minciună, că va folosi cuvintele altuia lângă numele său, că nu e în stare de ceva original şi că toată Londra o să-şi dea seama că e o amărâtă de plagiere, iar Wilde va fi primul care se va bucura când Stoker va sfârşi în ştreang şi cu o masă de cămătari la uşă, de parcă în interiorul sufletului său ar mai fi sălăşluit un diavol a cărui singură menire era să îi chinuie inima cu neputinţă.
La început credea îi va fi aproape imposibil să îşi dea seama cine e bărbatul misterios (asta dacă era bărbat sau dacă există cu adevărat). Lumina slabă, mirosurile, totul era atât de confuz. Era obişnuit cu crâşmele, asta nu era o problemă. Numai că în seara asta realitatea pe care o percepea era mai mult un simplu joc de umbre şi lumini. I-au trebuit vreo două pahare ca să se obişnuiască cu ele. Înăuntru nu erau decât o mână de lumânări şi lămpi care să dea cât decât lumină, În rest... voci puternice, zeci de conversaţii purtate în acelaşi timp, înjurături şi râsete, bancuri şi poveşti triste, fărâme din partitura cotidiană a vieţii.
Abia când pianina se opri pentru câteva clipe, a putut auzi cele douăsprezece bătăi ale clopotelor catedralei Sf. Paul. Bărbatul misterios, (din nou această presupunere) întârzia. Dezamăgit cumva, doar pe jumătate căci cealaltă parte a să se bucura că totul nu e altceva decât o farsă, Stoker şi-a mai turnat un pahar şi s-a ridicat să plece. Pentru o clipă a simţit pământul învârtindu-se sub picioarele sale, semn că whisky-ul fusese destul de mult şi destul de tare. S-a oprit să îşi recapete echilibrul şi apoi s-a îndreptat spre ieşire sperând că aerul rece al dimineţii îl va trezi înainte ca să ajungă acasă.
Mai avea cinci paşi până ca mâna lui să apuce să împingă uşile de sticlă ale barului, când şi-a simţit braţul drept apucat ca de un cleşte iar o voce puţin răguşită i-a şoptit să o urmeze. Tras după un străin, Bram nu a mai avut ce să facă.
„Ca nişte conspiratori ce au în pază cel mai negru şi mai periculos dintre secrete” îi trecu prin minte atunci când se zări cu coada ochiului în oglinda din spatele barului, discutând cu un bătrânel deja ameţit. Omul pe care sperase ca să-l întâlnească în seara asta se pare că era mai precaut decât şi-ar fi putut imagina. Pusese pe un servitor, să îl aştepte la ora cuvenită şi să îl aducă în cel mai mare secret la destinaţia finală a întâlnirii, numai că servitorul se oprise mai întâi să bea ceva să se încălzească şi... „tempus fugit”.
L-a urmat pe bătrânul acela afară din bar, pe câteva străduţe întortocheate şi întunecoase, băutura şi vorbăria fără noimă provocându-i în cele din urmă nervi şi un nou calup de haos şi deznădejde (dacă a uitat unde trebuie să-l ducă, dacă se rătăceşte?) însă, în cele din urmă, au ajuns.
În întunericul dimineţii de sâmbătă nu se puteau distinge prea multe. Lumina unui felinar stradal îndepărtat îi făcea pe privitor să creadă că uşa la care se pregăteau să bată părea să fie de culoare roşie.
Înainte ca prima lovitură să răsune, Bram îl întrebă pe bătrân dacă nu cumva stăpânul la care lucra era Oscar Wilde. Se aştepta la o asemenea farsă din partea fanfaronului ăluia. Ar fi făcut orice ca să-i păteze renumele lui Stoker. Bătrânul l-a liniştit în cele din urmă, deşi nu suficient, spunând că intrase în slujba asta abia de două zile şi că nu ştia mare lucru despre stăpânul său decât că e un ciudat ce stă încuiat în camerele sale şi că îşi transmite ordinele prin bilete.
Casa în sine era tăcută ca un mormânt. Era întunecoasă şi rece, de parcă nu fusese făcut focul în camerele ei de câteva zile bune. Paşii celor doi nu se auzeau, sau chiar dacă ar fi fost auziţi, ceva în casa asta părea că îi înghite. O lumânare aprinsă ca să arate drumul către uşa unui birou îl lămuri pe Bram că de fapt jos erau puse covoare groase.
Fără să scoată o vorbă, bătrânul îl lăsă pe Stoker în faţa unei uşi, nu înainte de a bate de trei ori rar. Cioc, cioc, cioc! Bram abia dacă putuse auzi mormăitul ce îl invită înăuntru, însă dacă tot ajunsese până aici, nu era acum momentul să dea înapoi. A apăsat pe mâner şi a păşit în camera roşie.

