Basarab Nicolescu pune În oglinda destinului sinteza preocupărilor sale exegetice, trăirile, experienţele şi întâlnirile care se reflectă în noul umanism pe care îl propune, guvernat de ideea nivelurilor de realitate. Volumul, apărut la Editura Ideea Europeană în 2009, este format din cinci părţi ce constituie un ciclu care rămâne deschis, după cum lasă să se înţeleagă numele ultimului segment. Autorul a urmărit în mod cronologic evoluţia sa în plan intelectual şi spiritual, fiind influenţat de oamenii care au marcat întreaga cultură românească a secolului al XX-lea şi cu care a avut relaţii strânse ce au depăşit situaţiile cititor – scriitor sau elev / student – profesor.

Astfel, cartea este constituită din impresiile sale despre Ctitorii:, Lucian Blaga, Ion Barbu (despre care a şi scris un studiu fundamental, înainte de plecarea sa în Franţa), Mircea Eliade, Stéphane Lupasco (filosoful de origine română de care se simte cel mai apropiat în plan ideatic), Eugéne Ionesco, Benjamin Fondane şi Emil Cioran. Aceştia sunt urmaţi de Mentorii: Ion Grigore, Alexandru Rosetti, iar capitolul se încheie cu o Rugăciune pentru sufletul lui Heisenberg. Din Permanentul miracol al prieteniei îi voi aminti pe Mircea Ciobanu, Vintilă Horia, Cezar Ivănescu, Andrei Şerban şi Michel Camus. Secţiunea a patra, Drumul fără sfârşit, debutează cu o serie de interviuri şi se încheie cu abordarea unor probleme ca Originea creştină a ştiinţei moderne, O experienţă fundamentală, Extremul Occident, între cultură şi anticultură sau rânduri teoretice cum sunt cele din Note despre Imaginaţie, Imaginar şi Imaginal. Partea a cincia, cea a Interferenţelor spirituale, este, alături de prima, poate cea mai interesantă. Aici Basarab Nicolescu se întâlneşte cu marele fizician Werner Heisenberg, cu reputatul regizor Peter Brook, cu poeţii René Daumal şi Adunis etc.

Metafora oglinzii folosită în titlul se află în strânsă legătură cu nivelurile de realitate şi indică şi modul în care trebuie citită această carte. Într-un alt eseu al său, care porneşte de la contribuţia fundamentală în cultura europeană a lui Jakob Bhöme – Ştiinţa, sensul şi evoluţia (Ed. Cartea Românească, 2007), Nicolescu observă că „imaginea din oglindă nu este una cu ceea ce se oglindeşte în ea. Astfel, celelalte lumi vor corespunde unei alte naturi – natura creaturală” (pag. 71). Mai trebuie precizat că în acelaşi loc eseistul stabileşte că odată cu apariţia „necesităţii oglinzii” va avea loc „apariţia altor niveluri de realitate, cu propriile lor grade de materialitate”.

În eseistica românească postdecembristă s-a scris foarte mult despre o înnodare peste vidul comunist a culturii contemporane cu generaţia interbelică, Dan C. Mihăilescu realizând chiar o istorie a eseului postdecembrist unde îl propunea pe Patapievici ca lider al acestui fenomen. Academicianul Basarab Nicolescu se află în descendenţa acelei perioade de un real neo-umanism, din care fac parte şi membrii Generaţiei ’27 cu care are numeroase afinităţi în spirit şi atitudine. În centrul vastelor sale preocupări se află problema dialogului dintre ştiinţa modernă şi religie, fiind Fizician la Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică (CNRS) şi la Universitatea Paris 6. Ca urmare el este şi unul dintre întemeietorii transdiciplinarităţii, resimţind nevoia acută a unui dialog real între disciplinele ştiinţifice care au ajuns la un număr astronomic în zilele noastre.

Posibilitatea unui astfel de dialog presupune o metodologie care propune un spaţiu de întâlnire, ideea fundamentală fiind punerea omului în centru, gest umanist, însă  în noua sa condiţie, răspunzând astfel la probleme de etică pe care le ridică cercetarea şi la redimensionarea religiosului şi a sacrului.

Acest demers îşi are originile în cuceririle fizicii cuantice şi a noilor sisteme logice, în genere a acelora care încearcă să depăşească paradigma clasică a logicii aristotelice. În acest sens devin fundamentale lucrările lui Stéphane Lupasco şi a noilor logici care propun postulatul terţului inclus, consecinţele acestora deschizând orizonturi nebănuite până în secolul al XX-lea.

