Cel de-al treilea volum al lui Ştefan Bolea, Gothic, se situează în continuarea celui precedent, chiar dacă titlul pare să anunţe noi perspective interpretative întreţinute de atmosfera macabră plasată într-un decor contemporan, cu crime sângeroase, făpturi demonice şi consumatori de plante psihotrope. De fapt, poetul rămâne şi aici fidel marilor sale obsesii prefigurate în volumul Noaptea instinctelor în manieră identică celei din volumul de faţă, dacă nu chiar mai sofisticată prin unele idei filosofice şi ambiguitatea unor planuri, care menţineau suspansul la nivel poetic. 

În Noaptea instinctelor instanţa poetică apărea captivă într-un infern cotidian dublat de cel personal, interior, după ce, pe calea metempsihozei, ajungea la concluzia imposibilităţii redemţiunii. În acest context, eul oscila între atitudini şi gesturi cinice, depresive, psihopatice sau reflexive, de o detaşare aparentă. Aceleaşi pulsiuni le regăsim şi în cele cinci secvenţe poetice ale volumului Gothic (120 de zile în „Kristiania”, „Gothic”, „Fiat dolor”, „Flashes of pain”, „Psyche surgery”), multiplicate de violenţa nesatisfăcută a subiectului liric, preocupat de extincţia definitivă a societăţii din zilele noastre, aflate într-o criză religioasă şi morală. Astfel, raport la o serie de realităţi incomode şi facile, Ştefan Bolea apelează din nou la mai toate mijloacele de tortură şi genocid din istoria umanităţii, de la crucificări, orbiri, otrăviri la holocausturi, atacuri armate şi bombardări, ca manifestări ale puterii tipic nihiliste şi, probabil, ale acelui pesimism activ al lui Nietzsche de care Ştefan Bolea vorbea în Ontologia negaţiei.

Un poem precum inflaţie denunţă mecanismele de satisfacere rapidă şi continuă a unei societăţii vorace, mercantile, deprinse să achiziţioneze bunuri de tot felul, inclusiv spirituale, într-un schimb ce aminteşte de comerţul cu indulgenţe. Un alt poem, necropolă, profetizează moartea idolilor umanităţii, reprezentaţi de figuri politice şi mondene responsabile, alături de mijloacele audiovizuale, de imbecilizarea maselor. De aceleaşi efecte nocive e acuzată şi educaţia primită în instituţiile şcolare al cărei deziderat ar fi nu individualizarea, ci dresajul indivizilor, inducerea unor deprinderi mecanice şi inconştiente. Apetitul distructiv al eului se extinde şi asupra erosului, identificabil cu precădere în două poeme, gothic, cel care dă şi titlul volumului, şi wer is tarja (totensontag in münchen). Intensitatea sentimentului determină ambivalenţa sa în sensul afirmării iubitei, evident din prisma masochismului subiectului poetic, pe de-o parte, („eşti roca în care îmi frâng corabia/ turnul în care îmi prăbuşesc avionul/ cutremurul care mă înghite de viu/ vulcanul care mă soarbe/ eşti blocul de gheaţă ce mă înrămează/ prăpastia ce creşte în mine şi mă paralizează”, gothic) şi negarea ei, dorinţa de a o ucide, asimila şi face din ea propriul complement, pe de altă parte: „dragostea mea/ te face să te sufoci în somn/ îţi dă tahicardie/ e mai puternică decât o cartelă de/ xanax/ te curentează ca dorsala unui rechin/ te pârjoleşte de vie/ urzică”, wer is tarja (totensontag in münchen). Departe de a fi o stare paradisiacă sau principiu al armoniei universale, iubirea e „distrugătoare de lumi şi aducătoare moarte”, întreţine mortalitatea iubitei, devenite obiectul exersării abilităţilor torţionare ale eului, în ipostaza unui Dante pervers, care o coboară în infern din lumea celor vii: „da, iubito, suntem dincolo de bine şi rău/ aminteşte-ţi în timp ce ne rotim în spirală că sunt proprietar/ de sclavi în iad”. Un alt centru de interes al practicilor subiectului liric vizează cititorul şi raportul întreţinut cu acesta. Angajat într-un dialog permanent cu destinatarului textelor sale, eul urmăreşte când convertirea lui la crezul său nihilist şi revelarea extincţiei iminente a societăţii (poemul icoană), când persecutarea cititorului, proiectat ca un dublu al său (în poemele spitalul din creier, maldoror county).