                         **

De fapt camera nu era în întregime roşie. Lumina lămpii cu abajurul roşu o făcea să pară astfel. Lumina şi apoi diversele mătăsuri, draperii şi pânzeturi care împodobeau ferestrele din spatele biroului, conlucrau perfect la crearea impresiei că încăperea era scăldată în sânge. Camera era tapetată de sus până jos cu cărţi. Pereţii nu erau altceva decât rafturi înalte, pline cu sute şi mii de volume. Raiul unui bibliofil. Sau iadul, căci majoritatea „închisorilor de cunoaştere”, din câte putea Stoker să observe, erau cărţi despre ocultisn. Zărise hărţi cabalistice, diagrame ale stelelor, răspândite peste tot, pe jos, pe o măsuţă din colţul camerei. Câteva Biblii erau şi ele amestecate printre operele lui Socrate şi Aristotel, Origen şi chiar Voltaire. Un haos „ordonat” domnea aici. Şi peste el domnea vocea din fotoliu.
- Sper că ajutorul meu nu v-a făcut să vă pierdeţi răbdarea acolo, domnule Stoker.
- Nu, nicidecum... dar, dacă se poate, cum de îmi ştiţi numele? De unde ştiţi ce caut eu?
- Să spunem că am avut un prieten comun.
        - Cum...
- Acum câteva săptămâni aţi făcut o mică excursie prin sătucurile de lângă Londra, prin mahalalele uitate de lume şi de Dumnezeu, aţi întrebat pe la ţiganii a căror şatre vin în fiecare toamnă în zonă şi aţi căutat răspunsul la întrebarea dacă există morţi vii... O ţigancă bătrână, femeie cinstită, v-a luat banii însă nu a ştiut să vă răspundă la întrebare. Cumva lucrul acesta a mâhnit-o şi a vrut să se împace cu gândul că măcar eu îl voi putea răsplăti pe curios.
- Şi totuşi...
- Totuşi eu nu lucrez pe gratis... de aceea v-am cerut acea recompensă. Haideţi acum, profitaţi de cunoştinţele mele. Ce căutaţi dumneavoastră mai exact?
        Pentru o clipă, Bram amuţi, gândindu-se bine la fiecare părticică a afacerii, căci, în cele din urmă asta era o afacere. Nu avea încredere în omul din faţa sa. Nu avea încredere în oameni care îşi ascund chipurile. Nu avea încredere în oameni ai căror ochi erau ascunşi. Aşa că ezită.
- Nu ştiţi dacă să aveţi încredere în mine sau nu. Aveţi dreptate să vă îndoiţi. Nu sunt altceva decât un profitor. Nu caut altceva decât să îmi satisfac propriile plăceri. Aş putea să vă iau pachetul şi să vă dau în schimbul său o grămadă de praf. Aş putea să iau mica dumneavoastră comoară, căci pentru unii ar fi o comoară şi să vă las să urmaţi umbre pe pereţii realităţii pierind încet înglobat în datorii, închis în lanţuri în Închisoarea Datornicilor. Dar sunt un om de cuvânt. Vă întrebaţi cum de puteţi avea încredere în mine? Simplu... Faust şi-a vândut sufletul Diavolului pentru Cunoaştere. Eu...
- V-aţi vândut şi dumneavoastră sufletul?
- Prostii... nu poţi vinde ceea ce nu ai! Eu mi-am căpătat cunoaşterea prin alte Căi... Aveţi sau nu încredere în mine, dumneavoastră aţi dat curs invitaţiei. Ce căutaţi?
- Vreau să ştiu dacă este posibil cumva, cu ajutorul divinului sau nu, prin inventivitatea oamenilor sau nu, ca o persoană să nu cunoască moartea. Vreau să ştiu dacă există posibilitatea ca cineva să trăiască veşnic. Nemurirea există? Există Morţii-Vii?
- Credeam că până acum omul şi-a dat seama însă văd că...
- Ce vreţi să spuneţi prin asta?
- Da, există morţi vii. Însă ei nu sunt altceva decât nişte farse grosolane ale unor bieţi vraci de prin colonii. Cei din Jamaica se lauda cu acest lucru. Nu sunt nicidecum nemuritori chiar dacă cei care i-au creat pretind că o a doua moarte nu-i va mai atinge. Greşesc şi sunt patetici. Diavolul nu poate oferi nemurirea. Deşi a încercat să înşele pe câţiva cu asta. Faust, „norocosul” fusese un idiot, căci singurul stăpân al sufletului e cel care l-a dat oamenilor. Dumnezeu. Tot El e cel care îl poate cere înapoi. Şi chiar dacă ar trăi cineva veşnic, ce vă face să credeţi că ar fi bine?
        Abia atunci lumina lămpii atinse chipul oratorului. Un cap pleşuv, ochi negri şi adânci.

- Domnule Stoker, cred oamenii că viaţa fără moarte e un lucru bun? Încă nu şi-au dat seama că cei care aleargă după asta nu caută altceva decât un blestem?
- O viaţă fără boli, în care să ai timp pentru orice îţi propui...
- Cât de stupid puteţi gândi... Nu a existat decât un singur nemuritor în întreaga istorie a omenirii. Nu un mort-viu ci un viu-mort. Cât de bine vă cunoaşteţi Biblia domnule Stoker?
- Destul de bine... cred...
- Vă mai amintiţi povestea lui Cain şi Abel?
- Cei doi fii ai lui Adam, născuţi după izgonirea din Rai, unul era păstor, celălalt agricultor. Jertfă lui Abel a fost primită de Dumnezeu pe când a lui Cain, nu. Acesta, plin de gelozie şi-a omorât fratele.
- Şi a fost pedepsit să rătăcească pururea pe pământ, fără să guste vreodată moartea. Ei bine, iată singurul dumneavoastră subiect.
- Dar, e doar o poveste...
- Şi dacă nu e? Dacă bietul Cain ar trăi şi acum?
- E absurd ce spuneţi... a trecut atâta timp...
- 10.000 de ani pe puţin... i-am mai uitat şi eu între timp...
- Cum adică? Ce vreţi să spuneţi?
- Un singur nemuritor...

III
 „8. După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: << să ieşim la câmp! >> iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său şi l-a omorât.” (Facerea, Întâia carte a lui Moise, Cap.4, vers.8)