Prima parte a acestei cărţi pune în prim plan modul în care aceste fundamente se regăsesc în operele unor personalităţi din varii domenii: antropologi, dramaturgi, poeţi, filosofi. Relaţiile dintre aceste personalităţi arată un fond comun şi poziţii explicite asupra acestor noi provocări venite din fizică modernă.

Aşadar, tezele lui Lupasco devin fundamentale în demersul lui Basarab Nicolescu. Acesta urmăreşte modul în care acestea au fost receptate de marii intelectuali de origine română, preponderent stabiliţi la Paris. Unul din cele mai relevante dialoguri este cel dintre Fondane (poetul şi gânditorul mult prea puţin cunoscut şi recunoscut în spaţiul românesc – nici măcar nu avem o traducere completă a operei sale), Lupasco şi Cioran, numele cel mai sonor şi autorul căruia i s-au dedicat cele mai multe studii.

Relaţia dintre Lupasco şi Fondane este văzută de autor ca „una dintre cele mai exemplare prietenii intelectuale şi spirituale ale secolului trecut”. Pe cei doi i-au apropiat afinităţile şi statuturile lor asemănătoare. Cei doi au scris unul despre celălalt în câteva rânduri, dar important este ce îi leagă pe aceştia în plan epistemologic. Fondane este atras de logica contradictoriului  pe care o propune Lupasco plecând de la primul principiu al logicii clasice, principiul de identitate – A este A. Opţiunea lui Fondane constă în înlocuirea acestuia cu principiul contradicţiei, ajungând astfel la o unire paradoxală a primelor două principii: „principiul de identitate se dedublează: A este şi A şi non-A”. Poetul francez ia pe cont propriu aceste fundamente pe care le transpune în opera sa într-un mod mai mult sau mai puţin explicit. Aceste premise vor avea ca finalitate axioma terţului inclus care „este util în planul lărgirii clasei fenomenelor susceptibile de a fi înţeles raţional”. Dialectica lupasciană se dovedeşte a fi şi o bună cheie pentru deschiderea operei lui Cioran, care îl cunoscuse şi el pe filosoful şi autorul logicii contradicţiei.

Nicolescu sugerează că aceste consecinţe provenite din schimbarea radicală de paradigmă îşi găsesc un suport real în artă. Breton nu era nici el străin de opera lui Lupasco, cei doi s-au cunoscut personal şi există câteva dedicaţii care şi le-au făcut între ei. Cei doi se şi citează, iar Lupasco a regăsit în suprarealism, nucleul dur al modernismului din secolul al XX-lea, realitatea cu nivelurile ei mai clare ca în ştiinţă şi filosofie. Eseul numit Stéphane Lupasco şi lumea artei urmăreşte ecoul pe care opera gânditorului a avut-o în arta unor pictori ca Frédéric Benrath, Karel Appel sau Georges Mathieu. Lupasco şi-a întâlnit ideile în întreg curentul suprarealist, de la Breton la Salvadore Dali. Aceleaşi afinităţi există şi cu Eugéne Ionesco cu al său teatru al absurdului care nu face rabat de la aceste striaţii logice ce trimit spre mai multe niveluri de realitate.

Una dintre cele mai angrenante provocări ale lui Basarab Nicolescu este aceea a „originii creştine a ştiinţei moderne”, formulată în acest volum în eseul omolog. Omul de ştiinţă Nicolescu fixează începutul modernităţii în Europa în anul 1632, odată cu publicarea cărţii lui Galileo Galilei: Dialog asupra celor două sisteme ale lumii. Autorul susţine că ştiinţa modernă se defineşte prin metodologia sa şi porneşte, astfel, de la cele trei postulate ale lui Galileo, valabile şi azi: „existenţa legilor universale cu caracter matematic; descoperirea acestor legi prin experienţa ştiinţifică; reproductibilitatea perfectă a rezultatelor experimentale”. Teza lui Basarab Nicolescu, formulată şi în volumul Ştiinţa, sensul şi evoluţia, se bazează pe faptul că dogmele creştine ale Treimii şi Întrupării însoţite de o importantă dezvoltare tehnologică reprezintă originea metodologiei ştiinţei moderne.

Este de remarcat că acest volum este scris într-o notă autobiografică, autorul având un real talent narativ şi portretistic. Este o carte străbătută de experienţe personale pe care nu le pot rescrie în aceste note de lectură, dar care oferă o mărturie ce nu poate fi neglijată, o mărturie comparabilă cu cele ale autorilor noştri interbelici mitizaţi şi mistificaţi de generaţiile tinere care îşi caută astfel o descendenţă şi o identitate culturală.