Cel mai spectaculos lucru care se poate remarca la un roman nespectaculos cum este Tunelul, de Ernesto Sabato, este marea lui accesibilitate. Si nu este neaparat o lauda, nu tin sa incurajez scrisul pe intelesul tuturor, insa accesibilitatea aceasta n-are de a face cu popularizarea. E deopotriva o bucurie si o frustrare in a gasi semnificatii foarte umane la tot pasul si fara nici un efort.

Sunt, in Tunelul, cel putin doua niveluri de lectura. Mai intai este firul epic simplu, necomplicat, fara subtilitati de constructie, iar povestea pe care o spune nu este cu totul iesita din comun. Este vorba de marturia unui pictor (Juan Pablo Castel) care o ucisese pe femeia de care era indragostit, Maria Iribarne. Din primele capitole, pictorul se autocaracterizeaza facil, dandu-si toate semnalmentele deja comune ale individului "exceptional" (blazat, cinic, neinteles, singuratic etc.). Intriga este cumva fortata, o intalnire care lui insusi nu i se pare posibila are, totusi, loc, femeia pe care o surprinsese la expozitia lui privindu-i cel mai semnificativ detaliu al picturilor sale si de care, datorita acestei disponibilitati, se indragosteste, ii iese in fata pe strada. E foarte frumoasa partea dinaintea acestei intalniri, cand indragostitul isi consuma temerile ca nu o va mai vedea niciodata, isi face sperante si scenarii, apoi o ia de la capat cu anxietatile. De aici lucrurile sunt previzibile, cei doi traiesc o poveste care contine toate reticentele, avanturile si faptele iubirii, mai putin iubirea, fiindca femeia e vizibil neimplicata, iar sentimentele lui se consuma pe fondul multor incertitudini si al instabilitatii ei. Multe dialoguri sunt derizorii, spre final efortul de a iubi este vizibil si mai degraba obsesiv.
Sunt insa unele fulguratii, vagi si necultivate, care intrerup povestea aceasta conventionala. Este, de exemplu, sotul Mariei Iribarne, un orb care trezeste, in ciuda aparitiilor episodice, fascinatia morbida a cititorului, pe de o parte din cauza handicapului sau, iar, pe de alta, a voluptatii naïve (sau fals naïve, cum s-ar putea intelege prin acel neghiobule! aruncat pictorului care ii spune ca Maria l-a inselat de nenumarate ori) cu care se lasa tradat. Sau momentul in care Castel intuieste ca Maria este o femeie usoara, recunoscandu-i expresia pe fata unei prostituate. Este povestit, la un moment dat, un vis - angoasant, as zice acum, dupa lectura - iar pasajele de autoscopie au o intensitate graduala, de la intuirea esecului pana la constientizarea lui totala ("Aveam senzatia ca asist la defilarea vertiginoasa a imaginilor unui cosmar sub lumina unui foc monstruos.", p. 139) si, apoi, la acceptarea lui ("Inlauntrul meu se deschidea o pestera neagra.", p. 155).
Acest al doilea nivel, implicit si indirect, creeaza o atmosfera mai degraba subliminala. Sunt multe asteptari, puncte de suspensie si sugestii. Iar, la sfarsit, din toate acestea, se alege o tristete foarte verosimila, a singuratatii insurmontabile, apasatoare, disperate : "Parca traisem pe doua coridoare alaturate sau pe doua tunele paralele, fara sa stim ca mergem unul langa altul, doua suflete asemanatoare in situatii asemanatoare, intalnindu-ne la sfarsit in fata unei scene pictate de mine, o scena destinata numai ei, ca un anunt secret al prezentei mele, al faptului ca cele doua coridoare se impreunasera, in sfarsit, si ora intalnirii sosose.
Ora intalnirii sosise! Era adevarat, oare, ca cele doua coridoare se impreunasera si ca sufletele noastre se contopisera si ele? Cata iluzie! Nu, coridoarele erau tot paralele. Doar zidul despartitor era de data asta de sticla pentru ca eu sa-i pot vedea chipul tacut si de neatins…".