- Cain a fost cel de-al doilea om care a văzut faţa diavolului. Şi al doilea om care l-a ascultat. Poate că aşa a fost să fie, firea mai slabă a mamei sale s-a moştenit şi în el. Trebuie să înţelegeţi domnule Stoker, nu încerc aici să vă ţin o prelegere teologică, vreau doar să vă explic ceea ce înseamnă nemurirea pe care o căutaţi. Vreţi să scrieţi cât mai veridic, atunci ascultaţi-mă.
 Aşa cum spuneam, trebuie să înţelegeţi că în vremea aceea, când omul era atât de aproape de Dumnezeu, fiecare clipă în care El îşi arăta chipul însemna o binecuvântare pentru cei puţini. Închipuiţi-vă că sunteţi în slujba Reginei. Cum v-aţi simţi în fiecare zi dacă ea vi s-ar arăta numai dumneavoastră? Ce aţi face pentru a intra în graţiile ei?
Aşa era şi prima familie. Momentul jertfei era poate cel mai important căci atunci era singurul moment în care Creatorul stătea printre creaţii. Jertfa primită însemna că ţi-ai făcut treabă bună, că eşti vrednic să stai printre cei care Îl întâlnesc.
 Abel era păstor, nu se chinuia prea tare cu munca. Cain era agricultor, pământul pe atunci însemna sânge căci trebuia să munceşti până la epuizare ca un petec de ţărână să se prefacă sub voia mâinilor tale. Cain stătea zi de zi în câmp, ars de soare, mâncat de insecte, doar ca să îşi îngrijească culturile. Se chinuia să aducă apă, să menţină viaţa. Oricât de greu ar fi părut însă, îşi iubea meseria.
        Aşa că momentul acela când jertfă lui nu a fost primită, a reprezentat pentru el sfârşitul. Poate că dacă ar fi văzut că va mai exista şi mâine...
         Fusese o zi grea pentru el, să culeagă de unul singur roadele de pe câmpuri, să le adăpostească, iar Creatorul nici măcar nu se uitase la ele. Asta nu putea înţelege. S-a retras imediat după ceremonie, refuzând chiar să ţină cont de vorbele lui Dumnezeu. Nu dorea acum decât puţină pace aşa că se depărtă de casă şi de altar şi păşi în pădurea de cedrii din apropiere. Obosit, a adormit la umbra unui copac însă după puţin timp a auzit ceva. S-a ridicat şi s-a dus înspre un pom uscat care părea să iasă în evidenţă. Nu mai văzuse un asemenea copac până atunci în pădurea asta. Era puţin mai înalt decât un om, cu două crengi mai groase ce se întindeau lateral ca în litera T. Şi era plin de nişte ţepi lungi. În spatele pomului, Cain dăduse peste doi corbi care se băteau pe un păianjen mare. Corbul care părea că pierde rupse însă un spin şi, cu ciocul, îl înfipse în pieptul adversarului care muri pe loc. Criminalul îşi lua prada, înghiţi păianjenul şi apoi îşi îngropă tovarăşul mort aruncând peste el pământ.
        Ştiţi, Diavolul nu e atât de urât precum pare. Lui Cain i s-a arătat în formă de dinainte de cădere. Ca un înger de lumină. Şi-a spus şi numele. Lucifer ţinea în mână o falcă de măgar, un os lung, alb. Îşi argumenta fiecare cuvânt cu mişcări ample, ca un dirijor la o simfonie de sânge. I-a spus lui Cain că Abel nu e vrednic să fie iubit de Dumnezeu. Că de fapt Cain şi urmaşii săi sunt cei care reprezintă o speranţă pentru umanitate. Oamenii lui vor învăţa să dea viaţă prin mâinile lor, nu se vor plimba de colo până colo cu o turmă de animale îmblănite. I-a turnat în suflet otrava şi i-a spus să ia aminte de la corb. Îl va omora pe Abel, iar el va deveni astfel iubitul lui Dumnezeu căci Bătrânul va crede că Abel i-a trădat părăsind casa. Dumnezeu nu poate şti totul... Dacă l-a crezut? Bineînţeles... Cain era un naiv.
        L-a luat pe Abel cu el ca să strângă ultimii snopi de grâu. Au intrat în câmp. Cain ridică snopii, iar Abel îi ducea până la car. La al doilea snop, Cain scoase falca de măgar a lui Lucifer pe care o ţinuse ascunsă sub haină şi îl lovi pe Abel în spatele capului. Nu mai văzuse atât de mult sânge ţâşnind până atunci. Când trupul fratelui său a încetat să se mai zbată, l-a luat şi l-a îngropat acolo, într-o groapă nu prea adâncă. A lăsat restul snopilor şi a plecat acasă. În graba sa, însă uitase să se spele de sânge.
        Eva, mama, l-a văzut de departe. A alergat înaintea sa întrebându-l ce a păţit. Fusese doar un leu. Însă ochii ei, poate cei mai frumoşi ochi pe care Dumnezeu i-a făcut vreodată, au sclipit. În sufletul ei de mamă înţelesese ce se petrecuse. Seara au petrecut-o toţi trei; Adam, care se ocupase toată ziua de lemnele sale, era primul tâmplar, Eva în dreapta soţului ei, mai tăcută ca niciodată şi Cain care înfuleca grăbit şi îşi ţinea mereu privirea în jos. Era prea târziu acum pentru ruşine.
        Cain era măcinat de gânduri. Dacă Dumnezeu era Atotştiutor, trebuia să fi prevăzut deja că se va întâmpla asta. Ştia deja de crimă, ştia de trupul îngropat în câmp. Însă până atunci nu se arătase, nu coborâse din înaltul cerului plin de mânie. Cuvintele Diavolului păreau să aibă oarece sens.
        Însă El aşteptă miezul nopţii ca să se coboare pe pământ şi abia atunci îl chemă pe Cain. Nu părea furios. Plânsese. L-a întrebat unde e Abel iar Cain L-a minţit spunându-i că fratele său plecase cu turmele. Dumnezeu îşi lăsă privirea în jos şi surâse. Cu dezamăgire în voce îi spuse lui Cain că Abel îşi plângea moartea din lanul de grâu, iar pământul în care sângele i-a fost vărsat tipă să fie curăţat. Realizând abia acum că totul e pierdut, omul se prăbuşi la picioarele Creatorului. Îi îmbrăţişă genunchii şi plânse, cerându-şi iertare. Numai că era prea târziu pentru ea. Dumnezeul îl blestemă să umble pe pământ fără pace. Îi blestemă moartea să nu îl atingă. Şi îi lăsă semnele crimei sale să îl însoţească oriunde s-ar duce. Nu mai era binevenit în familie.

IV.
„(...) Şi după aceasta Cain l-a ucis pe Abel, dar Adam avea atunci o sută treizeci de ani, dar Abel a fost ucis când el avea o sută douăzeci şi doi de ani. Şi după aceasta Adam şi-a cunoscut soţia şi el a avut un fiu şi l-a numit Seth.
    Şi Adam a spus Evei, << Iată eu am un fiu, în locul lui Abel pe care l-a ucis Cain >>” (Evangheliile Apocrife, „Cartea lui Adam şi Eva”)

