„asemenea unui săpun

sunt poet cu ziua”

(că m-am coclit de studenţie)

Silviu Viorel Păcală este poet, poliţist şi locuieşte în Slatina. După ce a debutat cu volumul de versuri Plutonul de execuţie (2000), a publicat Târgul de felinare (2003) şi a revenit în atenţia cititorilor, în acest an, cu Tablouri care decupează ziduri, lansat pe 3 martie, de Ziua Mondială a Scriitorilor, la Biblioteca Judeţeană „Ion Minulescu” din Slatina. La prima vedere, cel de-al treilea volum de versuri se evidenţiază prin fontul mare cu care sunt tipărite poemele, gest ce trădează consideraţia lui Păcală faţă de tovarăşii săi mai în vârstă. La o a doua privire, fără a avea neapărat o semnificaţie psihanalitică, ci mai degrabă una arhetipal-oltenească, remarcăm figura maternă ce deţine o funcţie matricială, concentrând momentele de priză de conştiinţă ale eului liric: „n-am mai trecut demult/ prin viaţa noastră/ ochii pietrelor fericite/ cochilii mi-au săpat în tălpi// goliciunea vântului/într-o aleasă deşertăciune//doar/ crucea mamii doarme pe o iarbă” (tablouri care decupează ziduri). Poate că aceste tablouri nu sunt decât străfulgerări ale conştiinţei trecerii prin lume, aşa cum au fost ele consemnate în aceste „tablouri”. Drumul interior păstrează spirala ce permite evocarea suferinţei ancestrale, materie sine qua non a oricărei creaţii, dar şi energie psihică ce traversează trunchiul poemelor de la un capăt la altul al volumului. Prezenţa mamei, ca şi a morţii întreţine în permanenţă pulsul şi ritmul discursului poetic, chiar şi atunci când se ivesc discrete accente onirice: „în fiecare zi ne întoarcem acasă/ moartea are gust de peşte în/ dimineaţa asta” (pântecul mamei e lipit de somn). Întreţinerea vieţii potenţează împlinirea inevitabilei treceri dincolo de Styx, iar orice întoarcere acasă va însemna în final o întoarcere în noi înşine. Pântecul mamei, izvorul vieţii pământeşti va fi şi el atins într-o zi de apele thanatice. Alte texte fac trimitere la procesul facerii poemului printr-o barbiană şi secundă suferinţă– „câinele părăsit a doua oară/ a inventat/ o sectă a cuvintelor” (măgăoia de cerneală), la fericita întâlnirea cu ea – „intram timid în odaia ta/ fără ciorapi picioarele tale/ aluneacu în mintea mea încolăcită//[…]coseam o piele a fericirii” (înalţă-mi aerul în plămâni) sau despre The Fool  din cărţile de Tarot ori the Court Jester din piesele lui Shakespeare care era specialist şi în jonglerii lexicale sau ghicitori, nu putea lipsi nici din poemele lui Păcală: „ce zice nebunul satului într-o zi/ cel mai mult îmi e teamă/ să nu vină preotul/şi să-mi spună/ gata/ de mâine nu te mai cheamă Ion” (sminteală).

Fără doar şi poate poemele lui Viorel Păcală le citeşti cu plăcere. Abia, apoi te (sur)prinde fiorul metafizic ce se alătură tonului şugubăţ: „prin clinchetul sticlelor goale/ precum Heidegger prin grădina sa/ mă duc cu capra la păscut/ ea paşte idei/ eu frunze de salcâm/ spre seară ne întorceam acasă şi/ rumegăm// toţi bărbaţii din familia mea/ au murit de inimă” (flacoanelor cu filosofie amară). Capra este un totem în imaginarul poetic al lui Păcală, un animal al înţelepciunii, care la nivelul imaginarului antropologic este asimilat lui Pan/ Faunus, iar la nivelul imaginaţiei poetice este o proiecţie a animei; dintre cuvinte mă pândeşte o capră – este chiar titlul unui poem din prima parte a volumului.

