Oare unde cresc brazi atat de inalti? Nu-l vad clar ca-mi intra sangele in ochi si e intuneric cum n-am pomenit niciodata. Zapada i-o disting pe varf, langa steluta…mai vad cateva globuri.

Cineva a prins fetele unor oameni in globuri, dar le-a prins hidos, ranjite, desfigurate de lovituri. Globuri cu sunete? Nu, cred ca mi se pare. Mi-au ramas niste gauri in loc de urechi si poate de-aia aud vajaitul asta, glasurile si vorbele… Dintr-un glob o fatza imi multumeste pentru ceva. Daca n-ar vorbi toate globurile odata poate ca as intelege ce vor sa zica. Sau daca mi-as gasi mana - aia pe care a aruncat-o Chuckie mai devreme pe pardoseala - daca mi-as gasi mana, m-as spijini, m-as ridica si mi-as cauta urechile.

Apoi poate as reusi sa inteleg ce-mi spun fetele din globuri. „Multumesc pentru…“, vaaj, „dobitoaco“…un sasait, urlete, un ras cristalin…si vajait. O fi bagat cineva aspiratorul? Nu cred… nici un aspirator nu e indeajuns de mare sa curete toata sala asta de bal. Oricum nu ma pot ridica sa ajut la curatenie oricat as vrea. Nu-mi gasesc mainile. Am incercat mai devreme sa-mi sterg ochii cu cioturile si-am reusit doar sa ma umplu de sange si sa ma usture.

Ce dracu a facut iar Chuckie asta in sala de bal? Asa face mereu de sarbatori. Il apuca sa danseze dupa miezul noptii si, daca il deranjeaza invitatii, ii cioparteste. I-am zis de un milion de ori sa nu-mi mai casapeasca invitatii. Nu se poate abtine. De data asta chiar si-a facut loc de dans. Vad bradul ala incarcat de globuri vii, bucati din mine in jur, un morman de trupuri in coltul indepartat, si fire de par pe mine. Nu stiu ale cui sunt si ce cauta pe mine. Oricum nu sunt ale mele, eu n-am parul lung si nici deschis la culoare. Al meu e rosu sclipitor, impletit in codite, cu stropi curati de sange.

Il vad pe Chuckie, dar nu el face curat in sala. Nu, el o cioparteste pe fata cu care a dansat. Ale lor or fi vocile? Probabil, ca nu mai simt nimic viu in jur. Ii zice ceva…Ce dracu? Chuckie asta a luat-o razna de tot? E dimineata, ar trebui sa se opreasca. In curand o sa se faca lumina in sala. Ii ghiceste ceva in palma , viitorul cred… ca trecutul si-l stie. Mi-a aruncat mana! Muult mai bine. Acum vad. Vezi, cu sangele in ochi nu-mi dadeam seama ce face Chuckie. Acum disting bine si aud.

Chuckie… cred ca dorinta de Craciun a lui Chuckie s-a implinit. Nu cioparteste fata, mi se parea mie. Danseaza… Chuckie danseaza frumos, cum nu l-am vazut niciodata.

Chuckie danseaza in sfarsit.

***

Ma ridic incet din iarba umeda. Nu se vede nimic. E ceata, mi-e frig si autostrada e pustie. Ma enerveaza de-mi vine sa crap asfaltul cu mainile. Zac in iarba de vreo 2 ore, de la 3 noaptea, asteptand un nenorocit de camion sa treaca in viteza si sa-mi spulbere creierii. Fac chestia asta de vreo doua ori pe saptamana si niciodata nu mi s-a intamplat sa astept atat un camion. Doua ore de asteptat degeaba, mi-au inghetat oasele de nu mai stiu de mine. Aproape ca nu ma mai pot misca de frig cand vad in departare, neclar, doua faruri mari. „Asta e! Asta e camion!!“ Ma ridic incet, sa nu trezesc vreo vietuitoare, vin aproape de marginea drumului si mijesc ochii. Sunt din ce in ce mai sigura ca e camion. Masinile mici au farurile mai jos, asa imi aduc aminte de ultima data cand am sarit pe un Oltcit. De data asta nu mai ratez, sunt decisa sa fac orice sa prind camionul in plina viteza. Cu 200 km la ora daca as putea sa-l prind, as sta cuminte inca vreo saptamana fara sa mai stresez vecinii cu tipetele mele.

De ce oi fi venit iar in locul asta cu gard? Puteam sa ma duc ceva mai aproape de oras, unde nu era nici un gard pe autostrada si as fi avut loc sa-mi iau avant, sa fac saritura perfecta si sa raman storcita de parbrizul omului… Eh, asta e. Din obisnuinta, probabil, am ajuns iar aici. Trebuie sa ma urc pe gard. Macar daca n-ar fi plouat cu atata ura. Imi aluneca picioarele tocmai acum cand mai am cateva secunde. Clar, are viteza asta. E ocazia perfecta. Intind mainile, casc ochii cat pot de mari sa vad farurile si sa pot calcula. In cinci secunde trebuie sa sar. Cinci, patru, trei, doi, unu… Salt perfect, cum mi-am dorit. Am tot corpul arcuit, nici un picior nu atarna aiurea, capul e dat pe spate pentru ca nu vreau sa vad privirea soferului, vin dintr-o parte, la nivelul parbrizului. O fractiune de secunda simt vantul rece si am timp sa vad cerul. „Cat de intunecat e. Hmm...“, atat apuc sa mai gandesc. „Buf !“ Pana si eu aud sunetul strident facut de impactul corpului si simt cum pica geamul cu mine. Cu un ochi ma vad scurgandu-ma in cabina, pe soferul ala cu privirea ingrozita, urland cat il tin plamanii. Ai, ce-mi place!! De data asta a fost perfect. Fiecare fibra a participat la salt. Dar nu pricep de ce urla ticnitul din cabina in halul asta. N-a mai vazut niciodata un om aruncandu-se in fata camionului? Daca ar tacea odata din gura as putea sa savurez si senzatia de dupa salt. Imi irita urechile cu groaza lui. Ii soptesc „Taci!“ dar nu cred ca ma aude. Mi-am taiat gura in ceva din cabina lui, o coasta e prin plamani… cred ca nici soapta n-a fost. In sfarsit, tace, se aduna si opreste masina. Rad in ceea ce s-ar fi numit barba acum cateva momente. Deja stiu ce urmeaza. Individul socat o sa se dea jos din cabina, o sa urle si-n fata camionului, o sa vina sa vada ce s-a ales din mine, o sa stea pe ganduri cateva minute… sa ma scoata, sa nu ma scoata… O sa ma scoata in final pentru ca nu-si da seama ca am nevoie sa ma lase acolo.

Sunt din nou pe iarba aia uda, intinsa si fericita. M-a scos ala din cabina, mi-a stricat putin distractia, dar a fost fain in cele din urma. Putea sa fie perfect… ma rog… o sa mai treaca ceva pana or sa invete astia cu camioanele sa nu ma mai puna pe iarba. N-am chef sa racesc. Ete… un picior se balangane… cred ca e varza. Las ca-l repar maine . Nu stiu cum sa fac cu coasta aia … Mi-a rupt bluza cand a iesit prin plaman si era una care-mi placea. Tre’ sa-mi cumpar ceva mai rezistent pentru urmatorul salt.