                                 *
        După ce rostise ultima frază, vocea din fotoliu făcu o pauză, ca pentru a lăsa timp necesar ascultătorului să cuprindă toate informaţiile date. Nu se ridică din fotoliul său. Întinse doar mâna mai încolo şi scoase de undeva din umbră o sticlă. Îşi turnă un lichid roşu şi vâscos în paharul pe care îl ţinuse până atunci gol şi, cu o uşoară mişcare a capului şi un gest ascuns al mâinii, îi oferi şi lui Stoker unul. Bram însă îl refuză. Dacă era alcool, ar fi vrut să nu aibă de-a face cu el în noaptea asta. Vroia să fie treaz. Numai că nu părea a fi vin obişnuit. Se surprinse că se holba înspre sticlă întrebându-se dacă nu cumva acolo e sânge însă îşi aminti pe urmă că din cauza luminii întreaga cameră pare scăldată în aşa ceva. Ceea ce nu înseamnă neapărat că şi este.
        - După ce l-au alungat, Cain a rătăcit prin împrejurimi. Iar cu timpul Adam şi Eva l-au uitat, ba chiar l-au şi înlocuit. Bătrânul tată a mai simţit încă o dată povara unui copil şi, poate din cauza poveştii celorlalţi, pe Seth l-a ţinut mai aproape de el şi l-a iubit mai mult. În mai puţin de 8 ani de la moartea lui Abel şi de la alungarea lui Cain, altarul era gata din nou să îşi ardă jertfele.
Ştiţi ce înseamnă să fii rupt de fărâma ta de normal? Ce înseamnă să pierzi ceva cu care eşti obişnuit? Cain avea inima frântă, îşi iubea părinţii, iubea ce fusese înainte de crimă şi acum când tânjea cel mai mult după căldură pierdută, nu găsea pe nimeni să învinovăţească decât pe el. Plângea noapte de noapte şi tipa, ca una din acele păsări singuratice de prin stânci, tipa că şi-a învăţat lecţia, că îşi cere iertare fratelui său şi că ar fi în stare de orice altceva numai ca să fie primit înapoi. Doar că Seth îl alungă la loc în pustiuri, fugind după el cu pietre. Nu vroia să-l rănească prea tare, doar să-l facă să înţeleagă că nu mai e binevenit.
        Blestemul... La început nu i se părea nimic în neregulă cu el. Pe atunci era un lucru obişnuit ca oamenii să trăiască mult. Se trecea lejer peste 200 – 300 de ani. Tatăl său, Adam, îl procrease pe Seth la 122. Însă Cain trecuse de acum de 200 de ani, trecuse de 300, văzuse pe tatăl şi pe mama sa murind, numai el părea că nu vrea să se oprească.
Când pământul a început să fie populat, când urmaşii lui
Seth au început să fie din ce în ce mai numeroşi şi au părăsit leagănul naşterii lor, pentru Cain a început o nouă viaţă. O viaţă pe drumuri căci era mereu alungat de către migratori din sălaşurile sale. Îl priveau cu ură căci îi ştiau povestea. Dar Cain avea răbdare. Nu era un laş doar că avea mult timp şi spera ca în cele din urmă oamenii vor uita. Până atunci însă credea că asta e penitenţa lui. Învaţă să nu se ataşeze.
    Prima casă adevărată pe care a avut-o a fost însă Babilonul. Primul Babilon, un oraş de dinaintea celui care avea să cuteze să înalţe Turnul.
Ca şi acela, primul Babilon era o cetate a aglomeraţiei, o aglomeraţie în care Cain se simţea ca un peşte într-o baltă. Sigur, încă mai era privit cu oarecare suspiciune însă învăţase să se ascundă. Iar oamenii de aici nu erau atât de pricepuţi în a ţine minte un chip, doar treceau atât de mulţi oameni printre porţile oraşului.
Îşi luase ca muncă olăritul, căci îi amintea de ce făcuse înainte. Oferea pământului o nouă viaţă, chiar dacă pentru asta trebuia să-l zdrobească, să-l înece şi să-l ardă.

                                      **
Sufletul omului e o creaţie fascinantă. Nu îşi dă seama de ce are decât atunci când găseşte un termen de comparaţie. Aşa şi Cain care nu şi-a simţit greutatea poverii decât atunci ca a descoperit pe cineva cu care să o împartă.
    Sara fu prima femeie din viaţa sa. Prima şi ultima. O cunoscuse într-un bordel, singura femeie care se uita la chipul său şi nu părea îngrozită de semne.
    După o săptămână de muncă, după o săptămână de stat în focul cuptorului de coacere a oalelor şi străchinilor, Cain era obosit. Ieşind din atelierul său, se plimba fără ţintă, pe străzile întortocheate ale oraşului. Nu vroia altceva decât să ia puţin aer proaspăt, pe cât de proaspăt putea fi aerul într-un oraş care nu cunoştea sisteme de canalizare sau un apeduct. Era o sărbătoare, aşa că străzile erau toate pline de petrecăreţi. Se lovise de câţiva şi aproape că intrase într-o viitoare bătaie în care lamele unor cuţite scânteiaseră imediat. Se retrase la timp şi îşi caută un loc să se aşeze şi să-şi odihnească picioarele. Văzu un smochin singuratic ce părea să răsară din pietrele unei case. Era spre seară aşa că se putea simţi o uşoară briză printre frunzele sale.
Atunci o auzi pentru prima dată. Cea mai frumoasă voce. Povestea unei fecioare care îşi aşteaptă iubitul păstor ucis mişeleşte şi îngropat în deşert. A căutat-o cu disperare prin mahalale, a întrebat pe toţi pe care i-a putut întâlni destul de treji ca să-i răspundă şi în cele din urmă, intrând pe sub porticul unei clădiri joase a cărei ferestre erau zăbrelite, lângă o fântână, a văzut-o. Cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Dacă Eva avea cei mai frumoşi ochi, căci ai ei fuseseră primii făcuţi, Sara avea cea mai frumoasă buze. Părul creţ, ochii albastru-verzui, buzele, pieptul şi pielea arămie... totul era atât de perfect la ea.
    După două luni de zile cei doi s-au căsătorit.
Cain–olarul a vândut tot ce mai avea în Babilon, atelier, munca sa. A plătit 300 de galbeni matroanei care o ţinea pe Sara dar în cele din urmă a eliberat-o.
    În noaptea nunţii lor, Cain şi-a urcat soţia pe un asin şi au plecat mai departe în lume.
Şi-a ridicat o casă nouă într-o vale străbătută de două râuri iar el s-a apucat din nou de agricultură căci acum timpul părea să fie blând. Dacă înainte i se părea că fiecare zi, fiecare an, trec ca şi cum ar fi clipit din ochi, cu Sara lângă el realitatea părea prinsă într-un bob de chihlimbar. Zilele din inima lui Cain erau ca boabele de nisip, numai nopţile aveau mirosul Ei.
 Nu băga de seamă cum casa a atras şi pe alţii iar oaza sa de linişte s-a transformat într-un sat şi apoi un nou oraş. Îşi amintea doar că în ziua când i s-a născut un fiu aproape că a căzut de pe ziduri de beat ce era. Nu că ar fi păţit ceva.
 Şi a botezat oraşul după numele fiului său. I-a spus Enoh.
    Din nou vocea se oprise. Sorbi încă odată din paharul pe care nu contenise să îl agite până acum. Suspină, sau cel puţin asta i se păru lui Bram a fi sunetul ce veni dinspre fotoliul celălalt şi îşi continuă povestea cu un uşor tremur în voce.
    - Totul părea atât de bun, până când Domnul hotăra că a venit vremea să spele păcatele omenirii. Şi nici măcar nu a vrut să asculte rugăciunile. Ploaia a venit, a măturat totul în calea ei. Nu s-a oprit timp de 40 de zile şi 40 de nopţi. A înecat Babilonul şi noua casă a lui Cain. A înecat-o pe Sara şi a înecat şi pe Enoh, a stins focurile Sodomei şi Gommorei. Şi l-a lăsat pe Cain plutind pe un ocean amar, mereu chinuit de soare şi amintiri. Chiar dacă Dumnezeu părea că îl părăsise de ceva vreme, Cain încă mai spera în Creator, o fărâmă din sufletul său încă îl mai iubea pe Dumnezeu. Ploaia însă spălă tot.

