Stoian G. Bogdan (n.29 octombrie 1983 – Comăneşti, Bacău), autorul volumului de poeme Chipurile şi al „superRomanului” Nu-ştiu-câte-zile, a fost onorat cu numeroase premii printre care amintesc Premiile „Iustin Panţa”, „Mihai Eminescu” şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România, a editat revista literară pana mea, iar în prezent este avocat stagiar.

Volumul Torrent, a apărut anul acesta la editura Herg Benet şi conţine 110 pagini în care se poate observa plăcerea scrisului. Versurile lipsite de orice inhibiţie curg în torente, lăsând impresia că a fost scris dintr-o răsuflare, de fapt chiar poetul spune în introducere că acestea i s-ar fi dat gata scrise : „ Am citit manuscrisul acestui volum în una dintre plimbările mele în viitor, şi, pentru că mi-a plăcut foarte mult, l-am memorat.” Într-un poem, eul liric spune despre volum că este „revelaţia începutului de mileniu în materie de poezie”.

Povestea eroului Super, dilăr de droguri, care locuieşte în oraşul SGB, curge cu dezinvoltură, şi nu este necesară cine ştie ce educaţie psihologică, pentru a putea intui că lipsa pudibonderiei a atras şi va atrage în continuare publicul tânăr cu tendinţe rebele. De fapt, Super nu se răzvrăteşte împotriva a nimic şi nimănui, el doar  povesteşte experienţele sale de „drogoman” şi descrie o realitate cu clişeele ei cu tot, ce nu este deloc improbabilă. Stoian G. Bogdan  promovează un limbaj pornografic, injurios, ne-generic, pe care cei mai mulţi îl consideră eliberator. Această folosire a invectivelor este întinsă la maxim încât se pune inevitabil problema dacă poezia este în stadiul acesta un act de cultură, aşa cum a fost privită până acum, sau este o chestiune de atitudine poetică: „Toată CULTURA lumii se-nvârte-n jurul unor MINCIUNI./ Unii creează ere/ şi le impun obligat forţat/ Majoritatea, dobitoci peste dobitoci,/ le acceptă. Cei care nu le acceptă sunt respinşi/[…] schimb posturile de radio. ia să vedem Radio Cultural./ naşpa. schimb.”.   Dacă în Chipurile (2009), volumul premiat de Uniunea Scriitorilor din România, autorul era versatil, când jovial şi tandru, când nevrotic şi convulsiv, în Nu-ştiu-câte-zile începe să tranşeze limbajul şi imaginile poetice ca un samurai cu o sabie ascuţită, pentru ca în Torrent să păstreze doar masca „golănaşului” de cartier descurcăreţ şi arogant, interesat de poezie, droguri şi sex. Cuvinte de gang, triviale, excitante direct împreună cu un ritm „torentic” îţi răsună în ureche precum un rap: „ aplauze, aplauze şi lumea mai vrea, mai vrea să-i umplu mintea/ cu poezia mea./ aşa că le dau. le dau arogant, le dau câtă poezie vor, le dau până mor” şi simpatizanţilor le-o trânteşte arogant: „? mai vreţi./ ddaaaadadadaaaaaaaadadaaaddddddaaaaaaaaaaadadadada/ le dau nişte fudulii.”(Poemul drogangiilor), pentru că el este un „Poezeu/ şi dacă vă uitaţi atent la discul solar/ veţi vedea că zâmbesc”(Psalm). Şi după ce ai citit versurile acestui poet „solar” rămâi într-o nedumerire totală, fără a şti dacă îţi place sau nu, dacă este un act de cultură sau nu, dacă acest limbaj mai poate fi folosit încă o dată de poet fără a cădea în vulgar, dacă nu cumva este deja un act de vulgaritate sau doar unul de eliberare absolută.: „Cuvintele mele vă developează imaginea aroganţei perfecte dar în realiate/[…] sunt aroganţa voastră/ în care electrizant libertatea mea şi-a înmuiat pana” (Psalm).

SGB este un oraş, un bulevard, „un soi de cafenea-bar-club-univers în care se-adună toată lumea”, eul ciupeşte „gagici de cur” şi încearcă „ultima capodoperă în materie de droguri […] pastile-n formă de poem”, are „un fetiş cu trandafiri”, ar „fute-o pe zeiţa drogurilor” şi orice altceva şi se gândeşte „tot mai des la sinucidere”. SGB este un univers degradant, în putrefacţie, unde drogurile sunt chemarea la viaţă, iar necrofilia la ordinea zilei: „La scriitori trebuie menţionat că Nicu participa doar ca gropar. Lui îi plăceau morţii proaspeţi, în special de sex feminin, care încă mai păstrau în ei o urmă de viaţă, şi îl considera pe tovarăşul său de-a dreptul barbar, când îl vedea călare peste schelete, sau peste trupuri aflate într-un stadiu avansat de descompunerea. Dar Vali îi spunea pedant:< E ca şi cum ai face dragoste cu istoria! Dar tu n-ai cum să înţelegi, pentru că tu eşti un simplu gropar>”. Acţiunile celor doi prieteni necrofili se încheie cinic: „..Tribunalul a pronunţat o încheiere prin care dispunea dezhumarea cadavrului cântăreţei X […] Bineînţeles că legiştii au găsit urmele ADN ale celor doi, în şi pe corpul acesteia […] dar mai ales pe TORRENT de Stoian G. Bogdan, pe care, în timp ce-l aştepta pe Nicu să satisfacă cadavrul cântăreţei, Vali […] l-a citit dintr-o suflare şi-a zis: Genial!”.

Şi totuşi există momente când revine la începuturi: „uneori mă gândesc să bag şi eu o pastilă/ şi să-mi revin. dar parcă-mi place curăţia asta/ a trupului, a minţii şi a spiritului./ înainte eram altul”.

SGB descrie cu vervă scene dure ce se petrec într-un ritm alert, un fel de torent în labirint, ce invadează toate căile, dar care nu găseşte ieşirea şi apa se adună până revarsă peste ziduri. Este un fel de literatură de alcov, pe care au practicat-o şi clasicii, care însă a văzut lumina tiparului şi a iscat controverse. Dacă s-ar fi găsit postum într-un sertar, ar fi fost un deliciu. Pe unii i-a atras, alţii s-au oripilat de turnura spre care a luat-o literatura, însă literatura a iscat mereu controverse (este într-un fel una dintre caracteristicile ei – antrenează creierul şi spiritul ca un duş scoţian) şi până la urmă fiecare o apreciază în felul său.