Dincolo de aceste constante tematice, deja consacrate din poemele anterioare, volumul se individualizează faţă de volumul anterior printr-o atitudine mai reflexivă şi mai ludică a subiectului poetic. Familiarizat cu catabaza, eul apare ca liant sau factor de tranziţie dintre lumea de dincolo şi cea reală, aspect care determină autoscopia negativă a sinelui în urma unui astfel de contact. Cu un picior în groapă, la propriu, atent la ce se petrece în afară (postură conturată încă din primul poem al volumului, morţii mai mor o dată), eul profită de statutul său intermediar, se lasă ademenit de tenebrele infernului, ca să le proiecteze în exterior, împotriva oricăror autorităţi castratoare şi colectivizante. Prin urmare, în funcţie de planul la care ne raportăm, instanţa poetică ar părea să aibă o structură duală, atât umană, cât şi demonică. Printre semenii săi (şobolanii, cum preferă să îi numească) subiectul face figură de nebun ale cărui acte anarhiste, deşi sunt cauzate de suprimarea libertăţilor omeneşti, nu fac decât să-i anticipeze recluziunea într-un lagăr sau sanatoriu. Discursul poetic, oricât de grav în intenţionalitatea sa, emană pe alocuri vitalitate  şi jovialitate, ceea ce sfidează parţial convenţii şi constrângeri. Câteva versuri din poemul vacuum aproape parodiază tenebritatea morţii devenite un fel de capriciu al eului, pe alocuri teatral, care amalgamează ghiduşia cu alienarea, terorismul şi idei expansioniste naziste: „este un fel de vid în jurul meu, ca atunci când pui o bombă şi/ toţi înlemnesc cu mâna pe clanţă/ căutând cu mintea o ieşire de urgenţă, care i-ai duce altunde- /va decât în iad/ şi poate am nevoie de acest lebensraum ca să-mi trag trena sau/ ca să adaug danteluţe primăvăratice la cămaşa de forţă/ sau, mai ştiu eu, să trag ghiuleau după halatul de laborant/ dar când îmi pun gluga toţi îngheaţă, pentru că ştiu că s-ar / putea să vin după ei”.

Mai bine decât în pielea omului, subiectul poetic se simte în cea demonică. Infernul  personal este mai degrabă o opţiunea decât o fatalitate, datorată, în afara de lipsa oricăror reguli, de aversiunea faţă de cei din jur şi transparenţa cu care sunt dezvăluite şi aplicate chiar şi cele mai perfide planuri. Astfel de deziderate surprindem în poemul caesura: „sunt necredincios dar îi urăsc pe oameni care l-au ucis pe isus/ […]/ decât să trăieşti lângă ei, mai bine construieşte-ţi casa în iad/ […]/ mai bine în infernul lor decât în cloaca lor”. În locul unui lanţ trofic al prăzilor, în frunte cu o divinitate dictatorială, tehnologizată, ca şi societatea care a creat-o (idee sugerată de poemul 1889), eul se manifestă în iadul său -un fel de paradis al tortúrilor-, după bunul-plac, extaziat de fiecare dată când creează dezordine în rândul muritorilor de o îngustime enervantă. De fapt, ambiţiile destructive ale eului proiectate într-o lume agonică îi accelerează sfârşitul, constituie un haos în interiorul haosului ce duce spre echilibru, spre o renaştere care nu s-ar fi putut înfăptui decât prin eradicare. Nu întâmplător unele poeme care transmit nevoia originară de stabilitate (în tribal: „negrii îşi cântă despre rădăcinile smulse şi despre teribila do-/ rinţă de răzbunare” sau în spitalul din creier: „vreau să mă întorc la origini, să smulg ochii bestiei, să mă/ lăfăiesc în pre-ul perpetuu al istoriei”) lasă să se întrevadă în anularea brutală drept singura posibilitate de restructurare universală. Paradoxal, instanţa lirică turbulentă din versurile lui Ştefan Bolea devine un principiul al ordinii.         

Alimentat de accesele autorului de sinceritate şi de „ură nemărturisită” în cantităţi inepuizabile, volumul Gothic depăşeşte acest cadru al frustrărilor personale şi nominalizează insatisfacţii generale, soluţionate la nivelul scrierii poetice. O delectare pentru cititorii care nu şi-au pus până acum în aplicare vocaţia nihilistă.