V
„Eva îi spuse lui Adam, domnul ei:<< Stăpâne în visul ce l-am avut noaptea trecută, am văzut sângele fiului meu Amilab, care se cheamă Abel, că se vărsa în gura fratelui său Cain, care îl bea cu nesaţ şi fără milă. Iar Abel se ruga de Cain să nu i-l bea pe tot, dar acesta nu vroia să asculte şi nu l-a lăsat până ce nu l-a sorbit până la picătura cea din urmă. Numai că sângele nu a voit să rămână în pântecele lui Cain ci i-a ţâşnit pe gură afară.” (Evangheliile apocrife – „Apocalipsa lui Moise” cap 2)
                                              *
    De data aceasta tăcerea pauzei fu acoperită de bătăile unei pendule de pe holul din afara biroului. Era ora două dimineaţa şi lui Bram nu îi venea să creadă că a putut sta captivat de o poveste ca aceasta, atât de absurdă... Până acum vocea nu făcuse altceva decât să vorbească în dodii. Cine să îl creadă că fiul lui Adam ar fi reuşit să trăiască atât? Cine să citească aşa ceva? Cum ar fi putut scrie el asta fără ca să nu supere nasurile puritane ale unor doamne? Poate că îl credea pe Stoker unul din acei scriitoraşi de duzină, unul din acei jurnalişti proşti care sunt în stare să înghită orice.
    - Trebuie să recunoaştem, potopul a avut o singură latură bună pentru Cain. Nu a mai fost nimeni care să îi ştie povestea. Era acum liber însă vedeţi dumneavoastră... libertatea aceasta a dus la realizarea durerii. Acum când Cain îşi pierduse stâlpii de sprijin pentru o realitate crudă, nemurirea nu părea altceva decât o tortură.
    După moartea Sarei şi a lui Enoh, Cain a înnebunit. După ce apele s-au retras, el s-a întors la casa sa. A căutat printre cadavrele umflate trupurile soţiei şi ale fiului său, refuzând să îi lase pradă animalelor sau soarelui. Două săptămâni a durat căutarea lui, două săptămâni de stat printre morţi, două săptămâni de întors chipuri, două săptămâni de speranţe. A plâns cu lacrimi de sânge şi l-a blestemat pe Dumnezeu, L-a blestemat cu cele mai grele vorbe pe care un tată îndurerat le poate ţine în inima sa. I-a găsit, cu greu, pierzând cu fiecare zi o părticică din înfăţişarea lui umană... însă a reuşit cumva să îi găsească. Numiţi-o, vă rog, intuiţie.
  În durerea să nu a vrut să îi îngroape. Le-a construit un rug înalt cât zidurile oraşului şi i-a pus pe el. Le-a dat foc. Iar fumul lor i l-a dăruit Dumnezeului nemilostiv ca o ultimă jertfă. A pus cenuşa lor într-o urnă de lut special făcută şi a aşezat-o alături de o sticluţă plină cu un lichid roşiatic scurs din ei. O ultimă amintire.
 Singurul Viu-Mort într-o lume a morţilor. Nu s-a mai întors în pământurile natale decât o singură dată.

 **
Auzise de ceva vreme de un profet din Galilea, un om care poate face minuni. Cain încercase de câteva ori de la moartea Sarei să găsească o ieşire din situaţia sa. Poate ca omul acela ar fi ştiut ce să-i spună.
    L-a întâlnit prima dată după o cuvântare pe care acela o ţinuse pe un munte. El spunea „Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia”... oare de câte ori nu plânse Cain. Unde era mângâierea lui? În mai multă suferinţă?
 S-a dus după el. L-a urmat până în oraşul în care se adăpostea pentru o noapte. A stat la aceeaşi masă cu el şi discipolii lui, chiar Îi împărţise pâinea.
Profetul fu cel care îl recunoscuse. I-a spus pe nume, l-a chemat lângă el. I-a luat capul între palmele sale, l-a privit în ochi, nişte ochi negri, adânci şi l-a sărutat pe frunte. Apoi i-a luat mâinile şi i-a sărutat palmele. Profetul îşi cerea iertare. Fiul Creatorului îşi cerea iertare pentru toată durerea provocată de Tată.
     Cain nu ştia cum să mai reacţioneze, a plâns... doar atât. I-a căzut din nou la picioare Divinităţii şi a cerut să simtă moartea căci acum îşi învăţase lecţia, era pregătit, ştia unde greşise şi nu vroia altceva dact să fie alături de Sara. Dar Fiul Omului îi spuse că nu poate să facă nimic... Blestemul rămânea asupra capului său.
L-a ridicat de jos pe Cain, s-a uitat din nou în ochii lui şi-a i-a spus că El îl iartă... Pentru ce, Cain nu şi-a dat seama decât mai târziu.
    Când Cain a aflat că El a fost arestat şi adus în faţa judecătorilor arhierei pentru blasfemie, Cain s-a dus să-L vadă. În furia sa pe Dumnezeu, el a fost unul dintre martorii mincinoşi de la proces.

VI.
 „13. Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: << Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta >>” (Facerea, Întâia carte a lui Moise, Cap.4, vers. 13)

