A trai femeia ca pe o evocare… In definitiv, doar la asa ceva ne putem rezuma acum, astazi. Portretul Ei nu poate fi recompus decat din impresii fugitive, din amintirea difuza a parfumului cald pe care imbratisarea il impregneaza in haine si timpul, cu ale sale umbre, in cladiri si oameni; din stangacele cuvinte care nu o pot invalui fara sa-i piarda conturul; din dorin�a crunta a unei alteritati ideale pe care ne-o refuza decenta. Ea tine de o (falsa?) memorie conturata vag ca-ntr-o fotografie sepia, asemeni epocii aceleia care a murit o data cu ea.
             Desfasurandu-se intr-o libertate inimaginabila cu nici un sfert de secol mai devreme, femininul interbelic supune, lasandu-se in aparenta supus rolului soţiei sau metresei. Spiritul sau este insa puternic si nu ezita sa se manifeste ca atare, mai ales printr-o revarsare a propriei sensibilitati in arta; si ce arta este mai subtila, mai indrazneata, decat arta de a fi a feminitatii verace? Ceea ce face din femeia romana interbelica un fapt inefabil si, tocmai de aceea, atat de fericit, este modul in care a luat fiinta in constiinta realitatii si, oglindita, in a artei literare. Ea reprezinta expresia deplina a vitalitatii si a esteticului carnii, descatusata violent in anii ce-au urmat „Marelui Razboi“. In ea se regasesc latente atat reflexele mondenitatii occidentale, rasarita si cuprinsa de un lux molesitor, cat si trasaturile pline de naturalete ale spiritului vesniciei taranesti, acestea temperandu-le si adancindu-le intru noblete pe cele dintai. Fiind in aceeasi masura Madeleine (Ciuleandra), cat si Jeni Acterian sau Martha Bibescu, Ea emana o nespusa forta, in ciuda aparentei sale slabiciuni fizice si spirituale, afirmandu-se in societate prin simpla prezenta, gratioasa, increzatoare, fara a fi vreodata ostentativa.

Tot ea poate fi deopotriva si intruchiparea celei mai murdare vulgaritati (odioasa Doamna Zissu), femeia usoara - trasurista rastignita pe Crucea de Piatra - profitoarea, sau cabotina care-si anunta anual sinuciderea la aceeasi data, o vampa care starneste cu farmecele viciate ale mahalalei. 

             Femeia interbelica a trait pentru a fi iubita. Ne frapeaza astazi subtilul si aproape paradoxalul cult al feminitatii pe care literatura, indeosebi proza ampla, l-a instituit in cele doua decenii intercalate Razboaielor Mondiale. Era o epoca in care, mai mult ca oricand, virtutile stenice ale masculinului erau predicate cu vehementa de catre nascanda cultura globalista. Forta, viteza, taria caracterului, curajul de asumare a unicitatii individuale, o simplicitate a firii dusa pana la ascetism interior pareau sa contureze fiinta centrala a noului umanism - filosofia absoluta a existentei. Modelul fiintial masculin este, insa, adesea frant, zdrobit de o societate si o lume prea ingusta pentru aspiratiile sale. Marele vanator alb al lui Hemingway se vede ingenuncheat umilitor de catre propria viata; pierzandu-(s)i sensul, cauta refugiu in singura fiinta care-i mai poate reda demnitatea, prin simplul fapt ca este ea insasi, atat simbolic, cat si faptic, izvor de viata. Femeia, intens literaturizata, devine obiectul tuturor dorintelor ardente de implinire, de umplere a dureroasei lipse din cadrul cuplului ideal (androginul scindat). Nevoia unei iubiri cu fundamente si de proportii mitice, capabila de a rasturna salvator universul intreg al individului, penduleaza estetic intre existentialism si realism fantastic, intrupandu-se proaspata in romane precum Nunta in cer, Maitreyi, Noaptea de Sanziene (Mircea Eliade) sau Adam si Eva (Liviu Rebreanu).
             Spiritul sau era sublim prin insasi materia pe care o anima, desi ar fi imposibil sa redam acum senzatia unica pe care fizicalitatea ei o lasa insusi spatiului pe care il strabatea, siajul infiorat al unei treceri tulburatoare. Femeia exista sub implacabila zodie a incertului (posibila reminiscenta a alegoriei selenare eminesciene), a tranzientului, insa nu a perisabilului. Trasaturile sale scapa mereu cuvintelor indragostitului literat, desi trupu-i se rupe de tot ceea ce ar putea fi tern, anodin, printr-un gest care o singularizeaza si o inalta (de exemplu, freamatul mainilor Ilenei). Ea este Doamna T., o taina vibranta care, pe masura ce ii sunt desfasurate valurile stravezii, nu se dezvaluie mai mult iubitului, amantului, incat ramasa in nuditatea sa ultima, trupul continua sa ii respire mister, adancit parca in propria nedeslusire. Ea este Una, sufletul pereche si iubirea totala pe care artistul, la randul sau fiinta superioara, o intalneste la Intoarcerea din rai in paradisul lumesc al Bucurestiului lui Capsa, al Cuvantului si al Criterion-ului. Ea poate fi insa si Ela (un „el” efeminat), o prelungire artificiala a sinelui in feminin, tocmai de aceea negativa in esenta, desi nu mai putin adorata, concomitent cu repudierile sale succesive. In ea se regasesc deopotriva mantuirea si ordalia, speranta dragostei si disperarea geloziei amare. Fiind receptata ca un dar al Providentei, refuzul iubirii sale devine un cosmar viu, negarea propriu-zisa a existentei, un sevraj interior trait la limita fizicului.
              Numim etern acel ansamblu de aspecte ale femininului pe care le gandim imuabile, pentru ca fac parte din conditia sa sine qua non. Tandretea, caldura, puritatea gandului vor fi mereu asociate idealului feminin, proiectandu-l precum culorile „dezlantuite“ ale unui tablou impresionist. Fiecare epoca le-a prilejuit o noua manifestare, de la cea a „fetei verzi“, fecioara medievala, la exaltata matroana a saloanelor de secol al XIX-lea, cautand a se erija in Mecena pentru tineri poeti boemi. Farmecul femininului interbelic consta, pe langa cel al chipurilor pe care le-a imprumutat, in caracterul sau irepetabil. Dupa ce a inflacarat, mai mult sau mai putin candida, imaginatia vie a celei mai valoroase si prolifice generatii intelectuale romanesti, muza sorbind languroasa din „tigare“ la vreo terasa de vara, cea care insufletea peisajul stancos al Balcicului, a pierit irevocabil consumata de trepidatiile unui timp istoric din ce in ce mai haotic, mai dement. Putem acum doar spera sa-i regasim savoarea, poate nu indeajuns gustata, macar in ecouri vagi, in distinctia unui gest sau a unui gand rostit care sa poarte in sine aroma inconfundabila de Pétit Paris si care sa ne faca, asemeni lui Zorbas, sa iubim cu senina pasiune Femeia.

*Indicatii bibliografice:  In afara de lecturile unor autori interbelici romani (si nu numai), pentru a patrunde mai bine atmosfera anilor ’20-’30 au fost consultate volumul Ioanei Parvulescu, Intoarcere in Bucurestiul interbelic, pe suport multimedia, jurnalele Jeniei Acterian, Marthei Bibescu si al lui Mihail Sebastian, precum si memoriile lui Mircea Eliade.