Fără îndoială, receptarea trupului rămâne îndatorată mutaţiilor mentalitare produse de postmodernitate. Condamnat de gândirea religioasă, ignorat de iubirea pasiune şi de cea romantică, corpul se eliberează de autoritatea sufletului, a cărui poziţie privilegiată şi-o însuşeşte, şi devine purtătorul unor coduri complexe, atât prin fiziologia, cât şi prin expresivitatea sa. Obiect de studiu al fenomenologiei, în contextul experienţei trăite a vieţii de zi cu zi, trupul şi paradigmele lui cunosc în literatură poate unele dintre cele mai originale valorizări.

Volumul de poezii al lui Gelu Vlaşin, Ultima Suflare (2005), se tocmai prin focalizarea asupra părţilor trupului purtătoare de mesaj poetic, majoritatea inserate ca elemente paratextuale care instituie, la prima vedere, un fel de elogiu stereotip adus corpului. Dincolo de această structură de suprafaţă, primează modul de interacţiune a trupului cu dimensiunile fundamentale ale existenţei umane: erosul, moartea şi religiozitatea. Critica de întâmpinare observase centrarea poeziei pe fenomenul dispersiei eului liric prin moarte, însă nu şi palierul erotic şi religios cu implicaţiile lor asupra trupului. În felul acesta, experienţa erotică, religioasă şi a morţii este receptată prin intermediul trupului şi transferată ulterior la nivelul conştiinţei instanţei auctoriale, demers în deplin acord, fie spus, cu conceptul minimal de abordare a unei realităţi dificile sau dureroase propus de deprimismul lui Vlaşin.

Un soi de obsesie a instanţei auctoriale, sentimentul morţii apare aproape ca fenomen indus pe cale cerebrală prin încercarea eului de a-şi controla fobiile. Demersul de stăpânire şi surmontare a inevitabilului introduce o „mitologie” a thanaticului profund interiorizat, ale cărui semne fatidice sunt detectabile la nivelul trupului poetic, dar şi în cel al iubitei. În timp ce mintea determină o conştiinţă a sfârşitului („mintea mea/ cuminte/ pentru care/ moartea/ nu mai are/ scăpare”, mintea), corpul poartă chinuitor stigmatul morţii („în urechea mea/ stau păsările de pradă/ gata să-mi sfâşie/ auzul...”, urechea sau „auzul meu/ ca o suliţă mă străpunge/ auzul meu/ care curge/ ca o menghină/ [...]”,auzul), resimte povara sufletului („ah/ cum pot/ să-ţi mai suport existenţa/ suflet spintecat/ de prea multă/ întunecime”, himera), a dematerializării ce se sustrage mântuirii creştine. Hipersensibilitatea înregistrării stimulilor neantului provoacă nu doar saturaţia imaginarului poetic, ci şi configurarea unui scenariu din care nu lipseşte o anumită gravitate anulată pe alocuri de inserţia ludicului. Când un discurs maniacal al eului întreţinut cu finitudinea existenţei sale, accentuat de frecvenţa utilizării termenilor din sfera semantică a thanaticului (întuneric, tăcere, noapte, linişte etc.), cînd un joc la scară microcosmică, poezia lui Vlaşin surprinde şi interpretarea propriei creaţii raportate la relaţia de dependenţă cu trupul efemer. Desemnată metonimic prin cuvânt, scriitura reprezintă însăşi modalitatea de accesare şi de captare a morţii. „Dincolo de cuvinte / sunt ochii mei / care străbat/ întunericul/ dincolo de întuneric/ eşti tu/ cu braţele încrucişate/ şi dincolo de tine/ huruie nimicul/ ca o moarte ruginită”, afirmă eul în poemul dincolo, subliniind etapele cunoaşterii şi constituirea viziunii asupra vidului, un întreg traseu contaminat de simptomele morţii. În alte contexte, cuvântul fie devine graniţa dintre viaţă şi moarte, fie se întoarce împotriva eului creatorului, într-un gest de trădare a corpului.

În aceeaşi grilă temporală, limitată, impusă de perspectiva sfârşitului sunt filtrate  trimiterile religioase. De la trupul smerit, în rugăciune al omului ce priveşte în direcţia divinului, anunţat de poemul genunchiul stâng, versurile propun viziuni alternative la scenariul unic al morţii controlate de entitatea dumnezeiască, concomitent cu intenţionalitatea încălcării dogmei şi extravaganţa gesturilor, în scopul autonomizării fiinţei de sub autoritatea supraumană. Astfel, vocea poetică crucifică cu degetul mijlociu cerul, anunţă egalitatea cu creaţiei cu creatorul, anularea mântuirii creştine (degetul meu/ crucificând cerul/ cu unghia înfiptă/ în carnea câinelui de vânătoare/ vânătorul vânat/ şi vânatul/ aplecându-şi genunchii/ peste apa râului iordan/ peste apa seacă/ peste cadavrul botezătorului de altă dată/ parcă nici câmpul nesfârşit/ nu-i mai înghite/ pe muritorii săraci…, degetul mijlociu) şi îşi construieşte o religie a erosului prin idolatrizarea „chipului cioplit/ chipului de lut ” al iubitei (un fel de substitut al divinităţii, dar şi al morţii) de la care acceptă paharul suferinţei, într-un exces de identificare cristică („în paharul meu/ dansează/ veninul/ ca o balerină împăiată/ în paharul meu/ numai tu/ ţi-ai vărsat amarul/ în paharul meu/ mi-am înecat limba...”, paharul).

Demersul constituirii unei religii personalizate de satisfacere a tentaţiei dezmărginirii eului  vizează asimilarea sa în rândul elementelor cosmice, cu toate că la un moment dat materia, inclusiv cea poetică, şi erosul complotează la expulzarea lui din armonia universală („parcă/ nici câmpul/ nu mă mai cuprinde/ şi nici tu/ nu te mai rostogoleşti/ ca o lavă îngheţată/ peste sufletul meu/ şi parcă/ nici cuvintele nu-mi mai despică/ timpanul/ frunza viţei de vie/ ca o pată verde/ pe creierul meu/ rătăcitor”, timpanul). Un fel de mântuitor egocentrist al propriei „fiinţe”, instanţa auctorială pur şi simplu face din moarte o experienţă plenară de la care nu vrea să se sustragă, o provoacă şi o întreţine îndeosebi la nivelul corpului, pentru a păstra nealterată integritatea sufletească. Iată cum îşi exprimă acest deziderat, ce-i drept cu o anumită debusolare, în poemul privirea: „cum/ să privesc întunericul surd/ cu ochii/ şi cu buzele mute/ şi cum/ să mă nasc/ din cenuşă/ când pasărea din mine/ încă nu şi-a luat zborul/ iată gândul muribund…”. În mod sugestiv, în ultimele poeme (sunt, ultima suflare), corpul purtător al însemnelor thanatice lipseşte, fiindcă subiectul se redefineşte în urma disipării printre elementele primordiale şi identificării cu moartea însăşi, care îşi pierde conotaţiile negative, devenind astfel o formă de panteism personalizat. În esenţă, ultima suflare, poate fi receptat ca un volum al trupului fie fragmentat, fie în ansamblu, care captează şi reflectă  polivalenţa morţii prin raportare la componentele erotice, religioase şi chiar la creaţia poetică în sine.