La finele anului 2010, editura Brumar a publicat volumul de poezie Aerobiciclete, semnat de Bogdan O. Popescu, o carte frumoasă ca obiect având ilustraţiile talentatului grafician Mihai Zgondoiu, ce propune consumatorului de literatură o poezie de calitate construită pe un fundament liric solid – dragostea.

Aerobiciclete este dovada vie a unui visător şi tot ce se petrece în universul poetic al lui Popescu este un vis ţicnit, ai spune adolescentin la prima vedere, cu inima mai mare decât trupul, dar Popescu este un pândar cu experienţă, el stă cu un ochi la iubită şi cu altul la poezie, poezia zvâcneşte în tâmpla iubitei iar el nu trebuie decât să transcrie nişte reacţii adverse ca un adevărat medic de gardă. Aşadar, preluând din matematică proprietăţile unor operaţii, am putea spune că în cazul poetului de faţă, poezia şi iubirea, poezia-iubită, sunt în acelaşi timp comutative şi asociative. „şi acum mă mir ce puteau face câteva cuvinte şi imagini./ oricând m-aş întoarce, m-aş plimba cu tine/ cu acele aerobiciclete/ de care nimeni nu ştie/ aş pedala din nou la nesfârşit/ până când febra musculară ar face poemul/ să pulseze/ şi ar da farmec nopţilor de amor” sau „în mod neaşteptat, chiar pe mine, pe irezistibilul bop/ mă cuceriseşi cu poziţiile tale de zeiţă kali/ cu abilitatea de a dărui totul micilor mele/ răutăţi de toamnă/ îmi plăceau pH-ul tău, temperatura uşor crescută/ osmolaritatea atractivă/ pentru bunele mele maniere de a-ţi povesti/ ce şi cum e viaţa.” Deşi „irezistibilul bop” lasă impresia unei lejerităţi existenţiale (iubit-iubită) în fond avem de descifrat, într-o atmosferă ironică şi obsesivă de muzică bop „ce şi cum e cu viaţa”: femeia nu este întâmplător o zeiţă Kali, zeiţă hindusă a morţii, cum de asemenea, nu întâmplător în sanscrită „kala” înseamnă timp. Iată că lucrurile se complică, dar iarăşi, nu întâmplător, ci pentru că avem de a face cu un poet matur, care îşi trage rădăcinile din Nichita Stănescu şi care se foloseşte de simboluri, un poet care merge pe sugestia poetică şi care obligă cititorul să deschidă alte cărţi pentru a-i asimila poezia pe măsură.

Ce face ca stilul poetic al lui Popescu să atragă atenţia? Percutanţa ideilor „folosesc o noapte cu lapoviţă drept brici”, folosirea rară şi mereu cu mare atenţie a derbedeismelor „băi, ficţiune nenorocită,/ dai şi tu, măcar azi, un pahar de vin”, intertextualitatea „ea era înnebunitor de frumoasă şi se arăta doar când voia/ o dată într-un an, o dată într-o viaţă (…) ea era nemilos de frumoasă, cel puţin cu noi, poeţii”, auto-ironia şi narcisismul „sunt totul dar nu sunt nici pe departe perfect/ merg pe viaţă ca pe o bicicletă, cu spiţele rupte, roţile ovalizate/ cauciucurile dusumflate/ mulţumesc din suflet că tu accepţi această viteză”, limbajul neologic „octanic, neseser, profiterol, p-H”, abstract-vizionarismul „voi scrie poemul acesta până va învăţa să se scrie singur”, ludicul „am avut un vis/ o vioară cânta su/ -blim la o blondă” şi, ca orice poet care se respectă, rătăcitor „astfel, îngrijit şi curat/ sunt gata să ies pe marginea vieţii, care/ se astfaltează pentru a suta oară/ şi să mă apuc/ să mănânc flori”

E greu să scrii poezie de dragoste de calitate în secolul 21. Autorul de faţă reuşeşte pentru că are puterea de a crede în acest gen de poezie care azi pare fumat, sunt absolut sigur că peste mult timp, Bogdan O. Popescu va trece prin literatura română ca un „cerşetor cu miros de lavandă”, care nu va cere nimic niciodată, ci va oferi plăcerea unei lecturi de dragoste pentru femeie, dar mai ales pentru poezie.