Vocea din celălalt fotoliu se opri din nou. Părea obosită cumva iar Bram credea că vinovat e vinul acela ciudat pe care şi-l tot turna. Dar nu părea a fi acel tip de oboseală ci mai curând oboseala aceea de om sătul să tot poarte o povară, oricare ar fi aceea.
În ciuda frigului din celelalte camere, frig cu care Stoker făcuse cunoştinţă atunci când a intrat, aici, în birou, era destul de cald, semn că asta era singură cameră pe care vocea o prefera din toată casa. Era probabil că biroul să-i servească şi de dormitor şi de bucătărie, însă în afară de o dezordine în cărţi şi în hârtii, nu exista niciun alt indiciu despre un pat nefăcut sau resturi de mâncare. Poate ar fi avut o menajeră sau un majordom însă îşi aminti de spusele bătrânului care l-a adus. Era un tip mai ciudat care stă încuiat tot timpul şi care nu are nevoie de servitori.
Din nou pendula de pe hol îşi făcu auzit glasul. De data asta ora 4 a dimineţii. Era destul de ciudat, deşi venise atât de devreme, lui Stoker nu i se făcuse somn sau... nici măcar nu mai vroia să se întoarcă acasă. Absurdă sau nu, povestea începea să-i spună ceva.
- După ultima trădare a divinului, Cain a fugit mereu. Ştiţi ce înseamnă speranţa domnule Stoker? Speranţa e vântul care împinge corăbiile, speranţa e aburul care împinge pistonul maşinăriei numite viaţă. Dar pentru Cain speranţa nu mai exista căci blestemul său nu putea fi ridicat de nimeni. Inima lui secase, se întărise, se uscase iar prin venele lui nu mai trecea decât un nisip încins şi uscat. Fără speranţă a început să urască. Ura oamenii, ura zilele, ura să audă, ura să vadă, ura să simtă, ura viaţa. A continuat să facă ceea ce ştia mai bine, să plece.
Nu se oprea în niciun oraş sau sat pentru mai mult de un an. Uneori chiar şi pentru 3-6 luni. De obicei căuta case abandonate sau cât mai ascunse de ochii lumii a căror gazde se mulţumeau cu banii plătiţi şi nu puneau întrebări prea multe. Nu vorbea cu nimeni, îşi ascundea mereu chipul şi ieşea din casă doar noaptea pentru a căuta un loc retras unde să plângă. Când oamenii simţeau că e ceva diferit la el, pleca, dispărea în noapte sau în zorii mai ceţoşi. Aşa s-au născut legendele.
Oamenii de atunci erau fiinţe proaste. Ceea ce nu înţelegeau li se părea malefic şi rău. Au apărut poveşti peste tot pe unde Cain a umblat, despre fiinţe care se hrăneau cu sângele oamenilor nevinovaţi ca să-şi păstreze tinereţea. Au dat vina pe demoni, pe morţi care nu şi—au găsit liniştea, au inventat ritualuri de alungare a lor însă tot ce au putut să facă a fost să umple lumea cu poveşti. Nu erau demonii vinovaţi căci ei nu ar avea ce face cu sângele... iar în privinţa morţilor care nu îşi găseau liniştea în paturile lor de pământ... ei bine, aici nimeriseră cât de cât. Cain îşi căuta liniştea dar nu se hrănea cu sângele altora.
Au văzut un bărbat ce părea că nu mai îmbătrâneşte, au văzut că poartă cu el o sticlă ciudată şi aşa au apărut poveştile. Bineînţeles că timpul le-a modificat structura şi chipul omului din ele.
Într-o vreme, oamenii îl numiseră pe Cain Draco căci îl credeau un vrăjitor puternic care a pus mâna pe o inimă de dragon. Stupizi. Ştii cât de mulţi şi-au găsit sfârşitul încercând să îl găsească pe Cain şi comoara sa? Mulţi, prea mulţi, zeci, poate sute de tineri, în aproximativ 150 de ani de umblat de colo colo prin Balcanii de astăzi. S-a apărat, de fapt... nu, el nu am avut nicio vină căci blestemul lui Dumnezeu era asupra sa. „Ci tot ce-l va ucide pe Cain, înşeptit se va pedepsi...”. El o făcuse din nou... iar oamenii inventau o molimă. Curând nu îşi mai putea găsi adăpost decât în peşteri sau în cimitire. O singură pauză a mai avut... timp de doisprezece ani a putut să îşi îngrijească durerile într-o mănăstire. Nişte călugări greci care l-au primit ca pe un frate. L-au lăsat să îi îngroape pe soţia şi fiul său şi tot ei au fost cei care l-au învăţat cum să se descurce în lumea nouă din afara zidurilor groase. L-au învăţat să citească şi să scrie, i-au împărtăşit din ştiinţa lor. De aici Cain se alesese cu plăcerea studiului.
 Doisprezece ani în care pentru o clipă s-a simţit mai bine. Până când mănăstirea a fost călcată de nişte soldaţi turci iar sunetele rugăciunii au fost amuţite de tunuri. Au murit cu toţii atunci. Călugării de mana soldaţilor, iar soldaţii de mâna lui Cain.
„Cruzimea e în inima oamenilor” spunea un oarecare William Blake domnule Stoker şi avea dreptate. Oamenii inventau monştrii când adevăratele motive de teamă sălăşluiau chiar în ei. Inventau oameni care se transformau în lupi la chemarea lunii pline, vârcolaci care răpeau fecioare şi le violau înainte să le mănânce, însă nu vedeau lupii din ei care pofteau la asta. Inventau strigoi care îi omorau pe vii pentru o comoară ce le aparţinuse în timpul vieţii şi pe care încă o mai doreau, pentru că în ei sălăşluia demonul iubirii de arginţi, doar că le era frică să spună asta. Fiecare defect, fiecare păcat prea ruşinos pentru a fi mărturisit se transforma într-un monstru.
Când a văzut că unii oameni se cred îndreptăţiţi să îi ucidă pe alţii în numele unei religii ce propovăduia iubirea, Cain a plecat înspre est. Acolo l-a întâlnit pe Lucifer din nou. În adâncul deşertului mongol, diavolul stătea trist şi uscat de sete. I-a spus că până şi îngerii căzuţi sufereau de melancolie.
Din China a fugit din cauza războaielor, s-a întors în vest însă a fugit şi de aici pentru că o instituţie numită Inchiziţie avea acum putere asupra minţii tale. Şi-a găsit un munte şi o pădure şi-a cumpărat un castel dărăpănat şi s-a închis în el. În cele din urmă s-a împăcat cu sine.