Partea a doua a cărţii stă sub semnul lui Eros, a cărui săgeată pare să vizeze chiar discursul postmodern şi dresul comportamental al iubitei: „nu te iubesc deoarece/ ai distanţa prea mare între sâni/ nu mănânci niciodată în public/ întârzii mereu la întâlniri/ porţi doar lenjerie din dantelă/ frecventezi o anume ceainărie/ îţi muşti prea des buzele/ uneori mimezi orgasmul/ şi te porţi de parcă tu ai inventat/ postmodernismul// cam asta ar fi/ nu neapărat în ordinea asta” (nu neapărat în ordinea asta). O ars amandi în care reproşul final ne face să regretăm că Mircea Cărtărescu şi-a publicat deja celebra sa teză de doctorat, impresionaţi fiind de modul în care eul poetic se distanţează de actul de a scrie până la autoironizarea propriului gest generator de lumi ficţionale cum este cea în care „o viziune alerga un epure/ se-ntorcea când şi când/ şi o muşca// urme de fugă/ şi sânge/ în fieful pustiului” (adică real). Un aer de haiku pare să răzbată din unele poeme, iar ficţiunea care în mod normal vânează realitatea/ verosimilul, ar putea uneori să o pună şi pe fugă, muşcând din terenul ce nu îi aparţine. Şi apropo de muşcături, un al element definitoriu pentru imaginarul poetic al lui Păcală este „câinele” (prezent mai sus în poemul măgăoia de cerneală), lexem ce, în genere, nu face decât să înlocuiască prea comunul „suflet”. Acesta e câinele în momentul post-coital: „picături lungi ca nişte ţigănci/ flămânde/ alunecă pe coapsele ei// şi iar stă căţelul meu ca un prost/ în mijlocul străzii” (gândesc că saliva mea e afrodisiacă), dar mai sunt şi alte exemple notabile: „toamna mă duc prin oraşele mari/ şi miros străzile” (ideea e ca tine măi căţel), „iezi albi ţâşnind din zăpezi/ par câini cu pielea întoarsă” (desluşirea corniţelor) sau „îmi biciuiesc degetele/ nu le înţeleg lecţia de simplitate” (ling friguri). Un alt avatar al eului liric este iepurele: „îmi doresc să fiu iepure/ alergând spre nicăieri printre lumini/ şi claxoane” (trupul meu e automobilul). Dincolo de „apetitul bunicii pentru corcoduşe” şi de „…o pereche de/ ghete cu catarame/ pe o sfoară în podul casei bunicului”, rămâne plăcerea de a povesti, de a împărtăşi poemele ca pe nişte bucate primite pentru a fi date mai departe: „m-am şters de lumină pe piept/ şi am înţeles/ că libertatea e fantezia unor copii/ care au murit/ şi dacă de pildă un taur/ îşi împlântă coarnele încovoiate/ între coastele mele/ am dreptul să-l întreb// cine-ţi dă mă ţie dreptul acesta de/ introspecţie” (poveste).

Putem fi împăcaţi cu noi înşine dacă ne gândim că generaţia douămiistă are un Păcală al ei, care prin talentul lui actualizează înţelepciunea sătească într-un discurs aproape postmodern, nu chiar atât de îndepărtat de cel al tinerilor scriitori. Niciodată nu aş fi crezut că elemente semănătoristo-gândiriste (fiindcă există şi câteva trimiteri ortodoxe/ angelologice asupra cărora nu m-am oprit) pot coabita cu cele moderno-postmoderne, fără să dea senzaţia de artificial sau contrafăcut în configurarea texturii poetice. Sunt convins că poezia lui Păcală poate fi savurată de generaţii diferite de cititori tocmai fiindcă deţine calitatea de a putea apropia marele public de poezia contemporană, ca şi cele mai noi poeme publicate de Mircea Dinescu sau Emil Brumaru.  

Silviu Viorel Păcală, Tablouri care decupează ziduri, Editura „Ramuri”, Craiova, 2011.