VII.
„Rex tremendae majestatis,
Qui salvandos salvas gratis,
Salve me, fons pietatis.” (Mozart – Requiem)

                                   *
- Mă simt obosit... poate că seara aceasta nu a fost o idee atât de bună... poate că nici nu ar fi trebuit să vă chem şi să îmi descarc povara pe umerii dumneavoastră... spuse vocea din fotoliu cu o notă de tristeţe ce părea să răsară din fiecare cuvânt rostit. Cât ţinuse povestea, aproape 6 ore, Stoker nu conteni să se întrebe cine era celălalt. Chipul îi stătea ascuns cumva în spatele luminii lămpii aşa că în afară de ce zărise mai devreme, capul pleşuv şi celelalte, Bram nu avea cu ce altceva să-l identifice. Se gândise bine înainte cum să facă să nu fie recunoscut.
- Nu înţeleg, staţi aşa... la ce vă referiţi când spuneţi că şi-a găsit pacea cu sine? Vă rog, nu mă lăsaţi chiar acum! A reuşit să îşi găsească ceea ce căuta? Vă rog, înduraţi-vă de mine... mai aveţi răbdare câteva clipe, impartasiti-mi finalul lui Cain...
- Nu, Cain nu are niciun final... mi-e somn, sunt obosit, poate că nu ar fi trebuit să-i fi ascultat cererea bătrânei... o hoaşcă hoaţă... dar, mi-a făcut unele servicii cu ceva timp în urmă... iar prietenii nu se uită... nu că aş putea să uit...
- Vă rog.. terminaţi-vă povestea...
- Nu e nicio poveste, nici nu a fost... vă rog, mi-e somn, vreau să dorm, vreau să visez... vă rog... daţi-mi răsplata acum şi pe urmă puteţi pleca... uitaţi de tot ce v-am spus...
- Nu, până nu îmi spuneţi cum se termină... Ce s-a întâmplat cu Cain? Ameninţă Bram gata fiind să pună mâna pe arma din buzunarul interior al paltonului.
- Vă rog, aveţi milă de un biet bătrân... sunt obosit... vreau să visez, daţi-mi pachetul promis...
- Domnule... m-aţi chemat aici în miezul nopţii, mi-aţi promis că mă veţi ajuta şi acum vă opriţi înainte de a vă onora promisiunea. Ce vă face să credeţi că eu voi respecta partea mea de înţelegere? Ce vă face să credeţi că nu voi pleca pur şi simplu afară din camera asta şi voi lăsa în urmă toate blasfemiile unui bătrân nebun? Aveam nevoie de un subiect bun ca să mă scoată din datorii. Nu am găsit nimic... şi ce... voi vinde tot ce am şi voi pleca în Irlanda... Ce vă face să...
- Nu sunt nebun, domnule Stoker. V-am spus, am înnebunit o singură dată în viaţa mea... dar de atunci fiecare zi a măcinat câte un strop din nebunia mea... Şi ce v-am spus nu sunt deloc blasfemii...
- Poftim?
- Nu v-aţi dat seama până acum?
- De ce să-mi dau seama? Ce era de realizat? Mă ţineţi închis aici, îmi înşiraţi o groază de poveşti despre blesteme şi vă purtaţi mai misterios decât un nebun din Bedlam... Ce să văd în afară de lumini şi umbre cu care mă învăluiţi de parcă aş fi un copil la un teatru de păpuşi? Vă rog, înainte de a ne despărţi... vreau să ştiu adevărul! Vă voi da pachetul, nu am ce face cu el, dar vreau să ştiu adevărul... a fost sau nu o farsă? Pentru numele lui Dumnezeu...
Bărbatul din fotoliul celălalt tresări la auzul cuvântului farsă. Tresări şi apoi începu să tremure, la început uşor şi abia vizibil apoi din ce în ce mai tare, frângându-şi mâinile şi încleştându-le de parcă abia îşi mai putea controla furia. Iar când Stoker îi pomeni numele divinului, corpul atât de firav din fotoliul celălalt, chipul ascuns în umbră, ţâşni atât de repede în sus încât Bram se sperie crezând că îi va sări la gât, întocmai ca una din creaturile amintite. Capul pleşuv bătea cu pumnii în masă.
- Să nu îi iei numele în deşert niciodată... Prostule... cât de norocos eşti că ai ceea ce ai... Uite! Uită-te bine la chipul meu... uită-te bine la mâinile mele...
Spunând asta, dădu deoparte abajurul roşu al lămpii care acum împrăştia în cameră o lumină alburie. La început Bram nu îşi dădu seama după ce sau la ce să se uite. Apoi le văzu. Camera fiind scăldată în culoarea roşie, ascundea orice alt lucru care ar fi avut-o, îl neutraliza, îl spălăcea, aruncând şi asupra celorlalte lucruri din birou povara de a fi diferit.
Jumătate din chipul bătrânului şi palmele sale erau acoperite de pete roşii uriaşe. La început Stoker a crezut că sunt un fel de boală, iar bătrânul încerca să-l tragă pe sfoară. Sigur mai văzuse pe undeva oameni cu asemenea însemne. Asta trebuie să fie... până în ultima clipă încearcă să îl tragă pe sfoară. Dar... se uită mai atent. Nu păreau a fi pete la întâmplare. Ceea ce văzuse el erau nişte pete de un roşu murdar, se puteau observa bine că sunt o boală, pielea în jurul lor se decojea, murea. Petele de pe chipul şi mâinile bătrânului păreau a fi mai mult nişte pete pe care le face ceva care ţâşneşte. Cerneală care scăpa din rezervorului unui stilou, când scapa pe o coală de hârtie albă lasă acelaşi tip de pete. Aceeaşi formă. Dar bătrânul nu avea cerneală pe faţă şi mâini. Stoker realiză iar inima i se opri pentru o secundă.
- Tu?
- Da... eu
                                **
    - Aţi vrut să ştiţi ce e nemurirea domnule Stoker. Aţi dorit să cunoaşteţi un nemuritor la fel de puternic ca şi un zeu. Mă tem că v-am cam înşelat aşteptările. Nu am nimic magic ascuns în mânecile cămăşii, nu am nicio oglindă magică, nici nu mă suport să mă privesc în ele. Nu am niciun elixir, niciun tablou ca cel al colegului dumneavoastră. M-aţi întrebat cum se termină povestea mea? Nici eu nu ştiu... Poate că ar trebui să închei cu o morală. Fiecare poveste are una. A mea... nu ştiu, a mea cred că are una prost construită. În final ar trebui să vină concluziile nu-i aşa? În final ar trebui să se descopere ce s-a întâmplat cu personajul, să se dezvăluie anumite învăţăminte folositoare, fără aşa ceva o câte nu ar fi decât o pierdere de timp. Ei bine, iată ce am învăţat eu.
    Nemurirea e ca un iluzionist. Unul destul de slab, care nu şi-a învăţat decât pe jumătate trucurile. Îţi arată cu o mână pachetul de cărţi, porumbelul sau eşarfa pe care în clipa următoare, cu un zâmbet şiret pe faţă, le face să dispară în neant. Iar tu strigi de jos şi tot aştepţi ca să le scoată de undeva din mâneci însă el se jură că nu poate să termine transformarea.
      Nemurirea e ca tortura lui Prometeu înlănţuit pe munte. Un vultur îţi mănâncă ficatul în fiecare zi iar el creşte peste noapte pentru o nouă porţie. E cam acelaşi lucru numai că de data asta nemurirea îţi dă numai o frântură din tot, ţi-o tot arată doar ca să o facă dispărută în ziua următoare. Casă, iubire, soţie, copii, părinţi, prieteni... Şi ajungi să te acoperi în cele din urmă cu un strat gros de ură şi frică. Ajungi să urăşti tot ce te înconjoară pentru că nu suporţi să te ştii diferit. Cât despre frică... Închipuiţi-vă domnule Stoker sufletul ca o casă. Urâţi pânzele de păianjen ale singurătăţii care şi-au făcut apariţia pe la colţurile ferestrelor. Urâţi mizeria şi praful care s-a strâns în interior de atâta timp dar sunteţi prea slabi ca să le scoateţi singuri afară. Aţi vrea să chemaţi pe cineva, să daţi drumul şi altcuiva în casa, să deschideţi uşile sufletului şi altcuiva, însă vă este frică. După puţin timp vă va părăsi şi acea persoană.
Probabil că deja m-aţi catalogat ca un nebun, probabil că deja aţi început să mă dispreţuiţi după episodul de mai devreme. Ştiu în ce fel privesc oamenii ceea ce nu înţeleg şi cât de repede se grăbesc să tragă concluzii. În ultima mea călătorie în est am aflat şi eu despre opium. Trebuie să recunosc, dozele obişnuite din bodegile acelea nu au niciun efect asupra mea. De aceea v-am cerut...
De ceva vreme visele mele sunt bântuite doar de coşmaruri. Sângele fratelui meu a început din nou să mă cheme şi să mă certe. Opiumul mă va ajuta să visez frumos. Am nevoie să o visez din nou pe Sara. Poate de data asta am să rămân cu ea.

                                 ***

Afară, oraşul începea să se trezească. Încet, pe străzi, începură să fie auzite sunetele obişnuite ale căruţelor cu mărfuri pentru piaţă, strigătele câtorva cheflii şi sunetele măturilor aspre care zgâriau pavajul.
Camera roşie de noaptea trecută era acum cufundată în linişte. Dintr-o pipă mare de corn, sprijinită pe o scrumieră, se ridica leneş un cocoloş de fum. Doi bărbaţi stăteau afundaţi în fotoliile lor. Unul dintre ei avea un zâmbet şters pe faţa plină de riduri, iar ochii îi jucau destul de repede pe sub pleoape semn că visa. Celalat nota câteva cuvinte de zor pe un carneţel.
- Nu mă interesează ce veţi face cu povestea mea domnule Stoker. Nu mă interesează dacă aţi crezut-o sau nu, dacă o veţi utiliza cuvânt cu cuvânt sau nu, nu mă interesează dacă veţi face o avere sau dacă veţi muri de foame. Eu mi-am îndeplinit doar promisiunea... între noi nu mai exista nicio datorie... staţi liniştit voi pleca în curând de aici aşa că... nu are niciun rost să mă mai căutaţi.
- Mda, am înţeles...
- Când plecaţi de aici, vă rog bateţi la a doua uşă de pe dreapta, acolo e dormitorul ultimei slugi. Vă va conduce până la un colţ de stradă de unde vă veţi putea descurca să ajungeţi acasă. La revedere, domnule Stoker... vă rog să mă lăsaţi să dorm...
- La revedere... domnule...
- Să dorm... vreau să dorm... murmură bătrânul.
Stoker se ridică, îşi puse pălăria pe cap şi salută corpul adormit din faţa sa. Păşi cu grijă, atent la fiecare pas făcut ca să nu îl trezească pe omul de 10 mii de ani. Deschise uşa cu grijă şi apoi o trase după el. Mânerului care scârţâie nu îi răspunde decât vocea pierdută printre vise:
- Sara, mi-am învăţat lecţia... am văzut greşeala mea. L-am rugat să mă ierte, dar poate că L-am întrecut şi pe Dumnezeu în vârstă. Poate că a ajuns bătrân şi senil şi nu îşi mai aminteşte de mine.
Nu primi niciun răspuns de la uşa indicată deşi ciocănise aşa cum fusese instruit. Ori sluga îşi abandonase stăpânul ori dormea în braţele alcoolului. Se hotăra să îl lase în pace.
Bram cobora în stradă şi trase adânc în piept aerul rece al dimineţii. Spera să îi clarifice mintea, însă în capul sau părea că şi-au găsit casă un roi de viespi. Gândurile îl dureau.
A făcut câţiva paşi încercând să identifice cartierul... degeaba. La un colţ de stradă a găsit un căruţaş care adormise cocoţat pe capră. I-a spus doar adresa unde să-l ducă şi i-a dat de două ori mai mulţi bani decât ar fi trebuit atunci când a ajuns la destinaţie. A intrat în casă încet, căci nu dorea să-şi trezească soţia. Şi-a dat jos vestonul şi a intrat în biroul său de unde a scos teancul de hârtie albă şi călimara cu cerneală. Şi-a aprins o ţigară.
Ar fi vrut să poată spună povestea exact aşa cum a aflat-o în noaptea precedentă. Ar fi vrut să arate adevărata faţă a dorinţelor oamenilor şi ce sunt patimile care îi îndeamnă să facă ceva. Ar fi vrut, însă nu ar fi vândut niciun exemplar din ea. Prea scandaloasă. De abia îi venea lui să creadă. Iar ideile pe care le auzise în seara asta...
În primul rând divinitatea. Crezuse toată viaţa sau din câte îşi aducea aminte din copilărie, fusese învăţat că Dumnezeu pedepseşte în virtutea Puterii sale, în numele divinităţii sale cumva. Însă povestea lui Cain îi arăta că de fapt pedeapsa putea veni şi din suferinţa, din inima unui bătrân întristat de faptul că fiul iubit a apucat-o pe căi greşite, că a căzut şi că are nevoie să fie ridicat. Pedeapsă avea doar rolul de purificare şi nu însemna ură aşa cum Cain crezuse aproape toată viaţa.
Apoi întreaga problemă cu timpul. Avea dreptate Cain când spusese că un om nu îşi dă seama de ce are decât atunci când are un termen cu care să compare. Exact aşa se simţea şi el acum. De parcă dormise până în momentul ăsta şi de-abia îşi deschidea ochii. În comparaţie cu cât trăise Cain, Bram nu era altceva decât o efemeridă. Şi că niciodată nu simţea clipele scurgându-se ca în dimineaţa asta. Viaţa era doar un grăunte de nisip într-o clepsidră uriaşă. Ce făcuse până acum? Reuşise cumva să îşi îndeplinească visurile? Putea el spune că e un om împlinit? Sigur, avea o soţie pe care o iubea şi o casă. Însă ce se întâmplase cu visul său de a fi cineva? Ar fi vrut să ascundă toate ceasurile din casă doar ca să nu le mai vadă fuga necontenită. Numai că oricât de mult ar fi încercat să scape, mai era unul care îi pulsa în tâmple: „Timpul trece, fă ceva...”
Farsa de la început dispăruse, topită de lumina zorilor.